Insula de vara - Daniel Vighi

Insula de vara - Daniel Vighi

Romanul Insula de vara a fost recompensat, in anul 1999, an in care a si aparut, cu Premiul revistei "Familia" (Oradea) si al revistei "Euphorion" (Sibiu).

Cartea este structurata in patru capitole. Primul dintre ele nu are nicio denumire si este, totodata, cel mai scurt din cele patru. Cel de-al doilea se numeste Landul lui Toni Reinholz - topografie underground. Dupa cum ii spune si numele, acest capitol se axeaza pe loc, pe spatiu, pe descrierea atmosferei in care se desfasoara vietile oamenilor. Cel de-al treilea capitol, Castrarea marelui gagicar Turi - melodrama underground despre iubire, este, poate, cel mai interesant capitol al cartii pentru ca prezinta intr-un mod amuzant eterna tema a literaturii: iubirea. Ultimul capitol al romanului, intitulat Drumul spre Insula de vara a lui Soani - mai multe proiecte si decizii practice, contine detalii exacte si diferite idei de a ajunge la Insula de vara.

Desi sunt scrise la interval de 14 ani, volumul de proza scurta Povestiri cu strada Depozitului si romanul Insula de vara au foarte multe lucruri in comun. Cel mai important dintre acestea este faptul ca descrierile si personajele ambelor carti apartin acelorasi locuri, aceluiasi spatiu si timp. Diferenta semnificativa ar fi tonul ironic pe care autorul l-a ales pentru a scrie Insula de vara, amuzamentul pe care il produc paginile romanului. Orice eveniment pe care autorul alege sa il prezinte este tratat cu oarecare subiectivitate comica.

Inca din primele pagini ale romanului este creat comicul prin imbinarea situatiei cu un element specific perioadei comuniste, melodiile interpretei Marina Florea: Printre picioare se invirte o mita cam slabanoaga, coji de cartofi, tot felul de lucruri, morcovi, canta la radio Marina Florea, scoate o sticla cu tarie, o priveste cu grija, imi zice: "Vecine, esti tinar, nu te lasa", ii dau dreptate, ii promit ca nu o sa ma las, nici vorba de asa ceva, Marina se vaita ceva in legatura cu iubirea ei, nu se lasa nici ea, nimeni nu se lasa, nu-si incruciseaza bratele sa spuna, de-acuma gata, ma las.[1]

In cel de-al doilea capitol, intr-un fragment ce descrie o crescatorie de porci, comicul apare prin opozitia dintre termeni, prin opozitia dintre sugestie si realitate: Totul acolo era invaluit intr-un nor enorm de muste, era ceva inimaginabil, milioane si milioane de muste stateau pe peretii albi, la soare, muste ca lumea, din acelea mici, nu din alea mari de hoit.[2]

Spre deosebire de Povestiri cu strada Depozitului, unde personajele nu aveau nume proprii, ci erau denumite in functie de meseria pe care o practicau, in Insula de vara apar foarte multe personaje cu nume din cele mai ciudate, menite sa starneasca amuzamentul cititorului: Taica Gela, Piki, Oala, Tanarul-cu-stofa-de-poet caruia i se zicea Oaia, Gigisor Furnica, Pistuca.

Pentru a ramane in sfera asemanarilor si deosebirilor dintre Povestiri cu strada Depozitului si Insula de vara, trebuie amintit un aspect important al volumului de proza scurta. Desi se spune ca la sat exista mereu ceva de facut, de parca aici munca ar fi interminabila, ca o sfera din care nu se poate evada, totusi, oamenii de pe strada Depozitului sunt caracterizati printr-o monotonie de neurnit. Dincolo de meseria pe care o detin, dincolo de orele de munca prevazute de regim, taranii nu fac nimic. Orice eveniment care ar incerca sa le bruieze obiceiurile zilnice este respins fara ezitare.

In Insula de vara, tinand cont de faptul ca ne aflam in aceeasi zona, cu aceeiasi oameni, apare aceeasi monotonie: Bineinteles, nu se poate spune ca oamenii acestia nu ar avea propriile bucurii, propriile tristeti, ca nu cad si ei pe ginduri la vreme de seara, aceste lucruri se intimpla peste tot si in toate timpurile; chiar si in vremea craiului Decebal or fi fost sa fie plictiseli, dezabuzare, dimineti lipsite de orice, poate ca si atunci vreunui dac sau costoboc i s-or fi parut zilele cam monotone, nu cred sa nu fi fost si pe vremea lor asa ceva ().[3]

Insula de vara este un roman axat pe placerea de a pescui, pe satisfactia pe care apele Muresului o ofera celor care locuiesc aproape de el. Autorul aloca pagini intregi acestui sport, pregatirii necesare si tehnicilor de pescuit, indiferent de maiestria cu care personajele manuiau undita. Acest hobby cuprindea adevarate ritualuri, pe care oamenii Landului le respectau cu sfintenie. Pregatirile se faceau din timp, astfel incat totul sa fie ca la carte: () peste tot erau mormane de cacat de porc anumit plasate de Kalmann in locuri strategice ca sa se perpeleasca la soare si sa se dezvolte in voie viermisorii marunti, albi, delicati, pe care pescarii ii cautau invaluiti in nor de muste.[4]

Momeala folosita la pescuit avea parte de o atentie deosebita, de un tratament special, fapta ce vine in opozitie cu soarta inevitabila a nevinovatelor fapturi: Erau recoltati viermisorii din locurile unde se stringeau multi de tot ca un ghemotoc alb, pe urma erau cazati cu grija intr-o cutie din tabla impreuna cu excrementul de porc din care se infruptau ei si care era si casa lor: mediul de dezvoltare prielnic.[5] Cutia care tinea locul unei case amenajate ca la carte pentru viermisorii si ramele ce urmau a fi sacrificate de dragul artei trebuia sa fie obligatoriu gaurita la capac cu un cui, era nevoie sa aibe mai multe gauri ca sa intre aerul, de nu se intimpla treaba asta in doua zile mureau vietuitoarele din penitenciarul acela, ieseau deasupra si se sufocau, mureau pur si simplu, iar pestilor nu le era pe plac o asemenea momeala, viermisorii insirati pe cirligul minuscul trebuiau sa miste, sa nu stea acolo in felul netrebnic al unui cadavru; .

De obicei, acolo unde apar ritualuri, apar si povesti. Pescuitul si povestile sunt ceva de nedespartit, tocmai de aceea pescarii infocati cautau monstrul care bintuia adesea prin povestile multora dintre momiile de pe tarmul Muresului.[7] Insa, pentru a putea captura "monstrul", locul trebuia ales cu mare grija, () Landul nu era suficient, trebuia iesit din hotarele lui, trebuia mers dincolo de Balta lui Cristos, spre locurile speciale unde apa curge abia-abia, asa ca la Alimanul Popilor de la Insula de vara a lui Soani, unde nu putea ajunge oricine.

Aceasta formulare plina de mister aminteste de basmele copilariei, cu taramurile stapanite de fiinte nepamantene, pe care nu oricine le putea invinge. Desi asemanarea dintre un peste si un zmeu este una usor exagerata, este de remarcat importanta pe care pescarii o acorda acestui sport, dar mai ales seriozitatea cu care privesc capturarea "monstrului" subacvatic.

Naratorul alege sa dezvaluie imaginile acestui hobby facand apel la elemente din prezent, tocmai pentru a inlesni rolul cititorului: () cei care aveau mulineta si bat de bambus erau avansati intr-ale meseriei, astialaltii care se luptau cu porcusorii se uitau la sculele alora cam cum privim noi astazi o Mazda nou-nouta in parcarea din fata cutarui hotel de cateva stele.[9]

Sportul preferat al locuitorilor Landului produce, totusi, si tragedii. Ungurul Beltechi, un soi de curier al primariei, care aducea oamenilor diferite citatii, scrisori si anunturi era pescar. Cu toate ca nu avea unelte de ultima tehnologie, Beltechi pescuia pentru a mai face rost de ceva bani, nu neaparat din placere. Un alt pescar, renumit pentru rezultatele obtinute, era Soani. Acesta traia pe doua insule, Insula de vara a lui Soani si Insula de iarna a lui Soani, in colibe construite la malul apei, fiind dedicat trup si suflet acestui hobby. Naratorul alege sa prezinte destinul tragic al celor doi pescari, cu mentiunea ca tot ceea ce prezinta poate fi verificat: Daca o sa spun cum au murit pescarii astia, nu o sa ma credeti, o sa ziceti ca le potrivesc ca sa iasa povestea, numai ca puteti merge sa va interesati, puteti intreba pe unul si pe altul, daca-si mai amintesc, ca au trecut vreo douazeci de ani de atunci[10].

Deschiderea naratorului si sugestia pe care o ofera cititorului de a verifica cele narate, aprofundeaza tragicul, atrag credibilitatea. Moartea celor doi pescari pare un blestem al apelor, dincolo de un simplu accident: Beltechi s-a prabusit in apa de scaunul ala al lui cu trei picioare, se pare ca a adormit si a alunecat de pe tarmul abrupt. Celalalt a cazut din luntre intr-o primavara, riul era umflat si barca a fost izbita de un trunchi de salcie smulsa de viitura, si cum el statea in picioare s-a dezechilibrat cu piciorul ala al lui de lemn si dus a fost, a disparut in apa miloasa.[11]

Nu doar moartea celor doi pescari pare un blestem, ci si evenimentul petrecut in luna mai a anului 1970: () se ingina ziua cu noaptea cind a inceput sa creasca nivelul Muresului ca impins de o mina dinlauntrul lui.[12] [] Pina spre ora zece, apa ajunsese sa creasca cu aproape trei metri: de la cinci la sapte metri si optzeci de centimetri. [] Multa vreme isi vor fi amintit cu totii valurile acelea tot mai mari si, mai ales, spectacolul sumbru al copacilor smulsi cu tot cu coroane si radacini ce treceau unul dupa altul, abia clatinindu-se in apele maronii, ca niste corabii uriase descleiate hidos, cotete, paturi, butoaie: spun unii ca ar fi vazut vite inecate, vagoane din acelea cisterna, pentru petrol, intr-un cuvint o nebunie alandala.

Cu toate ca apa si-a aratat coltii, gasca din Land este hotarata sa ajunga la Insula de vara. Aceasta apare ca obiectul suprem, scopul absolut spre care tind localnicii: Haideti sa continuam povestea noastra, domnilor, sa prezentam Drumul catre Insula de vara a lui Soani de dincolo de Alimanul Popilor, unde credem noi ca ne vom putea stabili cabana.[14]

Acest drum despre care vorbeste Pipi Peii mai sus nu este altceva decat un drum al initierii, un drum de maturizare absoluta, pe care doar cei mai puternici reusesc sa il strabata si sa isi indeplineasca obiectivul. Insusi Pipi Peii le vorbeste prietenilor din gasca despre sacrificiile necesare pentru a ajunge pe Insula de vara a lui Soani: () niciunde nu se poate patrunde cum vrei, de aceea zic ca atunci cind veti dori sa ne stabilim acolo, pe Insula, va trebui sa invatam toate astea, sa devenim oamenii naturii, sa-i pricepem tainele, altfel nu se poate sa te adaptezi, nu-i simplu sa lasi totul si sa pleci de capul tau in salbaticia naturii si sa o supui.[15]

Naratorul il asaza in centrul romanului pe Beltechi, pescarul amator care a sfarsit tragic in apa pe care a incercat sa o stapaneasca. La un moment dat, este dezvaluita sursa tuturor povestilor legate de Insula de vara a lui Soani: Beltechi le-a povestit despre Insula de Vara a lui Soani, de acolo a pornit totul; de la acele istorisiri s-a pus pe roate planul pe care il vor croi in jurul mesei din coltul rezervat lor in cofetaria din centrul oraselului.[16]

Beltechi nu este doar sursa povestilor din roman, ci si o sursa a umorului. In mod ciudat, autorul ii atribuie personajului o sintagma celebra astazi datorita unui persoane politice din capitala: "Eu", zice Beltechi, "ca sa ma exprim asa, nu prea as zice, care este, ca acuma gata, de cand a venit tovarasul asta nou de la regiune am incurcat-o. () Dom' Vapina, eu sunt clasa muncitoare care este, si n-am treaba cu nime' () Tac, care este, asta fac, tac si-mi vad de pescuit, bistos?"[17]

In concluzie, Insula de vara, prin denumire, este o zona de relaxare, dar si de aventura, in acelasi timp, la care aspira multa lume: () o poveste a aventurilor din copilarie si adolescanta, din geografia insulei de pe Mures, spatiu irizat de ireal si nostalgie ().[18]