LIVIU REBREANU- ION- ROMANUL TRADITIONAL

ROMANUL REALIST, TRADITIONAL- TRASATURI

STRUCTURA SI COMPOZITIA

Ca formula narativa, romanul lui Rebreanu apartine primei varste a romanului pe care Nicolae Manolescu o numeste dorica: ,,e vorba in linii mari de , de romanul din a doua jumatate a secolului al XVII-lea si din secolul al XIX-lea, care la noi atinge apogeul abia in deceniul al treilea al secolului XX. e o specie tanara, virila, lipsita de rafinament.".

Acest tip de roman prefera epicul- predomina prezentarea faptelor. Autorul este asemenea unui demiurg care isi ia personajele in stapanire , un Dumnezeu ,,capabil doar de sacrificiul de a nu se dezvalui nemijlocit in creatie, in care este prezent totusi de la primul la ultimul rand , prin cunoasterea desavarsita a destinelor, a sufletelor si solutiilor intrigii."- Nicolae Manolescu- ,,Arca lui Noe". Scriitorul realist are ca model stiintele exacte si de aceea opera lui devine ceea ce Stendhal numea ,,oglinda purtata de-a lungul unui drum".Incipitul corespunde de obicei finalului, iar organizarea este cronologica. De asemenea, conflictul este generat , de obicei de dorinta de parvenire, de lupta pentru putere sau pentru o pozitie sociala, de iubire, de obtinerea unei mosteniri .Deznodamantul cert marcheaza o rezolvare a conflictului fara a lasa loc interpretarii cititorului. Personajul este exponentul unei categorii sociale- structura sa sufleteasca este pusa sub semnul unor trasaturi dominante iar evolutia reliefata prin opozitii si corelatii cu alte personaje.

Romanele ,,Ion" si ,,Rascoala" ilustreaza conceptia lui Rebreanu potrivit careia romanul trebuie sa fie social, sa concureze istoria pe planul fictiunii prin documentele umane pe care le imortalizeaza. Ideea este circumscrisa cu multa claritate intr-un interviu publicat in revista ,,Adevarul literar si artistic": ,,Cand am pornit <<Ion>> am statornicit un plan , ca sa spun asa. Ion trebuia sa fie intaia parte intr-o trilogie, care sa oglindeasca patima apriga a pamantului, individuala a ardeleanului Ion al Glanetasului. <<Rascoala>> avea sa rasfranga setea colectiva pentru tarina, in vechiul regat, rascoalele taranesti din 1907."

Aparut in anul 1920, romanul ,,Ion" are la baza , asa cum insusi autorul marturiseste trei evenimente- pe cand se afla la vanatoare vede un taran imbracat in haine de sarbatoare ingenunchiind si sarutand pamantul; la cateva zile dupa aceasta un taran isi bate fata cu bestialitate pentru ca pacatuise cu cel mai ticalos flacau din sat; tot in aceeasi saptamana, un taran sarac se plange din cauza lipsei pamantului ,,parca vorbea de o fiinta vie"- noteaza scriitorul. Prima varianta a romanului se intituleaza ,,Zestrea".

,,Ion" are o compozitie bazata pe simetrie : cele doua parti ( ,,Glasul pamantului" si ,,Glasul iubirii") indica temele centrale. Prima parte contine sase capitole, iar a doua sapte. Fiecare capitol are un titlu sugestiv si poate constitui o nuvela de sine statatoare, datorita unitatii interioare.( ,,Inceputul", ,,Zvarcolirea", ,,Iubirea", ,,Noaptea", ,,Rusinea", ,,Nunta", ,,Vasile", ,, Copilul", ,,Sarutarea", ,,Streangul", ,,Blestemul", ,,George", ,,Sfarsitul". Simetria celor doua parti, la nivel tematic, se complica prin reluarea in contexte narative diferite a unor motive sau structuri narative: casatoria din interes, hora , nunta, moartea. Caracterul circular se releva prin imaginea drumului care intra si iese din Pripas, simbol al timpului dar si la destinului - ,,peste zvarcolirile vietii, vremea trece nepasatoare stergand toate urmele."

Actiunea se desfasoara pe doua planuri: unul urmareste destinul taranului roman, celalalt- destinul intelectualitatii satului. Se utilizeaza prin urmare atat tehnica inserierii secventelor narative cat si tehnica alterantei.

Despre drumul de la inceputul romanului s-a spus ca face legatura dintre realitate si fictiune, ca este o cale de acces , ca ar constitui primul personaj al cartii. Autorul declara ca realitatea a fost pentru el doar un pretext pentru a crea o alta lume, noua cu legile si intamplarile ei. Nemiscarea si linistea lasa impresia de suspendare a timpului vietii: ,,satul parea mort". Totul este vazut din perspectiva naratorului omniscient si omniprezent obiectiv ,,Din soseaua ce vine de la Carlibaba, intovarasind Somesul, cand in dreapta cand in stanga,se desprinde un drum alb, trece raul peste podul batran de lemn".Se observa ca unele elemente ale decorului primesc insusiri specifice vietii- ,,podul batran", drumul ,,spinteca satulalearga spre Bistritada buzna in Pripasul pitit intr-o scratitura de coline" si ca simbolurile inserate in text au caracter prevestitor (crucea stramba de la marginea satului, numele locurilor- Rapele Dracului, Cismeaua Mortului.) Nicolae Manolescu vorbeste de ,,obsesia semnificativului" in opera lui Rebreanu, ceea ce inseamna ca fiecare element al descrierii are rolul de a da impresia vietii ,de a constitui un alt univers. De-abia de la carciuma lui Avrum incepe sa se simta ca satul traieste pentru ca apoi sa se prefigureze prin imaginea horei- simbol al vartejului vietii, al vitalitatii - evenimentele din Pripas.

Cele doua planuri se interfereaza pe scena constituita de curtea Todosiei. In romanul realist expozitiunea se poate realiza prin formula narativa a reuniunii- toate personajele principale se afla intr-un singur loc si sunt introduse in actiune la inceputul cartii. Aici se releva conflictul din sufletul lui Ion, aici e dezvaluita stratificarea sociala, aici se infrunta tatal Anei, Vasile Baciu si Ion . La hora participa tot satul- gruparea jucatorilor si a privitorilor dezvaluie fie ierarhia sociala in functie de pamant, fie relatiile dintre generatii.

Drama taranului care vrea sa-si schimbe starea pentru a ,,intra in randul lumii" incepe acum. Robit de glasul pamantului, Ion intelege ca numai casatoria cu o fata bogata il poate face sa urce pe scara sociala. Aceasta inseamna insa renutarea la Florica, inabusirea glasului iubirii. Dispretul manifestat de Vasile Baciu, tatal Anei, in fata intregului sat il face sa se hotarasca: ,,Sarantocule!Flacaul primi ocara ca pe o lovitura de cutit. Rusinea il tintuise locului". Acesta e ,,inceputul" unei drame existentiale care antreneaza ca in vartejul simbolizat de hora intregul sat, un drum pe care Ion paseste, pe care alege sa-l urmeze sacrificandu-si iubirea.

In capitolul urmator (,,Zvarcolirea") scriitorul pare sa justifice actiunile taranului care se simte atras de pamant , manifestand pentru glie o ,,iubire bolnavicioasa". Tudor Vianu remarca faptul ca sunt in acest roman cateva scene simbolice in care personajul principal este impins dincolo de planul realist. Dupa o noapte in care planurile de insusire a pamanturilor lui Vasile Baciu isi gasesc solutia in seducerea fetei pe care nu o iubea ( solutia santajului moral ii este sugerata de catre Titu Herdelea), Ion porneste sa munceasca in vecinatatea mosiilor ravnite. Cu o privire setoasa cuprinde locul si il cantareste. Glasul pamantului il aude inca de acum, asa cum noteaza naratorul ,, ii venea sa cada in genunchi si sa-l imbratiseze". Flacaul scapa un cuvant de induiosare: ,,Locul nostru saracul!". In discursul de primire la Academia Romana , intitulat ,,Lauda taranului roman" ,Liviu Rebreanu afirma ca pentru taranul roman pamantul nu este un simplu obiect de exploatare, ci o fiinta vie, care are un glas pe care taranul il aude si il intelege si fata de care nutreste un sentiment de veneratie si de spaima. Acest episod constituie cel mai semnificativ moment din prima parte a romanului in care taranul e raportat la pamant si ilustreaza totodata una dintre patimile lui Ion definite in titlul acesteia ,,Glasul pamantului". In sufletul taranului exista o lupta intre glasul pamantului si glasul iubirii, dar fortele sunt egale si nu domina decat succesiv. Acum, pamantul este mai puternic, taranul care ii aude chemarea se simte coplesit, mic ,,ca un vierme pe care sa-l calci in picioare sau ca o frunza pe care vantul o valtoreste cum ii place."

Pentru Ion, pamantul inseamna un alt statut, demnitate, independenta, respect in comunitate, depasire a conditiei, dar si atractie mai puternica decat propria fiinta ,,iubirea pamantului l-a stapanit de mic copil. Vesnic i-a pizmuit pe cei bogati si vesnic s-a inarmat cu o hotarare patimasa <<Trebuie sa aiba pamant mult, trebuie>>" Instinctul stapanirii pamantului devine trasatura definitorie a sufletului personajului ,,stapanit", posedat de aceasta dragoste

Taranul actioneaza din acest moment sub imperiul necesitatii: ,,trebuie". Dragostea pentru pamant il face sa o seduca pe Ana, sa recurga la santajul moral si, atunci se crede in posesia pamanturilor sa le ia in stapanire printr-un gest ritualic. Numai prin santajul moral in convinge pe Vasile Baciu sa accepte casatoria lui cu Ana si sa treaca pamanturile pe numele lui. Insa chiar in momentul nuntii, glasul iubirii incepe sa fie din nou puternic. Ii marturiseste Floricai ,,numai tu mi-esti draga pe lume, Florico, auzi?".

Fragmentul care cuprinde sarutul pamantului (partea a doua) este dominat de figura simbolica a unui taran ale carui dimensiuni devin hiperbolice spre deosebire de celalalt moment amintit . Starile sufletesti ale taranului indica pasiunea iar senzatiile organice sugereaza o treptata intunecare a umanului pentru trezirea instinctelor ce apartin inconstientului colectiv ,, ii radeau ochii, iar fata toata ii era scaldata intr-o sudoare calda de patima." Sarutul pamantului proiecteaza aceasta scena in apoteotic- nu mai e nimic din senzatiile anterioare- ci se reconstituie un ritual stravechi. Taranul ingenuncheaza, se inchina in fata pamantului si il saruta cu patima. Acest gest ii transfigureaza conditia ,,Se vedea acum puternic, ca un urias din basmepamantul parca se clatina in fata lui".

Pamantul indeplineste si o alta functie, una funerara. Ideea mortii se insereaza prin unele senzatii care sugereaza caderea, apropierea de nefiinta : tintuirea si ingreunarea picioarelor. Compararea mainilor cu niste manusi de doliu, constituie unul din elementele prevestitoare ale finalului tragic. Fatalitatea iubirii il duce somnambulic spre moarte, il face sa cada in hybris (vina tragica), deoarece stapanirea pamantului nu ii este suficienta, in el se trezeste din nou sentimentul de dragoste pentru Florica: ,, atunci cand ii venea in minte Florica uita de tot intocmai cum uitase inainte de dansa din pricina pamantului." Ana insasi intelege ca si-a ratat norocul , ca Ion nu o iubeste si alege sa-si curme zilele.

Glasul iubirii il duce pe acest taran spre moarte ca in operele tragice, caci vrea prea mult, incalca acel principiul pastrarii masurii si ajunge sa fie ucis cu instrumentul muncii chiar de catre George Bulbuc, sotul celei pe care o iubea.

Paralel cu drama lui Ion , consumata cu multa violenta se desfasoara nu cu mai putina intensitate drama invatatorului Zaharia Herdelea. Umilit de inspectorul Horvath, amenintat de judecatorul din Armadia, aflat in permanenta lupta pentru autoritate cu preotul Belciug, invatatorul are o viata la fel de simpla si de grea ca si taraniii din Pripas. Cu toate eforturile facute pentru trai cinstit, cu demnitate, batranul invatator , impovarat de tot mai multe obligatii , suspendat din invatamant, amenintat fara sa aiba vreo vina cu inchisoarea, traieste in umilinta si necazuri.

In imensa fresca a romanului viata freamata nu numai prin dezlantuirea dramei protagonistului- totul prinde vuiet si amploare prin multimea figurilor emblematice care dau senzatia ca depasesc paginile cartii: Ana lui Vasile Baciu, Florica, Zenobia, Avrum, preotul Belciug, Alexandru Pop Glanetasu, Savista Oloaga, Titu Herdelea. Manolescu observa ca toate romanele lui Rebreanu relateaza esecuri, iar ,,Ion" este cel mai semnificativ in acest sens: ,,aproape nu este personaj in acest roman care sa nu devina victima. Ana, unul din cele mai zguduitoare din tot romanul nostru, se misca de la inceput intr-un cerc vicios. Lamentatia ei repetata invoca un noroc inexistent : <<Norocul meu, norocul meu!>> . Singura ei vina este de a fi tras , la nastere, lozul nefericit. Romanul naturalist isi datoreaza maretia cultivarii acestor oameni fara nici o sansa si a acestor destine fara salvarede cate ori dincolo de pitorescul frescei sau de descriptivul social , romanul naturalist atinge coarda majora a lipsei de sansa , el se ridica la o demnitate a tragicului pe care n-a realizat-o nici un romancier inainte si rareori dupa: exista oare la noi romane mai intunecat-tragice decat <<Ion>>?"

Finalul romanului readuce in prim-plan imaginea drumului personificat- drumul care iese acum din Pripas pentru a se pierde in soseaua cea mare a vietii. Remarcam cateva diferente fata de inceputul romanului unde drumul era vioi, sprinten ,plin de viata si parca de speranta. Herdelenii strabat aceasta cale , parasind definitiv satul. Senzatia de trecere a timpului este foarte vie. Ultimul personaj al romanului este acelasi drum infatisat la o alta varsta : batran, batatorit, incolacindu-se lenes ,,ca o panglica cenusie in amurgul racoros " pe care uruie rotile trasurii ,,monoton, monoton ca insusi mersul vremii". Timpul pare mai presus de om, mai presus de viata ,,peste zvarcolirile vietii vremea trece nepasatoarecativa oameni s-au stins altii le-au luat locul".

Viata fictiva se pierde in acelasi fel, la Rebreanu, in viata cea mare si fara inceput. Romanul se releva ca univers inchis si rotund, el se aseamana cu un succedaneu artificial al realitatii deschise si infinite: pare a se varsa si la un capat si la altul, in viata, dar e complet izolat de ea. ,,Realitatea a fost pentru mine un pretext-scrie Rebreanu in ,,Marturisiri"- pentru a-mi putea crea o alta lume, noua, cu legile ei, cu intamplarile ei." Intre aceste doua lumi, calea de acces o constituie drumul- granita si element al imaginarului.

CARACTERIZAREA PERSONAJELOR

ION- TIPUL TARANULUI ROMAN

1. Personajul literar in romanul realist

2. Introducerea in scena a personajului; Evolutie si caracteristici

3. Particularitati de stil

1. In romanul realist personajul principal sustine firul epic si este implicat in aproape toate conflictele acestuia. Ascendentul sau asupra celorlalte personaje este asigurat nu numai de numarul mare de pagini in care apare, ci si de consistenta manifestarilor si a reactiilor sale, care devin memorabile. In general, protagonistul unui roman realist are urmatoarele caracteristici:

v    Este exponential pentru o categorie sociala prin felul in care isi traieste drama

v    Structura sa psihologica este pusa sub semnul unor trasaturi dominante

v    Evolutia se reliefeaza prin opozitii si corelatii cu alte personaje

v    Este caracterizat in mod traditional- de catre naratorul omniscient si omniprezent, portret fizic si moral, fapte, comportament.

2. Personaj central al romanului omonim, Ion concentreaza tragica istorie a taranului roman din Transilvania primelor decenii ale secolului XX. Conceput la dimensiuni monumentale, ,,poate mai mare ca natura!"- Eugen Lovinescu- Ion intruneste atribute apartinand deopotriva ,dupa aprecierea criticului amintit, personajului clasic si realist.

,,Toate cartile mele isi au o explicatie originara in acea viziune a intregului, a omului care nu trebuie sa se desparta de pamant." -declara aforistic Rebreanu intr-unul dintre interviuri. Vocea obsesiva sau ,,glasul pamantului" se detaseaza de toate celelalte echivaland cu destinul . Pamantul constituie insasi problema vietii romanesti ,,pamantul are un glas pe care taranul il aude si il intelege." -sustine scriitorul in discursul ,,Lauda taranului roman"

Introducerea in scena a personajului se face inca din primul capitol - momentul horei. Naratorul omnisicent si omniprezent urmareste gesturile si atitudinile flacaului ,,avea ceva straniu in privire , parca nedumerire si un viclesug neprefacut. ". Conflictul care ii defineste existenta se da intre glasul pamantului si glasul iubirii . Eugen Lovinescu afirma ca ,,Ion este expresia violenta a unei energii; subordonandu-si mecanismul complicat al sufletului unui singur impuls este un tip unitar; in limitele ideatiei lui obscure si reduse, este un eroul stendhalian in care numai obiectul dorintei este schimbat, pe cand incordarea, tenacitatea si lipsa oricarui scrupul moral raman aceleasi". Criticul amintit considera ca aceste doua pasiuni care se confrunta in sufletul lui Ion sunt exceptive, nu pot domina concomitent, cand una se face simtita, cealalta este refulata. Din acest punct de vedere se inrudeste cu personajele clasice , cu protagonistii operei lui Moliere :,,unitatea sa sufleteasca ii da proportii impunatoare: simplu, frust si masiv, el pare crescut din pamantul iubit cu ferocitate, asa ca, prin gesturile voluntare si tenace, conditia lui umila se topeste in imensitatea simbolica a unei creatii ctonice"

,,Iute si harnic ca ma-sa", voinic, chipesIon simte dureros prapastia dintre el si ,,bocotanii" satului . Dorinta de a avea pamant ,,mult, cat mai mult" il obsedeaza: ,,trecea parca inadins pe langa pamanturile lui Vasile Baciu ." Le cantareste din ochi pentru a vedea daca sunt bine lucrate : ,,se simtea stapanul lor si isi facea planurile cum va ara fineata cutare , iar cutare porumbiste cum o va semana cu trifoi". Lovinescu numeste ca principala trasatura a personajului nietzscheniana vointa: redus la un instinct puternic, Ion este un om de vointa si de actiune...este expresia instinctului de stapanire a pamantului in serviciul caruia pune o inteligenta supla, o cazuistica inepuizabila, o viclenie procedurala si, cu deosebire , o vointa imensanimic nu-i rezista." Pe o pozitie total diferita se situeaza in receptarea personajului George Calinescu care vede in Ion taranul viclean, nu inteligent: ,,in planul creatiei, Ion este o bruta. A batjocurit o fata, i-a luat averea, a impins-o la spanzuratoare si a ramas in cele din urma cu pamant."

Pentru a intelege actiunile flacaului trebuie sa analizam aceasta relatie dintre om si pamant. O dragoste mai presus de fire pare sa justifice destinul tragic al taranului care cade in vina tragica- vrea prea mult- si iubirea si pamantul si pentru aceasta va fi pedepsit. Cele doua scene ilustrative apar in capitolul ,,Zvarcolirea" ( ,,Glasul pamantului") si in capitolul ,,Sarutarea" ( ,,Glasul iubirii") . v. comentariul textului.

Faptele evidentiaza caracterul personajului. Scena infruntarii dintre Ion si Vasile Baciu la hora duminicala, indica starea de spirit a celui are se simte nedreptatit : ,,Ion schima fete- fete. Genunchii i se inmuiau, iar in cerul gurii simtea o uscaciune parca i-ar fi aprins sufletul. Fiece vorba il impungea drept in inima, cu deosebire fiindca auzea tot satulrusinea il tintuiese locului." Destinul sau devine o problema de psihologie umana, determinata nu numai de elementul social, ci si de imperativele interioare. Impusurile , caracterul violent se subordoneaza in acest moment rusinii, pentru ca in fata intregului sat Vasile Baciu il numeste ,,sarantoc " si ,,talhar". Altfel reactioneaza atunci cand il infrunta pe George Bulbuc, flacaul bogat care o peteste pe Ana. In lumea primitiva a satului sunt frecvente confruntarile intre flacaii care petesc aceeasi fata: ,,Ion il izbi cu amandoi pumnii, peste nas drept in obrajiil lovea aprig cand in cap, cand in burta, incat pumnii i se umplura de sangele ce curgea din nasul lui George".

Orgoliul ranit al flacaului se mai tempereaza in urma acestei ispravi dar primeste o noua lovitura care il indarjeste. In biserica, preotul Belciug il da drept pilda de invrajbire, il numeste ,,capul tuturor relelor din sat" si il ameninta cu ,,mania lui Dumnezeu". Scriitorul urmareste reactiile pregatind astfel actiunile lui Ion , pentru ca flacaul nu se considera certat pe drept , ci vede drept unica pricina a necazurilor sale lipsa de pamant: ,,dojana preotului il sfinchiua ca un bici de foc. Numai ticalosii sunt loviti astfel in fata intregii lumi. Dar el de ce e un ticalos? Pentru ca nu se lasa calcat in picioare? Pentru ca vrea sa intre in randul oamenilor? Ii ardea obrazul si tot sufletul de rusine si de necaz.".

Avutia in iugare reprezinta criteriul unic al ierarhizarii sociale in lumea rurala, calitatile individului nu conteaza- sunt fie ignorate, fie minimalizate. Desi Ion asculta glasul pamantului , atitudinea sa este un fapt uzual in lumea taraneasca: Alexandru Glanetasul s-a insurat cu Zenobia care avusese o zestre considerabila, iar Vasile Baciu a intrat in randul oamenilor prin acelasi procedeu.

Protagonistul nu intruchipeaza un simplu arivist, dornic de inavutire pentru a urca pe scara sociala, ci taranul care isi constientizeaza conditia, starea de inferioritate morala si sociala la care pare condamnat si pe care incearca prin orice mijloace sa o depaseasca . Caile alese sunt intr-adevar blamabile, necrestine , dar mobilul actiunii sale ramane rezonabil: ,,trebuie sa aiba pamant mult, cat mai mult!". Comportamentul sau isi are ratiunea in faptul ca Ion intelege ca ii este interzisa orice trecere normala dintr-o categorie in alta, in ciuda puterii sale de munca,a harniciei si a inteligentei.

O casatorie cu Florica ar insemna sa ramana calic toata viata:,,ma molesesc ca o baba naroada. Parca n-as fi in stare sa ma scutur de calicie. Las ca-i buna Anuta."Ambitios si viclean, ascultand sugestia lui Titu Herdelea, flacaul isi pune in aplicare planul profitand de naivitatea Anei. Prin santajul moral obtine acordul lui Vasile Baciu pentru a se casatori cu Ana si promisiunea ca pamanturile vor fi trecute pe numele lui. Inca o data vita ii joaca o festa taranului caci bucuria victoriei il face sa se increada in cuvantul tatalui Anei. Mandria , latura importanta a caracterului flacaului , un orgoliu ranit din nou declanseaza alte energii. Relatia cu Ana se schimba- si observam in evolutia acestui raport o permanenta oscilarea a sentimentelor lui Ion intre mila si ura. Ii este mila de fata uratica, dar bogata care in mintea sa se identifica gliei, dar manifesta si ura pentru ca din pricina ei a pierdut-o pe Florica. Ana devine victima a patimii celui care vrea prea mult.

Cruzimea si impulsivitatea merg pana la acte de terorizare a sotiei pentru a-l convinge pe Vasile Baciu sa-si respecte promisiunea. Mandria ranita il transforma intr-o ,,bruta" (George Calinescu) pentru ca stapanirea pamantului dorit a fost doar o iluzie. Dupa moartea Anei si a copilului, noi energii se trezesc in sufletul sau : ,,cand ii venea in minte Florica uita de toate intocmai cum inainte o uitase pe dansa din pricina pamantului.". Glasul iubirii il umanizeaza deoarece nu a incetat niciodata sa tina la Florica, fata frumoasa, dar saraca.

Intensitatea sentimentelor personajului creat de Rebreanu nu are precedent in literatura noastra. Puternic individualizat, taranul acesta se misca fatalist pe drumul fixat de soarta- vrea sa-si schimbe conditia si este aspru pedepsit, traieste si moare navalnic aspirand spre pamant- fiinta primordiala si spre iubirea ce nu se implineste: ,,prin aceasta dualitate morala, hartuit intre doua fatalitati, una tipica, alta individuala, Ion al Glanetasului este o infatisare evoluata a taranului, care isi gasise in literatura noastra precedenta o imagine fractionara"- Serban Cioculescu.

Rebreanu utilizeaza o tehnica aparte a constructiei personajului- apropierea de el prin incercuire, prin circumscriere. La inceput in fata noastra se misca intregul sat, pentru ca apoi sa se desprinda din comunitate imaginea lui Ion, taranul ce simbolizeaza o lume si se diferentiaza totusi de ea.

PARTICULARITATI DE STIL

Liviu Rebreanu si Hortensia Papadat- Bengescu sunt considerati de catre Tudor Vianu in ,,Arta prozatorilor romani" ctitori ai noului roman. Aparitia scriitorului ardelean in literatura noastra coincide cu un moment de rascruce dat fiind faptul ca realismul artistic si liric isi spusese deja cuvantul si rolul semanatoristilor era incheiat. Romanul ,,Ion" marcheaza o schimbare de directie in proza noastra realista. Scriitorul are curajul de a cobori in ,,jocul motivelor sufletesti", realizand ,,o fresca larga a vietii romanesti in Ardealul revenit". Realismul capata in unele pagini accente naturaliste prin notatia exacta a senzatiilor organice.

Procedeele artistice sunt putine, doar comparatia este intrebuintata pentru sensibilizare si epitetul de tip adjectival. Ceea ce surprinde in opera lui Rebreanu este ,,slaba inclinare de a extrage efecte din notarea graiului viu din adevarul si sclipirea dialogului". Vianu remarca insa trecerile de la notarea limbajului intelectualilor la cel al taranilor.

Stilul pare aspru, colturos, bolovanos, banal. Notatia este sobra, apar regionalismele, fraza suna de multe ori sec ca intr-un proces verbal