Lucian Blaga - Mesterul Manole (Personajele si Structura dramei)

Lucian Blaga

Mesterul Manole

"Mesterul Manole', "drama in cinci acte', a fost tiparita la Sibiu in 1927 si reprezentata prima data la Teatrul National din Bucuresti in 6 aprilie 1929. Piesa este o tragedie in spiritul teatrului antic pe tema destinului. Capodopera a teatrului de idei (reprezentat in literatura romana de creatia lui Lucian Blaga, Camil Petrescu, Horia Lovinescu, Marin Sorescu s.a.), este inspirata din mitul jertfei creatoare (Jertfa datatoare de viata'). Personajele sunt simboluri ale unor idei; conflictul este interior (un conflict de idei, care se declanseaza in sufletul lui Manole, intre ideea de Creatie si cea de Jertfa). Manole este caracterizat prin trairile launtrice ale omului modern: nelinistea, chinul, instrainarea, pacatul, neputinta, patima creatiei. Limbajul piesei este metaforic.

Discursul poetic este o impletire intre epic si liric. Este o capodopera a dramaturgiei romanesti prin exploatarea latentelor dramatice ale baladei din care s-a inspirat (ca si scriitorii N. lorga - "Zidirea Manastirii din Arges', 1925; Victor Eftimiu- "Mesterul Manole', 1925; Ion Luca- "Icarii de pe Arges', 1930; Adrian Maniu - "Mesterul', 1294; Horia Lovinescu - "Moartea unui artist'; Valeriu Anania -"Mesterul Manole', 1968 s.a.) dar si prin ceea ce subiectivitatea blagiana are esential. Este o parabola despre Creatie, Jertfa si Destin.

Tema dramei este conditia creatoare a omului, raportul dintre creatie si absolut, rolul omului in dialog cu absolutul (este o opera expresionista³⁸).

Ideea este preluata din filozofia populara: opera de arta - ca sa se implineasca si sa reziste -trebuie hranita cu iubirea cea mai scumpa; orice creatie artistica este alegere si har, dar care cere cumplite eforturi. Jertfa e ceruta in numele unei nazuinti prometeice si ca un imperativ al comunicarii cu teluricul si cosmicul, artistul atinge absolutul prin creatia sa zamislita din suferinta si jertfa suprema, iar opera nu mai apartine autorului ei, ci eternitatii insasi.

Subiectul dramei (brodat pe mitul jertfei zidirii) prezinta multe asemanari cu balada populara "Manastirea Argesului'. Un mester zidar si-a iubit mai presus de orice sotia; patima lui de a crea - demonul sau geniul sau - a prefacut-o in lacas de rugaciune daruit timpului etern, mesterul moare pentru a se contopi cu creatia si pentru a reface, in vesnicie, cuplul ideal. Dar exista importante deosebiri (elementele noi, originale dau piesei trasaturi ale dramei de idei). Astfel, actiunea incepe incepe la sapte ani de la inceperea lucrului, timp in care nu se poate construi nimic deoarece zidurile se surpau fara incetare. Aceasta va determina un puternic conflict psihologic: Manole este chinuit, framantat de neputinta realizarii menirii sale in ciuda calculelor refacute mereu, pentru a descoperi cauza prabusirii zidurilor.

Conflictul dramei este interior. El are loc in sufletul lui Manole, sufocat, zdrobit intre cele doua porunci: a geniului sau (care ii cere terminarea bisericii) si a pamantului (care ii cere jertfa). S-ar putea spune ca este un conflict intre ideea de Creatie si ideea de Jertfa.

Aceste puteri nu reprezinta insa aici raul ca principiu, semnificatia lor e mai larga, ele sunt instinctualul, teluricul, firea oarba. Omul e si el fire, dar e mult mai mult. Identificandu-se total cu firea, facandu-se aliatul fortelor telurice, deschide porti pentru nelinistile din adanc si nu le mai poate stapani. Si va purta intreaga raspundere pentru raul prilejuit, pricinuit sau de care se face vinovat. Aici isi are radacina drama etica a lui Manole. Pretul ce i se cere pentru a impaca puterile ce-i stau impotriva e jertfa unei vieti ce contravine legilor (scrise si nescrise): "A fost odata sapat in piatra: sa nu ucizi. Si alt fulger de atunci n-a mai cazut sa stearga poruncile', incalcarea imperativului moral devine unul din termenii alternativei; pornire launtrica sau lege e un dat al conditiei umane. Decizia lui Manole isi are o dubla infatisare: contrara firii si dictata de fortele ei. "Pentru Manole, existenta e, deci, o rastignire intre lumina si intuneric, rationalitate si instinctiv, constiinta si «puterile necunoscute». Printre fortele ascunse si anonime apare erosul, cu rolul sau capital in destinele omenesti' (Mariana Sora "Cunoastere poetica si mit in opera lui Lucian Blaga').

Conflictul este cu atat mai tragic cu cat eroul impatimit de creatie trebuie sa lupte impotriva puterilor pamantului - forte obscure greu de invins.

Din didascalii aflam ca "Locul actiunii' este "pe Arges in jos' (vers cunoscut din balada) dar timpul nu mai este Evul mediu, cu domnia lui Negru Voda (ca in balada), ci "Timp mitic romanesc'. Aceasta atemporalitate sugereaza ca destinul Creatorului este mereu acelasi.

Personajele sunt (spre deosebire de balada) existente legendare - nenominalizate (Manole, Mira, Staretul Bogumil, Gaman), sunt prin excelenta forte, energii primare, cosmice, idei inzestrate cu vointa. De exemplu, Mira "acceptand jocul cu moartea, e din ce in ce mai mult o idee si din ce in ce mai putin o fiinta' (D. Micu), ea este "spic', "inger', "piatra', "caprioara neagra', "izvor de munte', "altar viu intre blestem si juramant', "o stea', iar zidarii sunt diferentiati prin numerale ordinale: intaiul, al noualea; primilor patru zidari li se atribuie, ca individualitate, categoria sociala: "a fost candva cioban', " pescar', " calugar', " ocnas'. Ei sunt adunati din patru stihii pentru a cladi biserica "din pamant, si din apa, din lumina si vant' si constituie o repetare a actului prim al Genezei. Reeditand eterna intoarcere la vocatia primordiala (de Creator) Manole va realiza, cu ajutorul mesterilor, biserica - faurita din elementele primare (pamant, apa, lumina, vant) ca o imagine micsorata a Universului rascumparat prin jertfa, in secventa in care se anunta hotararea de a jertfi o fiinta, Manole le da zidarilor nume de mucenici si de apostoli ("Tu, de veste, tu, loan, nu clatina din cap! Tu, Simion, tu, Gheorghe, tu, Petre si toti ceilalti fiti tari')

"Ochiul din triunghiul de sus ne vede deopotriva de buni, jertfa noastra nu va fi decat slavirea lui!'

Personajele noi sunt: staretul Bogumil, reprezentand credinta potrivit careia trupul este al diavolului, iar sufletul, al lui Dumnezeu; El ii cere lui Manole sa jertfeasca o fiinta, aceasta fiind mijlocul de eliberare si purificare: "Sufletul iese din trupul harazit viermilor albi si parosi si intra biruitor in trupul bisericii'. Gaman (personaj expresionist) intrevede puterile obscure in aiurelile sale ca niste prorociri de Pitie ametita de aburii datatori de viziuni: puterile tainice "fara noima n-au de lucru si macina din stanca faina pentru gura mortilor. E o invartire, nu vartej. Si auie trist cu amenintare ca o noapte de inceput'. El cere sa fie zidit in trupul bisericii, dar Manole il refuza, motivand ca la temelia bisericii trebuie zidit altceva decat viata simpla, familiarizata cu neantul si cu puterile de dincolo, pentru ca traditia cere pentru durabilitatea infaptuirii un transfer de viata cu disponibilitati neconsumate. Femeia (Mira) trebuie sa treaca in corpul bisericii pastrand neatins ceea ce conditia ei are esential: darul, misterul rodirii.

Gaman este un monstru nevinovat, un batran ciudat care doarme pe podele. El pare sa fie chiar Pamantul aflat in somnie, poate planeta anterioara nasterii vietii. El se scutura in somn (ca si cand ar sugera un cutremur) cerand jertfe; Voda este un domn atemporal.

Structura dramei nu urmeaza firul epic al baladei si nici nu-si cauta alte surse narative. Din prima scena este fixata dilema dureroasa a mesterului pus sa aleaga intre chemare si jertfa. Actele urmatoare nu fac decat sa consemneze aceleasi date fundamentale in patru momente succesive: luarea deciziei (actul II), infaptuirea jertfei (actul III), desfasurarea jertfei (actul IV). Exista gradare a desfasurarii conflictuale, simetrica in patru acte din cinci, ultimul nemaifiind decat expresia lirica a disperarii. Conflictul dintre patima de a construi si refuzul de a ucide, precizat si reluat in scenele l si 2 ale fiecaruia, atinge tensiunea maxima in scena a treia si a patra.

Necesitatea jertfei este afirmata de Bogumil in scena I, actul I (cu o detasare, seninatate cruda fata de zbuciumul disperat al lui Manole). El considera ca zbuciumul mesterului incalca principiile sacre ale Bibliei: ca omul trebuie sa se supuna fatalitatii unui scop care-i depaseste intelegerea: "Si daca intru vesnicie bunul Dumnezeu si crancenul Satanail sunt frati? Si daca isi schimba obrazarele inselatoare ca nu stii cand e unul si cand celalalt?'

Aceasta scena dezvaluie aproape toate datele conflictului, necesitatea creatiei, a jertfei, drama tripla a lui Manole: de creatie, de cunoastere si morala.

Obiceiul arhaic al sacrificarii unei fiinte la temelia unei constructii a devenit, prin traditie, expresia unui adevar verificat, dar care din punct de vedere moral este pentru Manole o dilema. Si in ciuda acestui fapt mesterul se lasa in voia patimei de a construi, in ultima scena a actului III Manole isi dezvaluie fatalitatea creatiei, forta este pustiitoare: "Marturisire auziti din parte-mi c-am inceput sa cladesc fiindca n-am putut altfel'. Din ambele perspective Manole este privit ca marcat de soarta fie prin nenoroc (popular e egal cu fatalitate), fie prin conditia de bufon, de instrument al "puterilor'.

Din simetria constructiei dramatice transpar cei doi termeni ai conflictului (jertfa si creatia). Accentul cade pe ideea jertfei in actul I si III, iar pe ideea creatiei in actele II si IV. in actul I este figurata cea mai densa Apocalipsa: fierberea infernala a "puterilor nebotezate si fara nume' in viziunea somnorosului Gaman; firea iesita din rostul ei multimilenar in fata careia oameni in stare de veghe stau "neajutorati ca niste pasari mari speriate de tunet'; peisajul de Infern in care "Raul a sfarait parca ar fi trecut prin matca de jar. Aburi s-au ridicat. Raul s-a facut nouri deasupra'; vestile relatate de Bogumil referitoare la calamitati abatute pe valea Argesului (unde, pe apele umflate, plutesc sicrie) sau la ciudate practici magice menite sa alunge "strigoii' care prabusesc noaptea zidurile bisericii. Concluzia este terifianta: "Si cum n-a fost vedenie, trebuie sa cred ca a fost aevea' (Bogomil).

in aceasta atmosfera se produce schimbarea launtrica a personajului Manole si motiveaza optiunea lui pentru jertfa respinsa de "gandul treaz'.

in ultimul act deznodamantul apare cu o aura lirica. Absolutul firii (al vietii), reprezentat simbolic de Mira, si absolutul creatiei, impus de demonul interior, sunt doua realitati "deopotriva de legitime' atat din perspectiva larg filozofica a textului, cat si din punct de vedere al personajului Manole. Optiunea pentru una implica in mod necesar distrugerea celeilalte. Pentru constiinta pura (nefalsificata de conventii), Manole nu e culpabil, ci este un martir: fapta lui trebuie sanctificata: "in locul Mariei Tale, spune copilul, as da afara din calindar un sfant si-as pune in locu-i numele lui Manole'.

Personajul Manole poate fi caracterizat tinand cont de cele trei motive literare ale dramei: al dorului, al jertfei si al destinului. Astfel, motivul dorului ia forma unei porunci in jurul careia se tese conflictul (lupta cu sine insusi a personajului semnificand tragedia eterna a geniului condamnat sa se zbata in "neschimbarea aceluiasi cerc'): "launtric, un demon imi striga. Cladeste! Pamantul se-mpotriveste si-mi striga! Jertfeste!'. Chemarea creatiei devine porunca ancenstrala si, nu mai putin, o pedeapsa:"Doamne, pentru ce vina nestiuta am fost pedepsit cu dorul de a zamisli frumusete?' De aici sensurile mitice ale personajului pentru care dorul de biserica este porunca eternei reintoarceri spre acel arhetip al inceputurilor. Manole le insufla si celorlalti mesteri dorul de biserica astfel incat acestia, asezati in jurul lui, vad umbra turlelor si aud clopotele in inchipuire, in timpul zidirii Mirei, cuprins de furia constructiei, de patima de a-si vedea opera finalizata, Manole isi biciuieste zidarii stapanit parca de demon. Revolta lui e generala: "Temeliile lumii sunt fara noima. Cand el a cladit, ce-a jertfit?!' E indoiala care 1-a insotit mereu.

Jertfa rituala devine tulburatoare drama umana pentru ca numai ea asigura trainicia si durata operei. Manole o accepta si sufera cand destinul a harazit-o pentru jertfa pe Mira (mesterul va contopi astfel cele doua iubiri: Mira si Biserica, adica dragostea pentru sotie si dorul pentru biserica), in virtutea destinului sau Creator, Manole alege sacrificiul si drama lui existentiala (tulburatoare) devine un cantec de iubire impletit cu un cantec de moarte. Sacrificarea Mirei semnifica transferul de viata asupra cladirii -dar mai ales transferul de iubire de esenta umana. Sortit sa se chinuiasca de dorul creatiei, Manole nu se poate mantui de destin decat prin jertfa de sine. in final, urcandu-se in clopotnita, se arunca in gol, si-si asuma astfel libertatea unei optiuni: el reconstituie destinul din veac al Zamislitorului - de a pieri ucis de propria opera (ca printul insetat de absolut din "Mistretul cu colti de argint' al lui St. Augustin Doinas) dar si de a continua sa traiasca prin aceasta.

Eroul Manole are ambiguitatea tragica rezultata din faptul ca eul sau este locul de infruntare a doua forte absolute - viata si creatia - la fel de legitime; el este un actor in mainile sortii (" prin itele vrerilor noastre, o alta vrere, cu mult mai mare, se tese, singura, trudnica, puternica si neinteleasa') si se defineste prin "bine si rau', doua valori care coexista simultan sub "obrazare inselatoare'. Manole supune totul examenului riguros al ratiunii pentru a intelege cine-i darama zidurile de vreme ce calculele au fost verificate "a suta oara', si se intreaba chinuitor cine poate sa ceara o jertfa in contradictie cu imperativele morale, in contradictie si cu puterile cerului si cu cele ale iadului: ,jertfa aceasta de neinchipuit cine o cere? Din lumina, Dumnezeu nu poate s-o ceara, fiindca e jertfa de sange, din adancimi puterile necurate nu pot s-o ceara, fiindca jertfa e impotriva lor'. Mintea mesterului se invarte iscoditoare in jurul misterelor si interogatiilor ("Cum e? Cine? Ce e?') prin care demisioneaza o personalitate titaniana, un om al veghii, "al gandului treaz' (cum il caracterizeaza Mira: "tu inima fara odihna, gand treaz, visare fara popas') si cum se defineste el insusi in opozitie cu Bogumil (refractar mintii iscoditoare) sau cu Gaman (personificare a instinctului pur, fiinta vegetativa, somnoroasa, care percepe intuitiv tainele naturii, ale firii). Aceste personaje - care pot fi privite si ca "personificarea ipostazelor interioare ale eului lui Manole' (Vicu Mandru "Incursiuni in istoria dramaturgiei romanesti') au rolul de a potenta zbaterea fara odihna a mesterului care vrea sa inteleaga logic insesi temeliile existentiale.

Tragedia eroului incepe odata cu acceptarea ideii ca fapta (opera) trebuie savarsita cu orice pret ("Prin suferinta, pana la urma, multe se pot savarsi'); damnatiunea lui Manole nu este cunoasterea, ci plasmuirea, blestemul de a construi, obsesia operei ("in campul Duminicii i-aud clopotele. Pe ses o vad intoarsa in apa mortilor, inaltarea ei vesnic intarzie si pamantul se cutremura'). Personajul este o personalitate demonica. Demonul creatiei se manifesta in Manole ca o fatalitate de neinlaturat' si devine pivotul fecund al dramei. Nu superstitia imolarii ("imolatie' = jertfa, sacrificare) unei fiinte vii retine atentia, ci "puterea' interioara, misterioasa care-i impune lui Manole infaptuirea. Omul veghii dispus de a se certa cu cerul pentru a intelege este si purtatorul unei revelatiei chinuitoare: "Marturisire auziti din parte-mi c-am inceput sa cladesc fiindca n-am putut altfel'.

Eroul depaseste o vina tragica - "vina destinului creator' resimtita ca o povara si traita constient intr-un precipitat calvar. El nu mai actioneaza pentru faima, pentru dobandirea ori pastrarea bunului renume si nici macar pentru obtinerea nemuririi prin opera imperisabila. Necesitatea interioara a devenit unic si tragic imperativ, izvorul existentei si al caderii personajului. Daca Manole se poate razvrati impotriva puterilor din afara, el nu poate impaca decat prin fapta demonul ce s-a instalat tiranic in eul lui: "duhul intruchiparilor s-a intarit in mine poruncitor' si toate actiunile lui stau sub semn: "Toate - fiindca nu am putut altfel'.

Si ca un ecou, dupa moartea lui, se vor auzi cuvintele lui: "infaptuirea bisericii cere tot, si te duce de-a dreptul in moarte sau saracie, in cer sau nebunie.'

Spre deosebire de Manole, Mira isi intuieste destinul si exprima aceasta intuitie in metafora femeii-biserica: " eu sunt biserica, jucaria puterilor'. Aleasa pentru ca s-a dovedit a fi cea mai buna si mai pura ("Tu ai venit sa scapi un om de la moarte astfel sufletul tau se vadeste cel mai curat'), Mirei i se definesc noi atribute, superioare celor ale Anei din balada populara.

in momentul in care Manole este acuzat (de catre ceilalti zidari) de viclenie si tradarea juramantului, in scena intra Mira care le arunca zidarilor cuvintele "Buna dimineata, noua ucigasi. Si cu Manole zece'. Mira ironizeaza intr-o lume care se pregateste sa ucida. Ea pune in dragostea de viata si bucuria de a trai printre oameni aceeasi profunzime pe care Manole o pune in patima creatiei. Cu deosebire ca in dragostea ei nu mai are nevoie de acest temei. Motivele lirice, cum ar fi acela al jocului de-a viata, al jocului de-a moartea, al vaierului din zid, puncteaza antiteza dintre puritatea Mirei, increderea ei in dragoste, in viata ca valoare suprema si duritatea, salbaticia barbatilor chinuiti de patima creatiei.

Mira - nume cu multiple rezonante: Afirin slavona inseamna pace sacra, in mitologia greaca destin; "Moire' erau trei zeite: Clatho, Lachesis si Atropos care personificau destinul - una torcea, alta depana, a treia curma firul vietii muritorilor. Sunt identificate la romani cu Parcele.

Figura (portretul moral) Mirei este conturata cu rafinament poetic: femeia "cu picioarele desculte', jocurile care ispitesc moartea, candoarea numelui. Atitudinea ei exprima ideea ca inocenta este forta care opune raului seninatate si blandete: "Seninatate vreau, nestapanitilor, ca toti sunteti innorati si prapastiosi. Manole e chin. Calugarul e stafie intunecata. Tu cutremur. Tara ingrijorare. Vreau sa sfarseasca odata povestea aceasta de spaima si trista nebunie!'

Credinta Mirei (foarte apropiata de cea a lui Gaman) presupune o comunicare directa si totala cu existenta, starea primitiva in care omul se confunda cu natura. Mira, femeia "adusa de peste apa', este simbolul puritatii, al jertfei, care intelege tragismul lui Manole, neputinta lui de a renunta la creatie si de aceea accepta "jocul cu moartea' si in mod paradoxal creatia devine cale de mantuire, de sustragere din imperiul mortii, destinul cuplului Manole - Mira este tragic intrucat amandoi pier fizic prin moarte napraznica. Tragedia se naste odata cu confruntarea dintre energia demonica anarhica si constiinta care incearca s-o capteze intr-un sens: plasmuirea umana creste din nevoia de sens, de adevar care devin nevoia de frumusete. Tragedia lui Manole isi are sursa in imposibilitatea de a renunta la una din coordonatele esentiale ale omului: creatie si iubire. De aceea il putem considera pe Manole un martir al frumosului etern, iar piesa lui Lucian Blaga, o tragedie care, spre deosebire de balada, se deschide cu un vacarm amenintator, o confuzie de voci si se inchide cu o tacere totala ca o pustiire: "Doamne, ce stralucire aici si ce pustietate in noi!'

Situand evenimentele in illo tempore, in vremea fabuloasa a genezei, biserica edificata nu mai e o constructie oarecare, ci creatia menita sa constientizeze un haos (ziduri "parasite si neispravite', "pustia multa'), sa instaureze o noua ordine (umana) prin actiunea temerara a eroilor fondatori; acestia ofera modelul etern al faptei creatoare si, in consecinta, orice moment de intemeiere a unei noi varste istorice, spirituale peste vechile temelii actualizeaza pe fondatorii mitici exemplari' (Gh. Ciompec "Motivul creatiei in literatura romana').

Subiectul: la sapte ani de la alegerea locului, in camara sa de lucru, printre lumanari, Manole reface calculele pentru a afla cauza daramarii zidurilor. Staretul Bogumil recomanda jertfa ca mijloc de imbunare a "puterilor' si Manole - omul care socoate ca pentru "o isprava atat de intunecata' trebuie sa fi cladit mai putine altare sau sa fi fost "cel putin un an calau la curtea domneasca'.

Zbuciumat de cele doua "porunci' (a creatiei si a jertfirii), Manole isi vede visul tot mai indepartat.

O noua naruire a zidurilor starneste revolta zidarilor care cer schimbarea locului, dar solul lui Voda impune urgentarea lucrarilor. Hotararea lui Manole este luata: "Biserica se va ridica'. Acceptand sfatul staretului, mesterul le spune zidarilor ca vor jertfi "o sotie care inca n-a nascut, sora sau fiica si care va veni cea dintai in zorii zilei urmatoare'.

Acum Bogumil devine instrument al destinului: el raspandeste, in vale, vestea ca Manole va jertfi o fiinta si Mira se grabeste sa impiedice aceasta fapta.

Zidirea Mirei (momentul culminant al dramei) decurge ca "un joc de alba vraja si intunecata magie', in timp ce Manole, cu o liniste neomeneasca, isi continua lucrul. Stapanit de patima creatiei, el isi biciuieste zidarii pentru a-si potoli nelinistile si setea de a zamisli.

Cand lacasul de rugaciune este gata, mesterul vrea sa-1 darame pentru a-si scoate sotia. Acum Voda si boierii se opun, iar multimea nu-1 intelege pe Creator a carui suferinta s-a incorporat in fiecare piatra zidita.

Singur in fata Nefiintei, Manole se arunca din clopotnita pentru a indeplini destinul din veac al Creatorului de frumos si poate, pentru a reconstitui, in vesnicie, cuplul ideal.