Misterele Castelului Solitude sau despre singuratate la vreme de iarna - Daniel Vighi

Misterele Castelului Solitude sau despre singuratate la vreme de iarna - Daniel Vighi

Spre deosebire de celelalte opere cu care ne-a obisnuit Daniel Vighi, care aveau ca sursa de inspiratie o copilarie si o adolescenta dominate de aerul comunist, Misterele Castelului Solitude (2004) a fost scris in perioada in care autorul se afla departe de casa, mai exact la Stuttgart, printr-o bursa de studiu si creatie de un an si jumatate la "Akademie Schloss Solitude". Romanul este structurat in patru capitole plus "un fel de happy end", cum il numeste autorul.

Desi departarea sugereaza faptul ca romanul va contine elemente total noi fata de cele cu care ne-am obisnuit, nu este deloc asa. Naratorul romanului revine iar si iar la aceeasi patrie in care s-a dezvoltat, fie in localitatea din copilarie, Lipova, fie la cea actuala, Timisoara. Asadar, romanul este o dare de seama despre fluxul amintirii si consistenta ambigua a memoriei, un raport asupra locurilor ubicue ale propriului trecut.[1]

Dincolo de denumirea sugestiva a castelului - Solitude=singuratate - inca de la inceputul romanului, naratorul isi exprima sentimentul de singuratate, facand corelatii cu elemente din copilarie sau adolescenta: () eram mai singur decit o damigeana goala in pivnita vecinilor de la Radna, strada Economilor 22, acolo unde, copil fiind, ma uitam pe o fereastra ingusta de piatra si vedeam, in dunga de lumina a soarelui, o damigeana mare. Aceeasi. Singura si scufundata in tacere si in racoare. Asemenea ei eram eu in acele zile de inceput de august ale anului trecut.[2]

Intr-un fel, romanul lui Daniel Vighi aminteste de Moarte la Venetia a lui Thomas Mann: calatoria pe un taram nou si plimbarea in cimitir ar fi elementele care il apropie pe scriitorul timisorean de cel german. Si naratorul din romanul Misterele Castelului Solitude isi incepe calatoria imaginara spre casa prin natura prietenoasa din cimitirul Waldfriedhof Gerlinge. Gardul viu, pe langa care trec doi batranei, este cel care ii aminteste naratorului de "bucsusi", denumirea data de "tusichi" frunzelor maruntele si lucioase. Tot aici vede persoane de acasa, decedate, insa, de mult timp.

Venind dintr-o lume a oamenilor credinciosi, cu frica de Dumnezeu, dar si cu mai putina inclinatie spre literatura, naratorul prezinta, in cateva randuri, superstitiile batranelor de acasa: () si-mi aduc aminte ca am auzit-o pe baba spunind ca sufletul raposatilor este ca o pasare neagra pe care o poti vedea daca ai cumva o bucata de scindura putrezita de la vreun cosciug si daca are ea o gaura, asa cum ramine dupa ce se desprinde din scindura un nod din lemn ()[3]

O alta superstitie ii vizeaza pe cei care mor si sunt ingropati cu steaua leninista la cap. La auzirea unei asemena vesti, () treceau babele si-si faceau cruce speriate, se gindeau ele in mintea lor obscurantista ca precis cei de acolo, inmormintati fara popa, bintuie prin lumea cealalta strigoi sadea, daca nu cumva se arata la miez de noapte prin birourile din Primarie si cauta aiurea prin sertarele cu dosare.[4]

Alta intamplare care ii pune pe toti pe ganduri este aparitia, din senin, a unui caine alb, superb, nemaivazut, in curtea babei Saveta. Reactia femeii este una fireasca, daca tinem seama de obiceiurile locului: -O fi raposatu', barbatu-meu, Gugu al batrin, explica baba Saveta aparitia ciinelui.[5]

Romanul, in sine, nu e departe de aceasta sfera a irealului, a imposibilului. De multe ori, naratorul poarta dialoguri cu unchiul sau, decedat de ceva vreme. Acesta ii raspunde si, de multe ori, ii ofera sfaturi, astfel incat unchiul este numit "protagonist". Numele real al unchiului este Stefan, dar naratorul il numeste Ucunutu, Ucu, Uku, sau simplu U. Prietenii ii spun Fanel, vorba lui popa Aurel din Sacalaz, poreclit Hegel, si a altor prieteni de-ai lui Ucunutu, asa ii spuneau ei la chefuri cind se infierbintau peste poate si-i uitau rautatile lui ()[6]

In al doilea capitol, intitulat Despre singuratate la vreme de iarna, fantoma unchiului pare extrem de reala. Reactia sa la afirmatia naratorului cum ca ar exista fantome, conform unor declaratii gasite pe internet, este cat se poate de surprinzatoare: "Ai luat-o razna cu totul", pare sa-mi spuna U. () "Vasazica asa se prezinta stafiile astea", imi spun, si Ucunutu ride, grozav ce se amuza. "Rizi degeaba", ii zic, "sa nu crezi tu ca nu e chiar nimic, ceva tot e". "Da, da, cum sa nu, sunt cai verzi pe pereti", imi spune si eu pur si simplu nu-l bag in seama.[7] Este ciudat cum raposatul, adica o fantoma, ajunge sa nege existenta fantomelor.

In al treilea capitol, Ucunutu pare sa ia in primire rolul de narator. Acesta foloseste aceeasi tehnica de intoarcere in timp, ba mai mult de atat, atrage atentia cititorului asupra faptului ca spatiul despre care urmeaza sa vorbeasca se schimba: "Ia te uita ca am intrat in litografia lui Marcu-neni", murmura domnul U pe cind se asaza cu un oftat de multumire pe banca de lemn si isi arunca ochii, din pura intimplare, in dreapta lui si vede acolo lotografia ()[8]

Nu doar locatia copilariei este din nou adusa in discutie, ci si anumite personaje sunt reluate. Spre exemplu, ungurul Belteki, sursa intamplarilor din Insula de vara, apare in rememorarile naratorului si in Misterele Castelului Solitude. De aceascta data, insa, personajul este imbatranit si are anumite deprinderi: () pe cind traia mosul alcoolic Belteki de care, ia te uita, isi aduce aminte pe cind pedaleaza pe bicicleta, prin padurea asta straina, la distanta de ani multi de vremea aceea. () alcoolicul care nu stie nimic mai mult despre lume decit ii poate spune alcoolul.[9] La cateva randuri distanta, naratorul are un moment de luciditate in care recunoaste meritele imaginatiei, ale amintirii: () turloaiele lui mos Belteki sunt gata pregatite sa se astearna in lutul galbui cind il vor duce la vesnica lui pomenire, ce spun?, l-au si dus pe mos Belteki de ani multi, dar pirdalnica imaginatie creatoare ni-l readuce aievea ()

Un alt pasaj care explica foarte bine modalitatea aceasta de a construi un text apeland la amintiri este introdus in cel de-al doilea capitol: () la urma urmelor, amintirile, asa cum sunt ele, nu se pot exprima decit prin cuvinte, nu ai cum altfel, de aceea zic ca literatura mai mult cu asa ceva se ocupa: cu amintiri; despre amintiri nu poti decit vorbi, chiar si atunci cind scrii din inchipuirile tale nu se poate ca anumite expreiente, figuri, insi, intimplari de toate soiurile sa nu se strecoare ele printre personaje, povesti, descrieri de natura, in toate e ceva din amintirile tale ()

Intr-un alt fragment apare aceeasi remarca referitoare la amintire si memorie: Lume uitata, zic, cum mi te arati tu cu mai nimicurile tale, cum imi rasari de clar din cotloanele bine ascunse ale mintii![12]

Multitudinea de personaje autohtone care ii vin in minte naratorului stau marturie faptului ca acesta alege sa isi prezinte personajele in functie de ordinea in care ele apar in memorie, nicidecum dupa reguli prestabilite: Marcu-neni, Erji-neni, popa Aurel, profesorul de literatura veche Partenie, tovarasul Gross, reprezentantul minoritatii germane din Lipova in oraseneasca de partid, cu totii apar aleatoriu, fara o ordine clara sau o legatura logica. Orice element strain, orice obiect din natura este prilejul perfect pentru o noua relatare de acasa, din trecutul apropiat sau mai indepartat. Ba mai mult, personajele apar in proza doar pentru ca naratorul sa-si respecte o promisiune facuta fata de ele: () se arata prietenul Romulus Proks, caruia i-am promis ca-l pun sa se plimbe aici prin proza, asa ca ma tin de cuvint si-l pun sa se plimbe prin fiction ()[13]

Capitolul trei, intitulat Despre timp si spatiu, despre primavara, despre nasterea lui Ucunutu, a protagonistului, apoi despre Don Quijote si Rosinanta lui, imbina foarte clar povestea vietii de la Castelul Solitude cu fragmente din pataniile lui Don Quijote. Bicicleta de care se foloseste naratorul (in acest caz, Ucunutu) pentru a se deplasa se transforma, brusc, intr-un cal: () acum nu mai e simbol temporal, nu o mai simte asa, e altfel, e Rosinanta, calul cel vrednic de pomenire, trece calare pe Rosinanta lui pe linga un domn in virsta cu pipa; () Se invirte domnul Ucunutu pe banca cea de lemn, isi priveste cu atentie calul-bicicleta. Pe urma merge domnul Ucunutu in pas usor pe linga bicicleta, pe langa Rosinanta, pe linga ceea ce fusese vreme de aproape doua saptamini un soi de ceas urias, un orologiu la care el s-a uitat fascinat, () un pendul mare cu un cal ridicat pe picioarele din spate. () velocipedul lui se transformase pe nesimtite intr-un cal asemenea aceluia de pe cadranul orologiului.

Asa cum ne-a obisnuit, Daniel Vighi apeleaza la numeroase elemente specifice perioadei despre care vorbeste. Asadar, apar simboluri ale perioadei comuniste: Phoenix, Janis Joplin, Boby Solo, masina Moskwici, TVR si emisiunea "Dialog de la distanta", Lepa Brena, Nicolae Ceausescu, L&M; elemente care apartin doar Timisoarei: bulevardul Brancoveanu, tramvaiul 7, Piata Maria, cartierul Freidorf, strada Rusu Sirianu, Memorandului, Cozia, cartierul Mehala, Calea Martirilor, spre Giroc. De aceasta data, aflandu-se in exil temporar, naratorul ne ofera si imagini specifice Stuttgartului, care, in vremea comunismului, nu puteau fi intalnite in Romania: Volkswagen, Opel Astra, Mercedes Compressor, Ford SMV 5170, cu patru usi, Renault SMT 2261, Land Rover.

Naratorul apeleaza, prin mai multe cai, la limbaj si la imbinarea cuvintelor. Spre exemplu, naratorul isi exprima simpatia fata de cititorul sau prin diferite sintagme precum "dragi cetitori" sau "domnii mei". Tot cu scopul de a facilita patrunderea cititorului in lumea aceea straina, naratorul introduce cateva cuvinte germane printre cele romanesti: () trecatori putini, multi ausländer-i, arabi, oder turci care vietuiesc in cateva imobile sozialhilfe ()[15]

Dintre cele patru opere ale lui Daniel Vighi prezentate in lucrarea de fata, Misterele Castelului Solitude este singura care contine si informatii tehnice, oarecum, referitoare la  schimbarea naratorului, existenta acestui alter ego intruchipat in Ucunutu, care schimba persoana intai cu persoana a treia. Insusi naratorul marturiseste ca Incurcam si mai mult borcanele, perspectivele auctoriale, dimensiunile scriiturii, scuze, scuze () lumea () ne-a azvirlit intr-o existenta odihnitoare la persoana a treia, eu a cazut, s-a surpat in contururile oarecare ale unei existente oarecare.

Desi titlul sugereaza un roman horror sau cel putin unul de aventura, misterele nu indeplinesc acest rol. Ele fac referire mai degraba la misterele literaturii, pe care exilatul incearca sa le descopere. Cu toate acestea, Ucunutu anuleaza orice interpretare a cuvantului din titlu: -Domnul meu, misterele Castelului Solitude sunt multe si in tot cazul nu vom putea noi sa le dam de capat.[17]

La fel ca in incheierea volumul de povestiri   Cometa Hale-Bopp, Daniel Vighi simte si in acest roman regretul fata de o perioada demult apusa, fata de frumusetea existentei pierdute odata cu trecerea timpului: Acum degeaba pricep, degeaba sunt cult de nu mai pot, degeaba m-a napadit intelepciunea si mestesugul scriptural, la nimic nu ajuta, viata s-a dus odata cu mirosul de varza, acela care parea sa ne invaluie el la reuniune (numele vechi al discotecii!), in cantina internatului de la Liceul Agricol. Si gata, s-a dus totul. Ciao, amore! Ciao viata de altadata! Servus tu!