Proza de factura tragica

^{PROZA DE FACTURA TRAGICA}

Relansarea temei violentei si dezbaterea consecintelor sale tragice.

Proiectia peisajului interior ca decor al angoasei.

Patimirile lui Leiba Zibal. "Teoria motorilor animati".

Pacate si consecinte: problema ereditatii.

Tema incestului. Eroziunea psihica si potentialul ei literar.

Tipologia omului-fiara.

Simultan cu drama Napasta, proza tragica relanseaza dezbaterea pe marginea resurselor si, totodata, a consecintelor violentei, reinscenand mecanismul torturii reciproce, care erodeaza simultan victima si calaul. Aventura existentiala a omului fiara, gata oricand sa sfasie, cu ghearele si cu coltii, traseul sau ambiguu si ireversibil, intre flacarile nebuniei si cele ale iadului, nu se incheie odata cu refuzul lui Caragiale de a mai scrie teatru. Vom analiza, in acest capitol, trei variatiuni pe tema istovirii graduale a fiintei, pe care fire vizibile - concretizate prin ocurenta acelorasi elemente obsedante - si altele mai bine ascunse in pliurile constructiei epice, le unesc intr-o fina tesatura intertextuala: O faclie de Paste, Pacat si În vreme de razboi. Caragiale nu le-a grupat niciodata intr-un volum distinct, fiind redactate intr-un interval de zece ani, dar ele au mai fost analizate impreuna si de catre Liviu Calin, care observa cu acest prilej pronuntatul caracter psihologic al celor trei nuvele (Cf. Liviu Calin, "Triptic - O faclie de Paste, Pacat, În vreme de razboi" in vol. Recitind clasicii, Iasi, Junimea, 1975, 44-51.)

Trei texte diferite, reunite prin acelasi decor, pun in scena o lectie despre neputinta omeneasca, de sub cutele careia izbucneste, salbatica si nestavilita, violenta, cu fetele ei multiple si hidoase. Printr-un straniu transfer, omul-fiara joaca, pe rand, rolul victimei si pe cel al calaului, suportand sau generand cruzimile cele mai greu de inchipuit. Gestul suprimarii unor vieti omenesti este numai in chip aparent un semn al puterii. El declanseaza un intreg proces regresiv, o intoarcere la conditia primitiv-animalica in care puterea apartinea celui mai tare. Violenta se impune ca solutie generala de iesire din starea de confuzie mentala, dar, departe de a elibera, ea nu face decat sa afunde si mai tare personajele in cosmarul haosului moral.

Prin explorarea starilor limita, se ajunge la revelarea profunzimilor, presupus ancestrale, ale sufletului omenesc, a zonelor insondabile de dincolo de comportamentul exterior. Obosita de lumea aparentelor, oglinda se intoarce spre universul interior, cu ascunzisurile lui incomprehensibile. Stereotipia toponimelor, care ne introduc mereu in acelasi perimetru - intre padurea intunecata a Dobrenilor si vagauna mlastinoasa a Podenilor - ambiguizeaza reperele referentiale, transformand toposul tragic intr-o proiectie a peisajului interior. Încastrat in carapacea obsesiei, timpul subiectiv aluneca lent, halucinant, urmand ritmul acestei macinari, orientate ferm spre auto-distrugere. Dansul halucinant al gandului stapanit de obsesii instituie o geografie bizara, care absoarbe straturile realului si le remodeleaza dupa nevoile de simbolizare ale textului, astfel incat traseul cetelor de talhari, evadati din menajeria tipologica a lui Lombroso, prin care "amenintarea" capata o reprezentare concreta, trebuie cautat pe o harta imaginara. Cercul nebuniei se restrange gradual si concentric.

Sistemul inchis de ziduri vegetale, impenetrabile, descrie un decor ce alimenteaza angoasele existentiale - a caror "izvorare" e figurata prin acumularea apelor negre si adanci - si, in acelasi timp, hatisurile narativitatii. Umbra din ce in ce mai densa a padurii Dobrenilor creste simultan cu "romanele" celor trei personaje, condensate in vise de cateva clipe. Suferinta cu suferinta si amenintare cu amenintare, ei mor cate putin in fiecare zi si tocmai aceasta moarte lenta, sub permanenta amenintare a gesturilor violente, uneori atat de intens traite in imaginar incat nu mai pot fi distinse de cele reale, constituie tema privilegiata a universului tragic caragialian.

Asistam, in fond, la un proces de estetizare a fricii, caruia vine sa i se adauge o voita ambiguizare a limitei dintre iluzie si realitate. Eroziunea launtrica, sub presiunea constanta a obsesiei, anuleaza capacitatea de a discerne starile halucinatorii de evenimentele reale, configurand o paradigma literara propriu-zis fantastica. Prin insertia unor operatori narativi specifici tehnicilor de evocare realista, efectule de fantasticitate este sporit.

Finalul acestor texte este abrupt, nesolutionat si prozatorul pare sa ridice din umeri: "nu stiu ce s-a mai intamplat cu eroul meu". Un set de ipoteze posibile raman nevalidate, fara sansa de a se exclude reciproc, sunt blocate, in mod constient, de narator, care isi propune sa "joace" imposibilitatea decizionala, pentru a transfera la nivelul receptarii toate problemele nerezolvate in text. Nevoia de certitudini a lectorului, dorinta lui de a descoperi in literatura o ordine precisa, subjugata rationalitatii cotidiene, sunt asteptari incalcate in mod flagrant. Este politica naratoriala care va sta la baza intregului volum Momente, asupra caruia ne vom opri in continuare.