Postmodernismul in literatura

Postmodernismul in literatura

Conceptul de postmodernitate ia nastere in arta, si nu in literatura, cum poate era de asteptat. Cuvantul in sine a fost folosit pentru prima data in anul 1870 de catre pictorul englez John Watkins Chapman. Acesta foloseste sintagma "pictura postmoderna" facand referire la impresionismul francez. Ca si concept, insa, postmodernismul apare in arhitectura urbanista din New York, prin creatiile arhitectului Richard Mayer, la mijlocul anilor `30.

In Romania, in schimb, adoptarea noului concept se face mult mai tarziu. Abia dupa anul 1980 incep discutiile despre o schimbare in literatura romana. Cu toate acestea, scepticismul nu a disparut din randurile celor care pun la indoiala posibilitatea existentei unui astfel de concept pe teritoriul Romaniei. Si astazi se dezbate polemic, in presa literara, "daca a existat sau nu a existat un postmodernism romanesc". La noi, se vorbeste despre postmodernism incepind cu "Generatia anilor `80" () unii neaga numai termenul, altii contesta insasi realitatea culturala si estetica pe care o reprezinta. Argumentele, atit cele pro, cit si cele contra sint mai multe. In primul rind se contesta existenta acestuia, pentru simplul motiv ca in Romania nu a existat o postmodernitate care sa-l sustina, ca in Occident. Romania mai are de petrecut mult timp pina sa fie o societate postindustriala, informatizata. () Mai mult, se zice ca regimul comunisto-ceausist ne-a tinut departe de ce se intimpla in lume, ne-a situat la marginea postmodernitatii. Daca postmodernismul romanesc exista (cit o fi existind!), afirma Alex. Stefanescu si Cristian Tudor Popescu, el este o simpla imitatie, neinteresanta, jalnica, fara sansa de a iesi profitabil in lume[1]

Aceasta respingere pe care o manifesta insusi criticii vremii, se resimte si in ceea ce-i priveste pe oamenii de rand. Dincolo de teama si reticenta fata de nou, atitudini relativ normale, romanii, obisnuiti cu strictetea si pretentiile comunismului, par deplasati in refuzul vehement de a ingera noul concept numit postmodernism.

In timp ce oamenii din Occident vad postmodernismul ca pe o portita de scapare, de destindere, in timp ce ei accepta noutatea cu optimism si deschidere, romanii sunt exact opusul. In Occident, inventarea termenului de postmodernism aduce o interesanta "relaxare" conceptuala, pentru ca, date fiind fluctuatiile sale (nu numai de la un autor la altul, ci si in dialectica unui singur autor), termenul ajunge sa desemneze un fel de punere a crizei sub semnul crizei. Situatia este de natura sa impace chiar si spiritele cele mai aprinse () unde toate exigentele se vad reduse la acelasi grad de relevanta.[2]

In Romania, asadar, atitudinea era diferita. Desi scriitorii s-au grabit sa adopte aceasta schimbare si sa evolueze spre Occident macar pe plan literar, criticii si populatia s-au grabit sa denigreze si sa refuze conceptul. () fara sa aiba cu adevarat habar despre ce era vorba, s-au gasit intelectuali fini care, auzind ca in cauza e un concept venit dinspre Vest, s-au grabit sa anunte - in scris, negru pe alb - ca acolo, departe, "moda" postmodernismului ar fi trecut deja si ca preluarea ei la noi ar fi tardiva, ca n-ar fi decit inca un simptom al retardarii culturale autohtone, al contaminarii cu rebuturile ideologice occidentale ()[3]

O asemenea atitudine manifestata de cei considerati inteleptii perioadei nu putea atrage dupa sine decat o atitudine sceptica si din partea comunitatii: Chestiunea este -vasazica - vasta si complicata! In rama ei se cuvine tratata situatia particulara a minoritatilor etno-culturale de la noi. Exista - da! - inca multa neintelegere fata de aceste lucruri si multa intoleranta a majoritatii fata de diferenta specifica a "celuilalt", ceea ce nu e doar deplorabil, ci si explicabil la un popor abia iesit dintr-o lunga perioada de totalitarism care l-a "analfabetizat" politic si civic.[4]

Desi imaginea romanilor descrisa anterior de Ion Bogdan Lefter nu este una tocmai onorabila, autorul adopta in continuare un aer optimist vizavi de capacitatea oamenilor de a se adapta schimbarilor: Sistemul valorilor comunitare se reface - insa - sub ochii nostri. Mai mult ori mai putin scoliti, mai subtili ori mai primitivi in intelegerea lumii in care cu totii traim, compatriotii nostri invata treptat "alfabetul" gindirii deschise, plurale. Nu e usor, avem destule exemple rele, de incomprehensiune, dar directia de evolutie e implacabila: vrem-nu vrem, multiculturalismul vine peste noi si ne va obliga sa coexistam in diversitate[5]

Printre controversele provocate de acest nou curent literar se numara si dilema referitoare la influenta Occidentului in crearea unui postmodernism romanesc si la lipsa originalitatii autohtone: Raportarea la contextul vest-european sau american trebuie pusa in discutie cu atit mai mult, cu cit optzecismul afirma, dupa cum s-a mai spus, o dialectica generationista unitara, al carei scop principal este deconstruirea oricarei forme de totalitarism, fie el politic, social sau estetic.[6]

In opozitie cu citatul anterior, aceeasi autoare, Mihaela Ursa, prezinta contextul in care postmodernismul poate fi numit si romanesc: Daca sustinem ideea existentei a tot atitea postmodernisme diferite cite spatii culturale, respectiv nationale, putem accepta axiomatic postularea unui postmodernism romanesc. Argumentul principal este acela ca varianta autohtona de postmodernism nu ar mai trebui sustinuta dupa criteriile pe care se bazeaza, spre exemplu, conceptualizarile date de teoreticienii nord-americani postmodernismului nord-american, ci explicatia ei ar fi suficient suplinita de o serie de argumente interioare si, la urma urmei, de optiunile pro- sau contra- ale marilor voci oficiale.[7]

Este o normalitate faptul ca orice concept nou aparut, fara o definitie "oficiala", va da nastere speculatiilor, astfel incat, odata cu trecerea timpului, vor aparea nenumarate idei sub titulatura de "definitie", oferite de oameni nu tocmai avizati. Asadar, daca anterior am prezentat dificultatea cu care oamenii au inceput sa accepte noul curent, in continuare voi prezenta dificultatea de a defini conceptul in sine.

Ion Bogdan Lefter explica foarte bine motivul pentru care definirea postmodernismului este atat de dificila. S-a ajuns in epoca in care Europa nu mai este marele centru cultural al lumii. Londra, Madrid, Atena, Roma sunt centre care astazi au clone pe tot globul. Din cauza spatiului mult prea intins, omul se afla in imposibilitatea de a cunoaste inovatiile culturale si asa se ajunge la o cultura extrem de diversificata. Nu mai exista un punct comun al manifestarilor epocii, de aceea parerile sunt impartite in functie de zona in care un anumit fenomen isi face aparitia.

In tonul aceleiasi pareri se poate ajunge la ideea ca sintagma "cultura generala" a devenit astazi absurda. Este imposibil ca, in ritmul alert si diversificat in care evolueaza lucrurile in toate domeniile, un om sa poata fi la curent cu toate noutatile. Poate de aceea "cultura generala" este sinonima doar cu evenimentele petrecute intr-un trecut oarecum indepartat, o istorie in care cultura era aceeasi pentru majoritatea oamenilor. Vreau sa spun - pe scurt - ca, problema fiind complicata, nici solutiile n-au cum sa fie simple[8]

O consecinta favorabila a acestui fapt exista, insa. Posibilitatea omului de a se face remarcat si apreciat a crescut enorm. Orice idee, venita din orice colt al lumii, poate deveni peste noapte extrem de importanta si apreciata, tocmai din cauza ca nu mai exista vechile centre culturale, singurele care puteau lansa ideile fabuloase care au ramas in istorie.

1.1.1. Definitii ale postmodernismului, de prin antologii adunate

Astfel, pentru Linda Hutcheon, termenul de postmodernism reprezinta in 1980 "o eticheta excesiv de limitativa" (Hutcheon 1980) pentru descrierea fenomenului cu care ecueaza literatura postmoderna, si anume metafictiunea ()[9]

Jean François Lyotard defineste postmodernismul ca fiind "incredulitatea fata de metanaratiuni". Raspunsul lui Lyotard la intrebarea "ce este postmodernismul?" capata dimensiuni surprinzatoare atunci cind devine evident ca autorul inverseaza chiar polaritatea obisnuita a relatiei modernism - postmodernism, spunind: "nici o opera nu poate deveni moderna inainte de a fi mai intii postmoderna" (Lyotard 1983).[10]

Jean Baudrillard defineste in 1983 (in Les strategies fatales) o postmodernitate distopica, apartinind prin excelenta obiectelor devenite "mai cinice si mai ingenioase" decit subiectul, o postmodernitate congruenta cu o "post-istorie fara inteles".[11]

Ihab Hassan, cel care a sustinut cu tarie termenul de postmodernism in teoria americana, pledeaza pentru perceperea postmodernismului in constelatie cu "anarhia" si "dezmembrarea lucrurilor" () uitind insa sa defineasca o necesara distinctie intre acest tip de postmodernism si modernism, pe care il conturase tot dupa logica anarhiei.[12]

Magda Carneci considera, in volumul sau intitulat Arta anilor `80. Texte despre postmodernism (1997), ca postmodernismul incurajeaza, in expresia autoarei, "fragmentarismul si heterogeneitatea; aleatoricul; ludicul; provizoratul; subiectivismul nemarginit; combinatoricul fara masura; consumismul de toate felurile; sincretismul generalizat care compune cu virtuozitate laolalta un amalgam tensionat si impresionant de cultura, informatie diversa, eveniment perisabil, hazard, moda, experiment, violenta, disperare etc."[13]

Pentru Nicolae Manolescu, atitudinea postmoderna inseamna in primul rind o viziune metaistorica asupra lumii, care ar rezulta, in planul reflexelor literare, intr-o "literatura de gradul al doilea"[14] Tot la Manolescu apare ideea ca postmodernismul este asumarea lucida si lipsita de angoasa a traditiei culturale, indepartare definitiva de mimesis, impulsuri recuperator-integratoare.

Matei Calinescu sustine, in Cinci fete ale modernitatii, ca postmodernismul este o "fata" a modernitatii, o virsta a acesteia.[16]

Ov. S. Crohmalniceanu compara postmodernismul cu un fel de "monstru de la Loch Ness al criticii contemporane", pe care "tot mai multi insi declara ca l-au vazut cu ochii lor, dar dau fabuloasei lui infatisari descriptii absolut diferite".[17]

Trecerea de la modernism la postmodernism a fost cauzata de rapiditatea cu care oamenii s-au schimbat, de viteza cu care tehnologia a reusit sa acapareze toata planeta. Aparitia calculatoarelor, a telefoniei mobile, a internetului, facilitarea transmiterii informatiilor nu au facut decat sa accelereze evolutia omenirii si, implicit, a vietii de zi cu zi. Tinand cont de acest fapt, nici pe plan cultural, literar, artistic lucrurile nu aveau cum sa ramana neschimbate.

S-a vehiculat ca postmodernismul se poate identifica si uneori suprapune modernismului, ca o continuitate a acestuia: Desi cei mai multi contesta continuitatile intre modernism si postmodernism, Ihab Hassan sustine ca nu exista o ruptura totala intre cele doua si sintem convinsi ca asa stau lucrurile. Postmodernismul se afla in modernism si invers, chiar daca il neaga. Chestiunea este mai mult una de pondere decit de prezenta.[18]

Acest "conflict" intre concepte, intre modernism si postmodernism, a dus la nasterea a numeroase alte terminologii, prin care ele se identifica. Spre exemplu, Francis Fukuyama a introdus denumirea de postistorie, o denumire ce pare paradoxala: teoretic, nu se poate depasi istoria, nu se poate iesi din ea, dar se poate pune punct unei perioade pentru a incepe o alta noua, total schimbata. Notiunea de postistorie, vehiculata intens in ultimul timp, e fara indoiala o expresie a gindirii postmoderne, un mod specific de a pune in cauza modernismul, o reactie la distorsiunile produse de acesta in sfera istoriei si a discursului istoric deopotriva. Asistam de fapt la o reevaluare a epocii Luminilor, cu tot ce a insemnat ea pentru evolutia acestui discurs si pentru gindirea omului modern in ansamblu.[19]

Pentru a reveni la un aspect important al posibilitatii de schimbare in Romania de dinainte de 1989, trebuie insistat putin pe sistemul ce bloca patrunderea informatiilor din exterior. Din aceasta cauza, nici influenta postmoderna din Occident nu a reusit sa se propage pana in Romania decat tarziu dupa ce firul fusese deja desfacut in patru in celelalte tari al caror sistem era mult mai permisiv.

Aparitia postmodernismului in America are o logica greu de combatut. Dupa cum am stabilit anterior, reactia populatiei in fata noului este o chestiune de mentalitate, in formarea careia, bineinteles, sistemul de conducere are rolul principal. Spre deosebire de cetatenii altor patrii, gata dispusi sa admita ca ei - englezii, francezii, germanii sau romanii, de exemplu - sint asa si pe dincolo, numai buni de prins in definitii, americanii au o foarte limpede constiinta a diversitatii lor. E o societate in plina miscare, in permanenta reordonare, cu oameni foarte diferiti, ajunsi acolo pentru ca vor sa traiasca impreuna intr-o lume noua.[20]

Mentalitatea romaneasca din vremea comunismului a reusit, din pacate, sa imparta scriitorii in doua mari categorii: pe de-o parte se aflau cei care au reusit sa emigreze si astfel sa ia contact cu noul, cu libertatea, iar pe de alta parte, cei ramasi in tara, intr-un regim politic prin excelenta "inchis", au fost sistematic impiedicati sa se integreze in comunitatea profesionala mondiala si si-au concentrat fortele pe frontul rezistentei culturale interne ()[21]

Referitor la aceeasi zona a scriitorilor, acelasi Ion Bogdan Lefter vorbeste despre existenta a doua politici literare: una oficiala, a Partidului Comunist, care a incercat in continuare sa-si impuna preceptele propagandistice pe cai administrative, dar nu si cu mijloacele dur-represive din anii proletcultismului; si alta a comunitatii literare si intelectuale, care si-a elaborat in anii `60-`80 propriile criterii de evaluare si propriile ierarhii, purtind campanii ofensive si - in acelasi timp - organizind pe mai multe linii sistemul defensiv al "rezistentei prin cultura".[22]

Caracteristica de baza a postmodernismului, prin care acesta este recunoscut in operele literare, este, fara indoiala, problema existentiala a eului. Dilema identitatii a devenit un tipar al conceptului, astfel incat deseori este greu de stabilit o limita clara intre realitate si realitatea eului, intre realitatea fictionala si cea propriu-zisa. () autorul devine el insusi personaj "de hirtie", dar isi si asuma un rol interactiv, mediator, intre personaj si cititor.[23]

Aspectul de autobiografie al operelor postmoderne transforma acest curent literar intr-unul dificil de delimitat. Simbolistica personajelor, realitatile pe care ele le intruchipeaza, de fapt, duc la o intelegere mai greoaie a operelor si necesita exercitiu pentru a descoperi esenta fiecarei lucrari. Din acest punct de vedere, postmodernismul pare sa aiba un public tinta, cu un nivel al inteligentei mai ridicat.

Pentru a face referire la generatia `80 din Romania, cea care a adus, intr-un fel, postmodernismul pe meleaguri autohtone, citatul lui Ion Bogdan Lefter este unul care merita mentionat: () afirmarea generatiei noastre a continuat intre timp, cuprinzind si seriile de scriitori lansati in anii `90. Daca n-a aparut - inca! - o modificare de viziune si de limbaje literare suficient de semnificativa pentru ca sa se poata vorbi despre o noua "generatie tinara", mi se pare inadecvat sa-i aplicam celei actuale o emblema a trecutului.[24]