Rolul cultural al animalului, reflectat in mitologie

ROLUL CULTURAL AL ANIMALULUI, REFLECTAT IN MITOLOGIE

Din cele mai vechi timpuri, oamenii au perceput obiceiurile tradiționale ca etape indispensabile ale vieții. In cadrul colectivitații tradiționale, obiceiurile reprezinta procese importante din viața unui om, intrucat totul se realizeaza in mod conștient și voit, acest lucru semnificand faptul ca lumea cu care ne confruntam este una vitala, cunoscuta.

Pentru a putea continua aceasta lucrare, mi-am propus sa dedic un prim capitol unui studiu in ceea ce privește calul ca animal mitic in cultura populara romaneasca.

Calul a fost timp de milenii un camarad indispensabil al omului. Stramoșii noștri și-au caștigat existența cu ajutorul lui. Cai trageau caruțe sau trasuri, purtau calareții, carau poveri grele pe distanțe lungi, ii ajutau pe țarani, lucrau in mine. Milioane de razboinici calari - de la arcași la husari - au determinat cursul istoriei.

Hitiții erau un popor razboinic temut in Antichitate. Timp de secole au purtat lupte incrancenate cu egiptenii. Deoarece caii aveau un rol atat de important in viața hitiților, aceștia se ocupau intens de ei.

Tot un hitit a fost cel despre care se presupune ca a conceput primul manuscris despre cai. Acesta a fost scris in jurul anului 1360 i.Hr. de Kikkuli și conține indicii concrete privind hranirea și antrenamentul cailor, care sunt parțial valabile și astazi. Trase de cai rapizi, carele de lupta inaintau pe campurile de batalie. Aceasta noua tehnica de lupta s-a raspandit printre asirieni, perși, egipteni, chinezi și cateva popoare nord-europene, mai tarziu și la greci și romani. Valoarea calului in era cailor de lupta este exprimata foarte impresionant in cea mai veche carte despre cai, Kikkuli, din secolul al XIV -lea.

Tot pe la inceputul secolului I i.Hr., trupele formate din care de lupta au fost inlocuite de razboinici calare, deoarece aceștia erau mai nobili și mai rapizi. Calareții razboinici au aparut mai intai la nomazii și in stepele euro-asiatice. Doar calare puteau urma turmele de vaci și hergheliile de cai. Așezați pe spinarea calului neinșeuat, indemanaticii calareți iși atacau rivalii cu arcul și sagețile.

Pe atunci, calareții erau nelipsiți din razboaie, fapt dezvaluit de scrierea Hippike, in romana "Despre calarie", pastrata parțial și azi, pe care atenianul Xenofon a publicat-o in jurul anului 365 i.Hr.

Din istoria tracilor, un element important il constituie zeul suprem al acestora, Gebeleizis, zeul focului și al fulgerului. Cele mai frecvente reprezentari ale sale sunt cele in care apare ca un mare erou calare cu sulița in mana avand puterea de a omori balauri.

Cavalerul trac adorat era insuși Gebeleizis. Puterea acestui cult a fost foarte puternica. Astfel, creștinii l-au asociat cu Sfantul Gheorghe "Cel care injunghie balaurul". S-a pastrat pana și data sarbatoririi, existand dovezi ca ziua Cavalerului Trac era sarbatorita la 23 Aprilie. Gebeleizis apare calare in ceramica la Racatan si Zimnicea, tezaurele de la București-Herastrau și Surcea (județul Constanța).

Mai tarziu il intalnim in lumea antica la macedoneni - "calarețul macedonean", iar in mitologia greaca sub numele de Zeus. Celebritatea acestuia se datoareaza curajului cu care omora balaurii calare fiind.

Acest cavaler trac apare reprezentat cand la pas, cand la galop, singur sau insoțit de alte personaje, divinitați, adoratori sau animale. Cavalerul indeplinește diferite acțiuni intr-un spațiu in care apar, de regula, un altar și pomul pe care se incolacește un șarpe. Cavalerul care s-a bucurat de o devoțiune speciala inca din epoca elenistica are o zeitate protectoare, prin excelența, atotputernica, simbol al nemuririi și al victoriei forțelor Binelui asupra celor ale Raului și morții.

Calul considerat animal solar, apare ca simbol al imortalitații, el evoca apoteoza defunctului, eroizarea lui. Aceasta este una dintre explicațiile frecventei reprezentari ale cavalerului pe altarele funerare.

Credința in nemurire, in viața de apoi, putea fi eventual infațișata și prin lupta calarețului impotriva animalului. Pomul spre care se indreapta cavalerul, imagine a arborelui cosmic sau a copacului ca axa verticala a lumii, simbolizeaza in tradiția creștina crucea facuta din lemnul pomului cunoștinței Binelui și Raului este identificata sau se substituie Arborelui cosmic ca axa ce unește lumea terestra de cea celesta. Ea este descrisa ca un arbore veșnic ce sta in mijlocul cerului și al pamantului sprijinind cu tarie Universul. Tot ca legatura, ca prag dintre cele doua lumi sta ideea ca acest animal solar, calul, este singurul care poate trece nepedepsit pragul amintit, ajutand sufletul defunctului sa ajunga cu bine in noua lume.

Așadar, cultul cavalerului trac, prin conținut istoric și teologic, au vehiculat idei și valori multiple, inclusive privitoare la valorile vieții apropiate sau compatibile cu doctrina creștina, facand posibila intelegerea și insușirea mai rapida a acesteia de catre populația locala.

Scriitorul roman Mircea Eliade este cel care inclina catre ipoteza ca mitul ramane in cele din urma o poveste, structurata dupa legile gandirii magice, si participa la ideea de arhetip. Eliade considera ca mitul este o istorie exemplara, deoarece anunta un eveniment petrecut in illo tempore, oferind un precedent si un exemplu. El afirma chiar ca mitul este cel care exprima istoria. Omul arhaic acorda o mare importanta celor intamplate cu adevarat, mitul reprezentand, in esenta, o farama din realitatea sa.

Spiritul omului arhaic se manifesta in aceste mituri, ele trensmit ceva din exemple divine sau morale si din evenimentele intamplate intr-un timp semnificativ. Mitul este cel care implica fiinte spirituale, precum Dumnezeu, ingeri sau demoni, si personaje fantastice ca: oameni-animale. Incercand sa defineasca mitul, Eliade arata ca acesta "povesteste o istorie sacra, el relateaza un eveniment care a avut loc in timpul primordial, timpul fabulos al «inceputurilor»¹. Asadar, este intotdeauna povestea unei "faceri", mitul nu mai este considerat o simpla "fabula", o "fictiune", ci, ca si in lumea straveche, pentru cei care cred in el, "o istorie adevarata" si pretioasa, pentru ca e sacra, exemplara si semnificativa, un model exemplar.

Tradițiile și obiceiurile stramoșești ale unui popor constituie cartea de vizita a națiunii respective și oriunde ne-am afla, la auzul unei doine romanești, distanța, in ințelesul ei real dispare, și macar pentru cateva clipe, gandul ne poarta pe meleagurile natale, impletind coronițe de Sanziene, jucand Calușul, mersul la colindat de Sarbatori.

Exprimata in cele mai diverse forme, creația popularǎ romaneasca este caracterizata de autenticitate și de ingenuozitate, o trasatura aparte fiind puternica ei unitate, care nu exclude insa o mare varietate de manifestari in arhitectura popular. Marele poet roman, Vasile Alecsandri afirma in opera sa: "Poți sa cutreieri lumea toata și sa te minunezi de rezultatele civilizației, dar nimic nu-i mai fermecator decat colțul de pamant pe care te-ai nascut."

Credințele populare formeaza nu numai parghia nenumaratelor obiceiuri și tradiții, dar in același timp și dogmele misterioase ale unui indreptar de viața pe care poporul roman il respectǎ cu sfințenia unor legi strabune.

Cu ajutorul lor, omul iși modeleaza conduit in viața, interpreteaza anumite evenimente, precum și momentele mai insemnate din popasul existenței sale pe acest pamant.

In viziune mitica, animalele au aparut pe lume pentru a ajuta oamenii ori pentru a le stingheri existența și pentru a-i pedepsi pentru pacatele savarșite.

De exemplu, in mitologia egipteana, animalele erau considerate trimiși ai zeilor pe pamant sau chiar zeii și animalele trebuiau respectate și adorate din acest motiv. Dorind o explicație a proprietaților și a originilor animalelor, oamenii și-au imaginat inca din cele mai vechi timpuri legend și mituri, in care aceste ființe, obișnuite in ziua de astazi, capata insușiri fabuloase.

In funcție de acest lucru putem vorbi și despre viabilitatea tradiției care este direct proporționala cu vechimea grupului folcloric in așezarile lui actuale. Cu cat viața folclorica a unui ținut s-a desfașurat mai organic, fara conturbari și discontinuitați, cu atat repertoriul folcloric se vadește mai bogat și mai bine pastrat.

Exista insa și ciocniri intre tradiția folclorica și cultura de tip urban, care duce la pierderea parțiala sau poate chiar totala a celei dintai. De-a lungul timpului s-au semnalat și forme hibride, unele elemente arhaice fiind inlocuite de altele noi, dar acestea reprezinta aspecte tranzitorii, nedefinitorii pentru asența tradiției folclorice. Mai hotaratoare este vechimea pe un teritoriu imbinata cu continuitatea. S-a observat de multa vreme ca puterea de perseverența variaza și de la o specie folclorica la alta, unele avand o soarta mai labila, in timp ce altele se vadesc mai rezistente la eroziunea mentalitații. Cu precadere speciile legate de anumite obiceiuri, avand la baza substraturi ritual, se arata mai tenace in memoria popularǎ: teama de nerespectarea gestului ritual ancestral acționeaza ca o frana puternica, indeosebi in domeniul funebru.

Credința ca respectarea exacta a textului vehiculat de tradiție ii diminueaza eficiența contribuie mult.

Calul reprezinta un arhetip cultural pe care omenirea l-a inscris in memorie. Simbolismul lui se intinde pana la cei doi poli, de sus și de jos. In sus, al cosmosului, fiind universal, iar in jos in acea lume de jos, htoniana, el apare ca un "avatar sau un prieten al celor trei elemente constitutive: focul, pamantul și apa, și al lumii".

In lumea cosmosului, in lumea de sus, cea uraniana, calul apare asociat cu cele trei elemente component: aer, foc și apa. Aici, focul și apa le ințelegem din relația cu soarele, in accepția lor celesta. Și carul Soarelui și carul Lumii sunt trase de cal. Acest animal trece cu mare ușurința de la noapte la zi, de la moarte la viața, de la pasiv la activ. Intr-o manifestare continua, el leaga contrariile. El este, de fapt, manifestare: este viața și continuitate, deasupra acelei discontinuitați a vieții și a morții noastre. Din preistorie, pana in istorie, omul l-a sacralizat atat de des, mai ales pentru faptul ca puterile lui depașesc ințelegerea, el este Minune.

In bestiarul simbolic al tuturor popoarelor exista un singur animal care il intrece poate in subtilitate: șarpele. Acesta se prelinge la fel ca timpul. Drumurile secrete ale acestor doua animale sunt drumurile apei: amandoi apar pe langa izvoare, fluvii. Din acest motiv, caii și șerpii iși schimba adesea intre ei rolurile in multe povești. Se unesc, dand naștere unui monstru, hipo-ofidian.

"Așa este calul-dragon Long-Ma, care in China, ii adduce diagrama fluviului Hetu, numita si Matu, diagram calului - lui Ju cel Mare." In multe legend din China, calul se substituie dragonului, contribuind la cautarea Cunoașterii sau a Nemuririi. Astfel, nu reprezinta o intamplare daca stramoșii științei taoiste, propovaduitorii amidismului in Japonia au luat infatișare de negustori de cai.

Se spune ca, la origine, calul țașnește, galopand ca sangele in vine, din bezna adancurilor htoniene, fie din maruntaiele pamantului, fie din adancurile marii.

Calul arhietipal, considerat fiu al nopții și al misterului, este purtatorul atat al vieții, cat și al morții, fiind legat și de focul ce nimicește și triumfa și de apa ce hranește și ineaca.

Acest animal are o multitudine de ințelesuri simbolice, care decurg din semnificația complexǎ a marilor figuri lunare. Așa cum nopții ii urmeaza ziua, astfel calul iși parasește originile intunecate, inalțandu-se la ceruri, in plina lumina.

El poate aparea intr-un veșmant alb de slava, incetand a mai fi lunar și htonian, devenind astfel in lumea zeilor buni și a eroilor, solar sau uranian. De asemenea, este știut faptul ca un cal alb ceresc reprezinta cea mai nobila cucerire a omului. In opoziție cu acesta, cu aceasta imagine plina de lumina, nu putem uita de calul nopții, de calul intuneciunilor, care poate fi și benefic, dar și malefic.

De cele mai multe ori, despre cal nu putem afirma ca este un animal ca toate animalele, ca toate celelalte.

Romanii au fost dintotdeauna legati de datinile stramosesti, pe care le-au respectat cu sfintenie la vreme de sarbatoare. Aproape toate aceste datini au fost cuprinse in carti, tratate, enciclopedii.

Elena Niculita-Voronca prezinta in cartea sa, "Datinile si credintele poporului roman", prin autenticitate si valoare de continut, tezaurul unei culturi. Sunt cuprinse aici: legendele, miturile, baladele, povestile, grupate tematic, localizate, care alcatuiesc sinteza modului romanesc de a fi in istorie, indiferenta la ideologii sau doctrine.

In ceea ce priveste acest animal al puterii magice-calul, lucrarea Elenei Niculita-Voronca prezinta atat versuri, vorbe din batrani, cat si povestioare cu cai. Este ilustrata in mod deosebit relatia june-cal, mai ales pentru faptul ca "toata mandria voinicului, bucuria lui e calul":

"Creste iarba si dudau

Sa te pasca murgul meu,

Sa te pasca sa se-ngrasa,

Sa ma poata duce-acasa!

Badita de peste deal,

Ar veni si n-are cal

Dar pentr-un pui de om frumos

Vine badea si pe jos!"

Aici observam o relatie buna intre cei doi, nu de conflicte. Calul poate galopa orbeste, "iar calaretul, cu ochii mari deschisi, ii alunga spaimele si il indreapta spre tinta pe care si-a propus-o".

Orice conflict care ar putea aparea intre cei doi, intre un tanar calaret si calul sau, ar duce la nebunie, pana la moarte chiar.

Succesul, triumful este asigurat numai daca intre cei doi exista o relatie bazata pe intelegere si armonie. "Traditiile, riturile, miturile, povestile si poemele in care este evocat calul nu fac decat sa exprime nenumaratele posibilitati ale acestui joc subtil". Adresarea voinicului catre iarba este ca o rugaminte in beneficiul calului, pentru ca acesta se alimenteaza, isi procura energia din iarba.

In versurile urmatoare, este exprimata atat ideea necesitatii de a avea in posesie un cal cat si iubirea pe care o poate avea un voinic, badita, pentru un "pui de om frumos", incat sa vina pe jos neavand calauza sau mijlocitorul-calul, animalul psihopomp.

Legata de acest aspect, gasim tot in cartea Elenei Niculita-Voronca o intrebare adresata stapanului de catre cal: "Stapane, cum sa te duc, ca gandul or ca vantul?", pentru ca acest animal cu puteri misterioase este sfatuitorul permanent al omului, el stie tot, el invata tot pe calaret.

O scurta relatare despre diferenta dintre cal si alte animale putem regasi tot in aceasta carte: "Dumnezeu cand a facut lumea a intrebat pe cal ca ce vra: sa manance iarba si sa mearga incet ori sa manance ovas si sa alerge? Calul a spus ca sa manance ovas. Dar, boul a zis ca el va manca iarba si va merge incet."

Mai intai, optiunea calului se motiveaza prin legatura deosebita care se stabileste intre om si animalul care-l slujeste cu devotement. Dorinta animalului de a servi omul formulata in credinta ca "la inceput Dumnezeu il facuse pe om cu aripi, ca sa poata zbura. Calul l-a rugat pe Dumnezeu sa-i ia aripile, zicand ca-l va duce ca vantul". Apoi, in sfera intelesurilor lui simbolice, el este total diferit de celelalte animale, fiind vehicul si corabie, deci inseparabil de om.

In ceea ce priveste colindatul, tot din cartea "Datinele si credintele poporului roman" a Elenei Niculita-Voronca aflam ca, de Anul Nou, atat in Bucovina, cat si in Moldova, se merge cu un cal impodobit si se joaca. Exista si in acest aspect diferite opinii: calul sa nu fie ceacar, adica cu un ochi alb si unul negru, sau cu pielea pestrita pe el, pentru ca orice lucru vrut nu va fi curat, ci patat. Cel mai bine este un cal alb, pentru ca acesta umblat de toti cei mai mari, domnul tarii etc. In plus, cel alb se vede de la distanta foarte mare.

Caiutii reprezinta un obicei foarte popular in mai multe zone ale tarii noastre, cum ar fi: Zoristea, Soldanesti, Alipiceni, Margineni, Tudora, Zamosta, Vorona, Oneaga, Dolhesti.

Bucovina este cea mai renumita in ceea ce priveste acest joc, jocul caiutilor de aici este cel mai apreciat. Se crede ca, prin dansul caiutilor, care este deosebit de frumos, bucovinenii inving raul si-l indeparteaza pe tot parcursul anului viitor. Acest dans este unul exuberant cu miscari foarte rapide.

In acest obicei, regasim imaginea calului reprezentata de o formatie de caiuti, alcatuita din aproximativ 30 de membri, care contine cel putin doi caiuti, restul sunt comisi, mascati si inevitabil o mireasa, care este un tanar deghizat in costumatia miresei. Mascatii, inarmati cu ciomege si incarcati cu talangi au rol asemanator bodzguarzilor. Flacaii marcati sunt dintre cei mai robusti, care inspira teama, dar in acelasi timp fascinatie.

Pe langa toate acestea, obiceiul presupune un tobosar si un fluieras. Acestia canta cantece populare dupa care caiutii joaca, iar comisii spun strigaturi.

Caiutii sunt facuti manual de mesteri, care ii creeaza dintr-o singura bucata de lemn de fag sau carpen. Apoi, ei sunt impodobiti anual cu "chisca cu zurgalai". Caiutul care are cele mai multe obiecte atasate, se va considera a fi cel mai respectat.

Camasile purtate de tineri sunt de culoare alba, iar capul si gatul animalului sunt invelite de un material, in general panza alba, peste care se adauga, se lipeste coama din par de cal.

Toate acestea alcatuiesc un obicei perpetuat anual, care semnifica bunastarea, venirea primaverii, realizarile de peste an, infratirea omului cu animalul alaturi de care a realizat, a asigurat o economie stabila.

Folclorul romanesc este caracterizat, printre altele, de bogǎția obiceiurilor tradiționale care sunt legate de muncile agricole de peste an. Cele mai multe dintre ele au rǎmas, mai ales cele de origine foarte veche, desi de-a lungul timpului amprenta spectaculosului s-a observat din ce in ce mai mult.

Printre toate obiceiurile trdiționale, cele ale sǎrbǎtorilor de iarnǎ ocupǎ un loc esențial, datoritǎ fastuosului lor.

Pentru cǎ sǎrbǎtorile de iarnǎ sunt cele ale schimbǎrii anului, acestea au un repertoriu foarte bogat ce conține: colinde propiu-zise, colinde de copii, jocuri cu masti: țurca, brezaiul, cǎmila, capra, cerbul, jocuri cu papusi: dansurile: cǎluții, cǎlusarii si cantecele de stea, teatrul popular cu tematica haiduceascǎ.

Deosebirile regionale corespund etapelor felurite in care se gǎseste in dezvoltarea lui, folclorul diferitelor ținuturi.In aceste obiceiuri tradiționale din perioada anotimpului geros este foarte prezentǎ imaginea calului, acesta avand foarte multe semnificații.

Cǎiuții reprezintǎ un obicei foarte popular in mai multe zone ale țǎrii noastre,cum ar fi: Zvoristea, Soldǎnesti (Fǎlticeni), Alipiceni, Mǎrgineni, Tudora, Zamosta, Vorona, Oneaga, Dolhesti.

Bucovina este cea mai renumitǎ, jocul cǎiuților de aici este cel mai apreciat. Se crede cǎ, prin dansul cǎiuților, care este deosebit de frumos, bucovinenii inving rǎul si-l indepǎrteazǎ pe tot parcursul anului viitor. Acest dans este unul exuberant, cu miscǎri foarte rapide.

In acest obicei regǎsim imaginea calului reprezentatǎ de o formație de cǎiuți, alcǎtuitǎ din aproximativ trei zeci de membri, care conține cel puțin doi cǎiuți, restul sunt comisi, mascați