Umanismul romanesc - Inceputurile culturii scrise

Umanismul romanesc

Inceputurile culturii scrise a romanilor sunt profound legate de viata lor spirituala si de credinta lor in Dumnezeu. Religia este cel dintai fundal de manifestare a culturii scrise si a literaturii. Traducerea cartilor religioase prilejuieste cea dintai exprimare a creativitatii prin cuvant. In limba noastra, chiar daca timida, aproape insesizabila la inceput.

    Paralel cu scrierile religioase se dezvolta si o literatura istorica originala, in limba slavona, mult mai importanta prin continut.

    Un rol important in dezvoltarea literaturii romane vechi l-au avut cronicarii curtilor domnesti, care imbinand relatarea faptelor vazute si traite cu exprimarea nuantata si dramatizarea situatiilor, pun bazele naratiunii in literatura romana. Cronicile Moldovei scrise in secolul al XVII-lea, Cronica lui Macarie, Cronica lui Eftimie si Cronica lui Azarie pot fi considerate primele noastre scrieri literare. Autorii lor sunt preocupati de efecte stilistice, folosesc alegoria si simbolul, imagini retorice, comparatii. Ei omit date atunci cand nu se potrivesc cu frumosul, deci fac literatura.

    Literatura romana atinge in secolul al XVI-lea o culme a dezvoltarii sale cu Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau, Teodosie. Lucrarea este o capodopera a literaturii noastre nu numai prin continut, ci si prin maniera in care a fost scrisa. Aceasta ii confera o mare valoare artistica.

    Percursori ai literaturii religioase din prima jumatate a secolului al XVII-lea, Mitropolitul Varlaam si Udriste Nasturel au reprezentat un moment important pentru important pentru literatura noastra veche. Varlaam poate fi socotit primul povestitor moldovean, dandu-ne adevarate pagini de naratiune artistica. Udriste Nasturel, prin traducerea romanului popular Viata Sfintilor Varlaam si Ioasaf a contribuit la dezvoltarea literaturii hagiografice.

    Primul cronicar care isi imbraca opera in limba romana si in acelasi timp ne da si un nou tip de cronica este Grigore Ureche. Cronica lui deschide pentru literatura noastra veche, alcatuita din texte religioase, din legende apocrife si din romane populare si cronografe, o era noua, reprezinta inceputul unui nou gen literar.

    Opera lui Ureche nu este destinata frumosului, ci utilului "invataturii". Ca si in folclor, valoarea artistica a rezultat din talentul narativ al autorului. Povestirea lui nu este fictiune, pentru ca intentia lui a fost de a prezenta istoria asa cum a fost, conform legilor adevarului si cunoasterii. Cronica are caracter exclusiv evocator. Distanta temporara nu supune povestirea la emotii puternice, cum s-ar fi intamplat daca ar fi relatat prezentul. Cronica este o reconstructie careia i se da un sens global, ceea ce inseamna creatie. Cronicarl organizeaza povestirea evenimentelor, asa incat din ea sa degaje n sens, o "invatatura". Autorul are cunostiinta rolului sau de mediator intre istoria incheiata si cititorul care trebuie sa inteleaga ceva din lectura acestei istorii repovestite.

    Ca povestitor innascut, Ureche a intemeiat naratiunea simpla, cu fond istoric, adresata colectivitatii nationale spre a-i modela constiinta. Acesta este genl narativ din care a evolluat romanul istoric de mai tarziu. Cronicarul moldovean a instituit un tipar narativ organizat pe paragrafe. Fiecare paragraf poarta un titlu ce anunta continutul si este o unitate narativa constituita in jurul unui eveniment sau personaj istoric. Sunt unitati de intinderi diferite; o incursiune tatarasca, de exemplu, este consemnata in cateva enuntiative, in timp ce un eveniment cum este urcarea pe tron a lui Bogdan, fiul lui Stefan, este pretextul pentru o mica povestire substantiala in elemente spectaculoase si bine articulate epic. Aceste nuclee narative se sudeaza prin viziunea moralizatoare generala care invalui deopotriva toata istoria povestita.

    Fiind evocare, textul este scris la persoana a treia si din aceleasi motive, vorbirea directa nu apare in textul lui Grigore Ureche, decat sporadic, spre sfarsitul textului. Povestirea este simpla, naturala, primitiva, nu este cenzurata de reguli estetice. Proprietatea acestui gen literar este verosimilitatea. Considerata naturala, cronica are aspectul unei povestiri de tip mozaicat, pentru ca subiectele sunt disparate. Inlantuirea lor se realizeaza nu numai in raporturile cauzale stabilite de cele mai multe ori, dar si la nivelul discursului moralizator.

    Talentul de narator al lui Ureche consta in capacitatea de a relata sobru, fara a utiliza podoabe retorice, exceland mai ales in observatia morala, in prezentarea unor tablouri simple.

    Darul de povestitor al cronicarului se impleteste cu cel de talentat portretist, Ureche putand fi considerat, pe buna dreptate, intemeietorul portretisticii in literatura noastra. In virtutea talentului sau, el selecteaza figurile domnitorului, le ierarhizeaza, le da contur propriu, punand alaturi de trasaturile fizice si insusiri de caracter definitorii. Numele fiecarui domnitor este insotit de atribute revelatorii prin care se comunica atitudinea naratorului. Alexandru cel Bn este inzestrat cu "darul de intelepciune"; Petru Rares-"pastorul cel bun",Petru Schipoul-"domn de cinste", Stefan cel Mare-"purtatorul de biruinta".

    Suflul sentimentului patriotic se vede la Ureche si in lumina de calda duiosie pe care o proiecteaza peste figura domnitorilor aparatori de tara si datatori de legi si datini. Sunt adevarate portrete mici, lucrate cu arta in medalion, ca bunaoara:

    "Bogadan Voda cel Grozav s-au pristavit in ceasul dinaiul al noptii, in targ in Husi, nu cu putina lauda pentru lucrurile vitejesti ce facea, ca nu in ospete petrecea, ci ca un strejar in toate partile privegia, ca sa nu se stirbeasca tara ce-i ramasese de la tata-sau".

    Sau portretul doamnei Ruxandra: "femeie destoinica, inteleapta, cu dumnezeire, milostiva si la toate bunatatile plecata"; si mai ales la portretul lui Stefan cel Mare, domnitorul caruia ii sunt insemnate cele mai multe pagini din Letopiset, care intrchipeaza modelul eroic absolut. Glorificand eroul Moldovei, Ureche concepe povestirea din cateva momente: portretul domnitorului, sentimentele poporului la moartea lui, manifestarile vremii in anul mortii eroului si intrarea lui in legenda.

    Cu toate ca Ureche nu a fost contemporan cu voievdul, informatiile acestuia fiind culese din putinele izvaore scrise din acea perioada si din legendele existente, el este in masura sa realizeze imaginea domnitorului ca intr-o gravura remarcandu-se sobrietatea trasaturilor, fara a fi evitate cele negative. Se remarca faptul ca, desi autorul are un adevarat cult pentru domnitor, nu ezita sa ii prezinte cu obiectivitate trasaturile negative. De fapt, talentul lui consta in modul in care o face: creioneaza mai intai un scurt portret fizic("om nu mare de statu "), insira rapid defectele, pentru ca apoi sa prezinte calitatile. De altfel, portretul este impartit in doua secvente separate prin adeverbul "amintrilea". Prima secventa debuteaza prin evocarea trasaturilor negative: "manios si de graba varsatoriu de sange nevinovat", iar a doua evidentiaza calitatile conducatorului: "om intreg la fire, nelenesu si lucru sau il stia a-l acoperi", bun strateg si conducator. Curajul, vointa si patriotismul sunt trasaturile pe care cronicarul le remarca si carora se datoreaza si victoriile lui Stefan, caci "raru razboiude nu biruia". Secretul acesor victorii sta in capacitatea domnitorului de a triumfa chiar si atunci cand batalia era ca si pierduta "si unde-l biruia altii, nu pierdea nadejdea, ca stiindu-se cazut jos, sa radica deasupra biruitorilor". Portretul fizic al domnitorului este realizat in antiteza cu acesta trasatura, caci desi era "om nu mare de statu", tot "sa radica deasupra biruitorilor".

    Descriind tabloul inmormantarii domnitorului, autorul prezinta sentimentle poporului fata de voievod: "l-au ingropat tara cu multa jale si plangere". Totodata, autorul prezinta si manifestarile naturii In anul mortii eroului. Cataclismul natural al"plloilor grele", cu "multa inecare de apa" anunta moartea unui mare conducator. Autorul precizeaza ca domnitorul ai intrat in legenda, a fost sanctificat "nu pentru sufletu, ca el inca au fostu om cu pacate, ci pentru lucrurile lui cele vitejesti".

    Portretul lui Stefan cel Mare este recunoscut astazi drept un text clasic, luat ca punct de referinta in istoria acestui procedeu, la noi. Eminescu ii consacra valoarea, prin compartie, intr-un text memorabil: "Citim azi cu placere versurile batranului OmerTot asa privim cu placere plasmuirile lui Shakespeare..Tot astfel ne bucura portretul pe care-l face Grigore Ureche vornicului Stefan cel Mare, incat simtim si azi placere citind ce vrednic cu vartute roman a fost Maria Sa".

    Asadar, cronica lui Grigore Ureche are o deosebita insemnatate pentru istoria literaturii noastre. Ca opera literara, cronica lui Ureche etse cea dintai opera scrisa sub influenta literaturii Apusului. Autorul este vadit influentat de ideile umanimului apusean si doreste sa creeze o limba literara, sa dezvolte literatura si istoriografia romaneasca, activitate pe care o continua cu mai mult devotament succesorul sau, Miron Costin.

      Seria narativa cronicareasca a castigat prin Letopisetul lui Costin o carte de intelepciune, o constructie epica bine regizata, scrisa in stil sententios, purtand amprenta celei mai ales carturarii din secolul al XVII-lea.

          Miron Costin trǎieste intr-o epocǎ de mari frǎmantǎri , bantuitǎ de rǎzboaie, de lupte intre partidele boieresti si de numeroase rǎscoale. Aceasta epoca furtunatica, pe care insusi cronicarul o caracterizeaza "cumplite vremi, de nu stam de scrisori, ce de griji si de suspine..", aceasta epoca zbuciumata oferea, prin diversitatea aspectelor, prin dramale pe care le scotea la iveala, un material uman dintre cele mai interesante- si Miron Costin, care avea o viziune limpede a lucrurilor, o imaginatie calda si un mare talent de evocare, a stiut sa prinda si sa fixeze in cronica sa, pentru toate vremurile, o fresca istorica plina de viata.

    Miron Costin particularizeazǎ figurile personajelor sale prin detalii comune, introduse parcǎ special pentru a risipi solemnitatea. Astfel, de pildǎ, Stefan-Vodǎ Tomsa este, in viziunea sa, mare vǎrsǎtoriu de sange, gros la hire si prostatec, iar Barnovski-Vodǎ -foarte trufas si la portul haielor mandru. De altfel, acest mod de impletire a sintagmei homerice, sintetizatoare cu denotativul de facturǎ popularǎ se regǎseste in aproape toate cronicile veacului. Portretul este pus de multe ori in relatie cu o povestire sau chiar este completat de secvente narative capabile sǎ reliefeze latura moralǎ a unui personaj. Intelepciunea lui Radu Mihnea este motivatǎ prin relatǎri evocative: Fost-au acestu domnu, Radul-vodǎ, deplin la toate si intreg la fire. Cuvantul ce-l grǎiia ca o pravila era tuturora Miron Costin citeazǎ apoi cuvintele voievodului in sprijinul portretizǎrii apologetice din incipitul fragmentului. Cuvantul lui Radu-vodǎ este intelept si just precum cel al legii, afirmatie care, desigur, se cere probatǎ. 
Inclinatia lui Costin spre narativitate se manifestǎ si prin enumeratiile ample, alcǎtuite din denotative care inchid fiecare o adevaratǎ poveste. Astfel, despre domnia lui Stefan-vodǎ spune cǎ a fost cu mare bivsug tarai la ttti anii domniei sale, care s-au trǎgǎnat tocmai 5 ani, in paine in vin, in stupi, mare roadǎ, in toate.  
Costin creeazǎ in opera sa adevarate modele de rostire cultǎ. Personajele sale vorbesc ceremonios, prevenitor, de cele mai multe ori ca din praviǎ. Cultura clasicǎ a cronicarului se remarcǎ mai cu seamǎ in constructia frazei, a cǎrei gravitate survine din podoabele retorice, din comparatii largi sau din maxime si sentinte care se constituie in adevǎrate comentarii asupra faptului istoric.

    Fraza lui Miron Costin este mai amplǎ, mai plasticǎ si mai plinǎ de idei decat fraza lui Ureche, marcand o certǎ evolutie. Stilul este savant, influentat de topica latinǎ, este mai elaborat; ceea ce iese de sub pana lui Costin este mai putin spontan si mai mult rodul unei arte. "Vechimile de lexic sunt puse acum in slujba unei mari stilistici" (George Cǎlinescu). Din traditia Costin se naste tipul sadovenian de povestitor mediativ. Istoria este vazuta ca spectacol tragic si povestitǎ in stilul specific istoriei preromanice. Asa se explicǎ preferinta lui Bǎlcescu pentru acest autor, caruia ii dedicǎ un studiu monografic.

    Inaintea lui Cantemir, Miron Costin exerseazǎ introducerea dictionarului ilustrativ (40 de enunturi aforistice), povestirea reprezentatǎ dramatic, portretul moral si spiritual, notatiile cu valoare de analizǎ psihologicǎ si caracterologicǎ. Miron Costin este cel dintai narator al nostru care incearcǎ sa arunce un fascicul de luminǎ spre viata interioarǎ a fǎpturilor de istorie. Costin nu mai este atras exclusiv de evenimentele exterioare ale vietii istorice, ca Ureche. El este fascinat de intelegerea mobilurilor psihologice ale gesturilor eroilor. Celebrǎ este in cronica lui Costin si descrierea invaziei lǎcustelor, tablou vǎzut in Polonia.

      Plecand de la modelul narativ al lui Ureche, Costin ridicǎ forma primǎ, simplǎ, nefictivǎ a povestirii la treapta istorisirii mediative. Abaterile de la linearitate sunt putine: antecedente biografice, citate de intelepciune, anticipǎri ale destinului personajului etc. Nu intalnim dislocǎri sau inversiuni temporale, procedee adoptate abia de Dimitrie Cantemir.

    Posesor al unei arte literare mai evoluate va fi Ion Neculce care scrie "Letopisetul Tarii Moldovei de la Dabija Voda pana la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat (1743)" . Important e faptul ca el va strange si patruzeci si doua de legende populare pe care le va aseza in fata cronicii sub titlul " O sama de cuvinte".

    Cronica lui Neculce apare simtitor apropiata de romanul memorialistic, bineinteles, fara ca autorul ei sa fi avut o asemenea intentie. El are darul extraordinar de a prinde psihologia maselor in miscare. Cu spiritul sau acut de observatie, si cu filozofia varstei la care scria, Neculce stie sa aleaga aspectele esentiale din multimea datelor si sa le infatiseze concret, cu reactia sa sufleteasca vie, cu ironie sau duiosie, cel mai adesea intr-un comentariu de narator sau de actor implicat in desfasurarea faptelor. Chiar cand intamplarile sunt numai auzite de la cineva sau citite, Neculce le povesteste in asa fel incat, ca autor dramatic, da iluzia maxima a realitatii si actualitatii. Ca si cum cu incidente captivante. El este neintrecut in descrierea bataliilor, lupta de la Stanilesti fiind cea mai ampla naratiune de lupta din cronicile noastre, caci ea "este ca un adevarat ziar plin de detalii senzationale".

    Cronicarul are un mare talent de povestitor, stiind sa gaseasca totdeauna cuvantul potrivit pentru fiecare situatie si sa concentreze interesul povestirii in jurul unui eveniment. Observatiile psihologice sunt facute in treacat si in modul cel mai natural, nesistematic, ca la toti povestitorii populari care nu au prejudecata regulilor de compozitie, aratand un stil indirect liber, familiar, lipsit de orice solemnitate, pe care il introduce in proza nationala; el povesteste lucrurile stiute bine de la altii rotunjind secventele narative aproape perfect. 
Chiar daca Neculce n-are multa carturarie, el are un talent de prozator innascut, ca nimeni altcineva in intreaga noastra literatura medievala, fapt care se releva cel mai bine in legendele sale, unde stilul are valoarea si savoarea limbii populare. In "O sama de cuvinte" intamplarile culese sunt dintre cele mai obisnuite si faptul ca sunt puse de obicei in sarcina unor personaje cu statut istoric le invaluie intr-un "abur eroic", iar mai apoi, istoriile in cauza reprezinta un veritabil triumf al spiritului anecdotic: nici descriere, nici portret, nici comentarii, ci numai narativul pur. Legendele lui Ion Neculce fac trecerea, in istoriografia romaneasca, de la proza expozitiva la cea artistica, de la simpla consemnare a evenimentului istoric la transfigurarea lui estetica. Cronicarul are si meritul de a diversifica tipologia narativa, legendele sale, de dimensiuni diferite - de la cateva randuri la cateva pagini - fiind genealogice, anecdotice, de aventuri, miraculoase.

    Legenda a IlI-a prezinta metoda la care se apela pentru gasirea locului unei ctitorii, constructia manastirii Putna, in anul 1466, un locas de cult devenit extrem de drag lui Stefan cel Mare. Naratiunea incepe direct, avand un incipit scurt, intr-un limbaj simplu, urmand procedurile oricarei intemeieri; 'Stefan-voda cel Bun, cand s-au apucat sa faca manastirea Putna, au tras cu arcul Stefan-voda dintr-un varvu de munte.' Manastirea urmeaza sa se ridice, 'unde au agiunsu sageata'facandu-se altarul. Ritualul nu consta insa intr-o singura alegere, ci urmeaza alte trei, pentru ca mai sunt pusi sa traga cu arcul 'trii boiernasi': 'unde au cadzut sageata vatavului de copii au facut poarta, iar unde au cadzut sageata unui copil din casa au facut clopotnita'. O data cu al treilea arcas se introduce motivul sacrificiului, al jertfei pentru durabilitatea creatiei, pentru ca Stefan Voda nu suporta sa fie intrecut intr-o competitie cu aspect militar de un adversar: 'Iar un copil din casa dzicu sa fie intrecut pe Stefan-voda si sa-i fie cadzut sageata intr-un delusel ce se cheama Sion, ce este langa manastire.' In locul respectiv se afla un stalp de piatra, pentru ca acolo - indraznetul fusese pedepsit prin taierea capului, in felul acesta, numai din cateva amanunte narative, se aduna motivele principale ale unei intemeieri. 
Insa legenda povesteste si degradarea puterii voievodului, cu trecerea timpului, surprins in acest moment de culminatie sacra, degradare paralela cu decaderea maretiei Moldovei.

    In "O sama de cuvinte", asezata in fruntea letopisetului, in ordine strict cronologica, Neculce exceleaza prin concizia epica, prin simplitate si naturalete, prin planul general al relatarii. Impresia e de rafinament extrem in compozitie, cand de fapt tiparele limbii aseaza cuvintele si frazele in locuri de mai inainte stabilite in formule complicate, definitive, fixate inaintea coborarii lor pe hartie. Detasarea artistului, obiectivismul, e dat de acele propozitii inefabile, devenite aproape un tic: "dzic", "precum dzic unii", "iara, oamenii ase vorbascu ca au apucat unii dintre altii", etc. Aproape toate cele 42 de legende sunt introduse sau incheiate prin cate un asemenea tic suav de povestitor. 
Alaturi de darul povestirii, Neculce are ca nimeni altul pana la el, darul portretizarii figurilor evocate, insusire de romancier. Personajele sale sunt, in marea majoritate, eroi de roman. Cronicarul stie, chiar si atunci cand personajele nu sunt personalitati, sa le creioneze fizionomia si sa le sugereze caracterul printr-un gest, un obicei sau un tic. Insa, atunci cand eroul este complex, autorul il arata sub toate laturile, si fizic si moral, comentand fiecare trasatura, ca intr-o fisa. Portretul neculcian sta la mijloc intre caricatura si tablou. Mai neted se arata talentul innascut al lui Neculce in fragmentele epice, in scurtele momente in care viata unui om e surprinsa chiar in desfasurarea ei. Neculce zugraveste cu succes figurile tuturor celor 14 domnitori de care se ocupa, facand loc si altor personaje feminine. Portretul lui Dimitrie Cantemir, domnitorul cel mai apropiat de cronicar, nu contine laude neintemeiate, fiind unul din cele mai obiective: Dimitrie Cantemir, care in tinerete se aratase "nerabdator, manios", incat ii iesise "numele de om rau", dar care, capatand domnia, "stiu sa-si piarza numele cel rau caci doara mai la varsta venise, au doara chivernisise vieata lui unde nu era pace, ca asa se arata de bun si de bland, ca tuturora le erau usile deschise, si nemaret, de vorovea cu toti copiii, incat incepusera toti a se lipi de el si a-l lauda.Era om invatat. Numai la giudecati nu prè putè lua sama bine, poate fi traind mult la Tarigrad in strainatate. Lacomie nu avè mare, lucrurile lui poftiè sa fie laudate". E interesant sa observam impartialitatea cu care vorbeste despre Dimitrie Cantemir ; cand ajunge la domnia acestuia, aminteste purtarea rea ce avusese in timpul domniei lui Antioh Cantemir.

Personalitate armonioasa, amintind de omul desavarsit al Renasterii , Dimitrie Cantemir marcheaza momentul de tranzitie de la literatura religioasa si cronicareasca la cea moderna. Cea mai importanta opera din punct de vedere literar a acestuia este "Istoria ieroglifica", in care fantezia, imaginatia si fabula joaca un rol foarte important. Cantemir imagineaza un univers fantastic, populat de pasari (valahii) si patrupede (moldovenii), in care preocuparea generala se indreapta spre gasirea conducatorului potrivit. Subiectul este lupta pentru tronul Moldovei care se poarta intre Cantemiresti si Brancoveanu intre 1703 si 1705; intr-o perioada in care Moldova era secatuita, domnitorii Tarii Romanesti o tuteleaza, intervenind in alegerea demnitarilor si chiar a domnilor. Cei doi frati Cantemir, Dimtrie si Antioh, incearca sa pastreze si sa recucereasca puterea: detroneaza domnitorul pus de Brancoveanu in Moldova, Mihai Racovita, si stabilesc o intelegere cu domnitorul Tarii Romanesti, care se angajeaza sa se mai amestece in treburile Moldovei.

Opera literara greu de incadrat intr-o singura specie, Istoria ieroglifica reprezinta un moment important in aparitia romanului romanesc, diferentiindu-se de scrierile anterioare printr-o serie elemente ce fac tranzitia spre modernitate.

Autorul s-a complacut in fictiune, dandu-ne prima opera de imaginatie din literatura romana. Fraza sa este ampla, arborescenta, cu verbul la sfarsit, dupa tipar latin. Cand scapa sub influenta acestui model, povestirea sa este simpla, vioaie, antrenanta. Descrierea nu mai este realista, ca la cronicari. Se deschid alte orizonturi, elementele literare au alta pondere. Actiunea nu mai este lineara, ca in cronici. Partea a doua a scrierii povesteste fapte anterioare celor expuse in partea intai. Aceasta asezare a inceputului la mijloc are functia de a imbogati insasi materia operei literare. In partea a sasea, Inorogul (Dimitrie Cantemir) povesteste soimului (Toma Cantacuzino), trimis de corb (Constantin Brancoveanu), originile vrajbei dintre Brancoveni si Cantemiresti, intorcandu-se pe vremea domniei Monocheroleopardului (Constantin Cantemir). Istoria Monocheroleopardului dovedeste un mod de gandire renascentist, Dimitrie Cantemir aducand primul acest spirit la noi. Monocheroleopardul s-a nascut miel. Din miel crescu si ajunse berbecul cel mai temut intre berbeci, apoi omori un lup si prin vointa proprie si-a insusit acest nou statut, dupa care doboara un leu (pardos), preluandu-i insusirile si devenind monocheroleopard. Puterea individului de a se depasi pe sine este in spirit renascentist.

"Istoria ieroglifica" este prima scriere din literatura romana care poate fi interpretata din perspective variate: autobiografie, document istoric, pamflet social si politic, imensa alegorie, un imens basm. Fictiunea are o anvergura la care cronicarii, obisnuiti cu spatii ce nu depaseau curtea domneasca, nu puteau visa. Peisajul este exotic, de la "pustiile Aravii" la "izvoarele Nilului", din "muntele Etnii" la "pustiile Etiopiei", caracterizat prin supraabundenta vegetala, orizonturi departate, totul lasand impresia ca este vazut de sus. Din paginile cartii rasare miraculosul orientalism in descrieri uimitoare, facute parca cu "ochi de caligraf persan". Literatura cronicarilor utiliza aproape fara exceptie persoana a treia. In "Istoria ieroglifica" personajele rostesc ample monologuri sau se angajeaza in dispute dialogate. Frecventarea persoanei I are consecinte importante. In "Istoria ieroglifica" intalnim autoportretul si monologul interior. Cantemir aseaza in fata personajelor sale oglinzi grotesti, in care isi contempla trasaturile dilatate pana la caricatura. Portretele sunt caricaturi pline de batjocura, Dimitrie Cantemir dovedind o mare capacitate de a contura plastic si grotesc lumea animaliera Coordonata sapientiala este puternic marcata (aproximativ 700 de sentinte). Motivul folosirii acestor cugetari si proverbe nu este de a moraliza istoria, ca la vechii cronicari, ci de a o infrumuseta. Cugetarile sunt luate din intelepciunea populara, din autorii clasici sau sunt compuse chiar de autor. O alta podoaba o formeaza versurile. Proza insasi este ritmata.

Vrand sa creeze un nou stil literar pentru limba romana, Cantemir formuleaza lungi fraze retorice , care apartin stilului Renasterii tarzii, al barocului iezuit. Originalitatea Istoriei ieroglifice este in afara de orice indoiala. Miscarea personajelor si efectele scoase din specificitatea lor fizica si psihologica, indrazneala ingrosarilor grotesti, varietatea mare a procedeelor retorice, jocul nesfarsit al mastilor, acumularile de contraste, complicatul mers al frazei scot din procedeul alegoriei si al fabulei un roman baroc.

In centrul actiunii se afla Inorogul, un simbol al fiintei superioare aflate in opozitie cu lumea intreaga.

Romanul are caracter alegoric pentru ca, prin aceasta poveste despre animale, autorul ilustreaza conceptia lui despre existenta: lumea sublunara este guvernata de forme, iar vesnica zvarcolire a omului pentru a-si asigura subzistenta ori lacomia il impiedica sa vada imaginea globala a vietii. Doar spiritele superioare (Inorogul) au control asupra labirintului lumesc si le este in putere sa mentina armonia. Tema operei este destramarea lumii de catre propriul sau conducator.

S-au facut numeroase observatii in privinta diversitatii speciilor literare adu­nate in Istorie si de aici, asupra structurii labirintice, un reflex al temei care guverneaza opera. Despre simbolul labirintului (sugerat constructiv si continuu) vorbesc aproape toate exegezele dedicate Istoriei. Cantemir talmaceste "lavirinthul" ca inchisoare din care nu se poate iesi, iar in plan simbolic il asociaza cu ignoranta. Impresia de constructie incalcita este imprimata, in primul rand, de lungile discursuri retorice ale animalelor. In Istoria ieroglifica, toate personajele prind contur si viata prin intermediul cuvantului; tin discursuri (primele trei capitole), dialogheaza in stil erasmian (ca in Coloquia) sau pledeaza in favoarea unei actiuni prin intermediul povestirii exemplificatoare.

Textul cantemirian este segmentat si de paranteze, uneori continand informatii paralele, alteori intersectand enuntul principal. Dupa cum demonstreaza Jean Ricardou, dispozitivul parantezei cuprinde un razboi al frazelor; paranteza este o forma respinsa de textul propriu-zis si apare ca semn al distrugerilor infinite. Ea vrea sa distruga textul si invers si de aceea opera grefata de paranteze implica opozitie, subversiune, faramitare, agresiune, ceea ce contribuie la diseminarea (prin multiplicare) a alegoriei osirice, adica a impactului legitim-nelegitim. Confruntarea aceasta permanenta, ca si nelinistea generala sunt sugerate si la nivelul expresiei artistice. Figurile retorice predilecte (poliptota, conversia, hipotipoza, oximoronul, enumeratia etc.) confera textului impresia de zvarcolire continua, degajata din contradictii si transformari. Pentru Cantemir, orice confruntare razboinica arata ca un caleidoscop, ca un meta-morfosin, cum spune el, al intregului - ca in capitolul despre rascoala stihiala. (al patrulea).

Discursul narativ caracterizat prin sintaxa retorica, paranteze agresive si intr-o permanenta anamorfoza a expresiei artistice, se ordoneaza in planul macrotextului prin cele douasprezece povestiri, sugestie a rotii zodiacale ce motiveaza dictonul paracelsian potrivit caruia, asa cum este alcatuita lumea de jos, tot astfel este si sus. Ideea se sustine si prin titlul romanului, hieroglifa fiind un mod de totalizare criptica. Fiecare amanunt este un semn ce contine harta labirintului.

De altfel, in centrul actiunii se afla o confruntare esentiala dintre Inorog si lume. Nedomolirea lui presupune iesirea din schema generala, asadar este o particularizare de care lumea oranduita nu are nevoie si care ameninta iluzia de liniste; a oricarei colectivitati uniformizate. Eliminarea Inorogului devine imi-neirfa, deoarece el genereaza groaza. Emblemele sale sunt iutimea si libertatea, ori, lumea traieste inlantuita in inertie, de aceea, dupa cum spune un personaj, pana Inorogul viata are, "viata noastra, scurta si aceea cu prepus si in toate ceasurile cu groaza decat toata moartea mai rea ieste". Vanarea Inorogului nu este insa una ritualica, nu implica nici initierea, nici confirmarea, ci doar izolarea pericolului, de aceea el urmeaza a fi exilat pe o insula si lasat sa moara de intristare. Lumea percepe, asadar, opozitia Inorogului, dar nu-i percepe mesajul. Spre deosebire, Inorogul stie de ce se afla in razboi si de aceea si este "apofasisticos' si inflexibil in momentul incheierii pactului.
Dincolo de aceasta confruntare a "inteleptului cu lumea', tradusa in cele de mai sus ca antinomie profana intre exceptie si regula, Cantemir sugereaza si un alt nivel de intelegere, cu trimiteri certe la ideile sale metafizice. Pentru Inorog exista doua tipare ale lumii, pe care le expune pe un ton sententios in fata Soimului, la prima lor intalnire; exista un tipar dumnezeiesc numit "firesc' si un altul artificial, aflat "oarece cerului si firii impotriva'. Primul este binele, iar celalalt, raul. Raul nu este opus total binelui, ci doar fixat in conjuncturi antinomice cu el. Raul poate fi convertit la bine prin vointa omului, deoarece tiparul se poate schimba, in functie de continut. In "Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago", Cantemir vorbeste despre omul intern - mantuit si reinviat - si despre omul extern - muritor. Primul este modelul la care trebuie sa aspire cel de-al doilea. In lumea sublunara nimic nu este definitiv, exista doar o schema divina ale carei particularitati sunt conferite de omul intern. Fiinta exterioara este supusa instinctelor si ea creeaza raul, modifica lumea inconstient, fara puterea de a o individualiza; raul este amorf si coplesitor.

Pentru a sustine aceste teze, Cantemir recurge la o alegorie pe care o plaseaza in centrul cartii: visul Hameleonului. Episodul este introdus printr-un discurs auctorial monstruos-retoric, construit pe o aglomeratie de poliptote prin care eviden­tiaza proportiile tradarii Hameleonului; fapta sa este spurcata - "o batjocura de batjocurit si ocara de ocarat". Discursul auctorial atrage atentia asupra spatiului oniric ca asupra unui loc blestemat, sugestie conferita si de anatema din final: "Sai, moarte si gusta moarte mai amara si mai omoratoare decat toata moartea"

Visul propriu-zis se particularizeaza prin imagini si sensuri de exceptie; Hame­leonul are viziunea unui foc urias din care mananca; apoi, chinuit de arsuri, soarbe ouale viperei si serpii il devoreaza pe dinauntru; ingrozit de durere, cere sprijinul Inorogului si primeste o reteta bizara.

Amprenta grotesca a fragmentului provine din mecanismul anamorfotic, mani­festat in plan iconic si semnificativ. Imaginile se deruleaza intr-o continua defor­mare; senzatia de foame evolueaza de la pofta scornita, la chin si isterie a poftelor: "cu de moarte tipete [] a se vaita si a se vaiera incepu". Expresia absoluta a foamei sugereaza depasirea masurii si iesirea din normalitate: "simtire nesimtita simt si patimire nepatimita port". Nu despre lacomie este vorba aici, ci despre o boala nascuta din fascinatia focului, o aberanta imagine a chemarii mistuitoare, o seductie revelatorie a flacarilor devorante. Hameleonul percepe chemarea cu maruntaile si stomahul - semne arhetipale ale primitivitatii, caci, fiinta instinc­tuala, el i-a fixat ca ideal potolirea poftelor. Cantemir deturneaza sensul magic al focului pentru a sublinia natura atavica a Hameleonului; hipnoza simturilor se proiecteaza in imagini ale degradarii; pofta se deformeaza, devine durere si apoi necunoscuta boala, atotstapanitoare si devoranta; exista aici o intentie a devalo­rizarii, mai exact o vulgarizare a senzatiilor prin ingrosare, prin contururi diforme, procedee reluate si in secventa care descrie iesirea serpilor din pantecele Hame­leonului; el soarbe ouale sarpelui pentru a-si potoli arsura, la indemnul Sulimendritei, forma raului intr-alta forma mai rea si mai cumplita s-a mutat. Nenoro­cirea se naste din aceeasi lipsa de subtilitate a Hameleonului, incapabil sa faca diferenta dintre hrana si mancare. Sfatul Sulimendritei se adreseaza mintii specu­lative; sarpele, in traditia superstitiilor, atrage focul (din privire), inlatura arsura muscaturii, reveleaza misterul al carui paznic este. Dar Hameleonul este indreptat spre ouale sarpelui, adica spre misterul nerevelat, caci oul, simbol alchimic, inchide un univers»,, o lume in stare pura - increatul. El interpreteaza empiric, violeaza un univers, intra in intimitate cu o lume pentru care nu este pregatit si de aceea rezultatul este grotesc. Imaginea invaziei ofidiene reprezinta o sugestie a irumptiei instinctuale, caci miscarea haotica si agitata a serpilor este o manifestare a animalitatii, arhetipul haosului si, prin extensie, al iadului, proiectia onirica a fiintei angoasate. Colcaiala serpilor pe trup evoca si ea o imagine tipica de vis, pe care psihanalistii (mai ales Jung) au asociat-o cu intoarcerea la conditia de embrion, cu aprehesiunea(tema vaga) subconstienta a neputintei de a iesi la lumina. Seme contextuale ale otravirii si ale mortii, imaginile ce infatiseaza colcaiala serpilor sunt fixate printr-o enumeratie verbala menita sa imprime sugestia inva­ziei si a posesiunii; primele doua lexeme verbale delimiteaza sfera de actiune: "i sa impleteciia, i sa colacia"; ambele segmente au sens vizual, marcand momentul luarii in posesie, fara agresiune, intr-o incercare de seductie. Detaliile compun imaginea fiintei agonice, incapabile de teama sau de actiune; aceasta este si atitudinea tipica visului; magnetizat de durere, "otesirea in minte nu-i veniia". Lipsit de idei si de intuitie, Hameleonul ramane in conditia sa de fiinta instinctuala.

Intre figura solara a Inorogului si visul tenebros al Hameleonului se desfasoara actiunea - o alegorizare a evolutiei omenesti propulsate, in egala masura, de idealuri inalte si de nesfarsita transformare a materiei.