Abordarea pe baza de active in evaluarea intreprinderii

ABORDAREA PE BAZA DE ACTIVE IN EVALUAREA

INTREPRINDERII

1. Logica abordarii bazate pe active

Abordarea bazata pe active este fundamentata pe principiul substitutiei, care spune ca un activ nu valoreaza mai mult decat costul de inlocuire al tuturor partilor sale componente.

Logica abordarii este simpla: un cumparator nu va plati pentru o proprietate (afacere) mai mult decat l-ar costa sa creeze o entitate cu o utilitate echivalenta.

Ajustarile aplicate activelor si datoriilor intreprinderii se bazeaza pe una dintre urmatoarele doua premise ale valorii:

continuitatea exploatarii care va implica, in cadrul metodei activului net corectat (ANC), evaluarea tuturor activelor si datoriilor la valoarea de piata sau o alta valoare corespunzatoare;

lichidarea, care va implica, in cadrul metodei activului net de lichidare (ANL), evaluarea tuturor activelor si datoriilor la valoarea neta de realizare pe piata.

In cadrul acestei abordari bilantul contabil, bazat indeosebi pe valori ce exprima costuri este inlocuit cu bilantul economic, ce reflecta toate activele, corporale si necorporale si toate datoriile, la valoarea lor de piata sau la o valoare curenta adecvata in cazul metodei activului net corectat (ANC) sau la valoarea neta de realizare pe piata in cazul metodei activului net de lichidare (ANL).

Evident, rezultatul metodei incadrate in aceasta abordare nu trebuie sa fie singurul rezultat atunci cand evaluam intreprinderi operationale si care vor functiona pe o perioada previzibila in viitor.

Daca intreprinderea detinatoare detine proprietati si incaseaza venituri din aceste proprietati, pentru fiecare dintre aceste active trebuie determinata valoarea lor de piata.

Daca trebuie evaluate actiunile, fie cotate sau necotate, ale unei intreprinderi detinatoare, pot fi relevante lichiditatea actiunilor si marimea participatiei si, deci, se pot obtine valori diferite de cursul actiunii la bursa.

In evaluarea intreprinderii, abordarea bazata pe active poate fi similara cu abordarea prin cost, utilizata de evaluatorii diferitelor tipuri de active.

Potrivit Standardelor Internationale de Evaluare abordarea bazata pe active trebuie aplicata in evaluarea de participatii majoritare la anumite intreprinderi, care pot include unul sau mai multe dintre urmatoarele cazuri:

1) o investitie sau un holding, cum ar fi o proprietate cu destinatie de intreprindere sau o ferma agricola;

2) o intreprindere evaluata pe alta baza decat cea a continuitatii activitatii.

Abordarea bazata pe active nu trebuie sa fie unica abordare utilizata in evaluarile intreprinderilor care isi continua activitatea, in afara de cazurile in care este folosita in mod uzual de catre vanzatori sau cumparatori. In astfel de cazuri, evaluatorul este cel care trebuie sa sustina selectarea acestei abordari.

Daca evaluarea unei intreprinderi nu este facuta pe baza ipotezei continuitatii activitatii, activele trebuie evaluate pe baza valorii de piata sau pe o baza care presupune o perioada mai scurta de expunere pentru vanzare, daca acest lucru este adecvat. In acest tip de evaluare, trebuie sa fie luate in considerare toate costurile care au legatura cu vanzarea activelor sau cu inchiderea intreprinderii. Activele necorporale, cum ar fi fondul comercial, pot sa nu aiba valoare in aceste conditii, dupa cum alte active necorporale, cum ar fi brevetele de inventie, marcile de fabrica sau de produse, pot sa-si pastreze valoarea lor.

In cazul in care holdingul are proprietati si incaseaza venituri din aceste proprietati, pentru fiecare proprietate trebuie determinate valorile lor de piata.

Daca trebuie evaluate actiunile, fie cotate sau necotate, ale unui holding, pot fi relevante lichiditatea actiunilor si marimea participatiei si, ca urmare, se pot obtine valori diferite de cursul actiunii la bursa.

2. Evaluarea activelor necorporale

Evaluarea activelor necorporale presupune intelegerea unor aspecte particulare de evaluare, determinate in primul rand de caracteristicile particulare pe care le au acestea.

Evaluarea activelor necorporale este de competenta evaluatorului de intreprindere datorita faptului ca in marea majoritate a cazurilor, valoarea acestora este legata de o intreprindere care utilizeaza aceste active.

2.1. Clasificarea activelor necorporale

In viziunea Comitetului International de Evaluare, IVSC, prin standardul general de practica in evaluare GN 4, editia revizuita 2005, activele necorporale sunt activele evidentiate prin proprietatile lor economice, fara a avea substanta fizica. Ele acorda drepturi, pri­vilegii si produc venituri pentru detinatorii lor.

In conformitate cu acelasi standard, activele necor­porale pot fi grupate in:

active derivate din drepturi;

active bazate pe relatii;

active necorporale grupate;

proprietate intelectuala.

Active necorporale derivate din drepturi sunt acele active rezultate din contractele scrise sau nescrise, incheiate intre parti, precum si din clau­zele acestora.

Exemple de astfel de contracte sunt:

contractele de franciza;

contractele de licenta;

contractele de transfer tehnologic sau de cunos­tinte (transfer de know-how);

contractele de aprovizionare;

contractele de furnizare de servicii;

contractele de distributie exclusiva sau neexclu­siva.

Active necorporale bazate pe relatii sunt acele tipuri de active cu o valoare importanta pentru parti care nu sunt bazate pe contracte, ci pe re­latii de scurta durata. Exemple de astfel de active ne­corporale sunt:

relatiile cu clientii;

relatiile cu furnizorii;

relatiile cu distribuitorii;

forta de munca calificata;

relatiile structurale intre parti.

Active necorporale grupate (goodwill sau fondul comercial) se mai numesc si active nediferen­tiate si mai sunt cunoscute sub denumirea de goodwill sau fondul comercial. Aceste active sunt date de va­loarea reziduala a activelor rezultate din scaderea acti­velor necorporale identificabile distinct (exemplu bre­vete, marci, drepturi de autor, francize si licente etc.) din total active necorporale. Elemente ce pot fi con­siderate ca active necorporale grupate sunt:

. clientela atrasa de reputatia firmei prin produse sau servicii cu raport optim

calitate/pret sau de vadul comercial creat de aceasta;

. supraprofitul raportat la activele identificate;

. marja de valoare a afacerii peste suma activelor identificabile angrenate.

Proprietatea intelectuala reprezinta acea categorie de active necorporale re­zultate din drepturile de proprietate intelectuala, cu re­ferire la obiecte de proprietate intelectuala sau indus­triala cum sunt:

brevetele de inventie denumite si patente;

marcile;

modelele si desenele industriale;

topografia circuitelor integrate;

drepturile de autor (copyright).

Primele 4 categorii mai sunt denumite si obiecte de proprietate industriala, iar protectia lor se face conform legilor in vigoare prin depunerea unui dosar (depozit national reglementar) la O.S.I.M. , iar cea de-a cincea categorie, drepturile de autor , constituie impreuna cu primele 4 mentionate anterior obiecte de proprietate intelectuala. Protectia drepturilor de autor, conform legii drepturilor de autor, este implicita, fiind recunoscuta o data cu aparitia operei scrise, vorbite, video, in­registrate, pictate, sculptate, sub forma de discursuri, reprezentatii, prelegeri etc. cu un termen de protectie de 70 de ani dupa decesul autorului. Institutia abilitata in Romania sa indeplineasca rolul de respectare a legii drepturilor de autor este O.R.D.A.

Clasificarea contabila si sub raportul evaluarii a activelor necorporale

Standardul internationale de contabilitate IAS 38 din cadrul Standardelor Internationale de Raportare Fi­nanciara (IFRS) grupeaza activele necorporale pe clase separate, cum sunt:

a. Nume de firma;

b. Embleme si titluri de carte;

c. Software (programe de calculator);

d. Licente si francize;

e. Drepturi de autor, drepturi rezultate din brevete de inventii, detinerea de marci, alte drepturi de pro­prietate industriala, drepturi de servicii si exploatare;

f. Retete, formule, modele, desene si prototipuri;

g. Active necorporale in curs de dezvoltare.

Standardele europene de evaluare emise de TEGoVA prin standardul european de evaluare GN 8.12   clasifica activele necorporale in 3 categorii:

Goodwill-ul afacerii denumit si active intangi­bile nealocate;

Goodwill-ul personal ;

Active intangibile identificabile pentru afaceri.

Prima categorie, goodwill-ul afacerii este interpre­tat ca fiind acel tip de goodwill (reputatia afacerii) ce face parte integranta din afacere si care poate fi trans­ferata cu afacerea in momentul in care aceasta este vanduta. In Standardul International de Evaluare ale IVSC - GN 4 si in Standardul Internationale de Con­tabilitate - IAS 38 aceasta categorie este cunos­cuta sub denumirea de fond comercial.

A doua categorie exprimata prin standardul euro­pean de evaluare GN 8.13, fondul comercial personal (goodwill-ul personal) nu se regaseste explicit ca echi­valenta in standardele internationale de evaluare IVSC sau internationale de contabilitate IFRS. Aceasta este caracteristica standardelor europene de evaluare ela­borate de TEGoVA si se refera la goodwill-ul per­sonal, cu mentiunea ca este atasat persoanei, ceea ce ar reprezenta reputatia persoanei ce conduce sau ad­ministreaza o afacere si care nu poate fi transferata la vanzarea afacerii si din acest motiv nu poate fi inclusa in valoarea estimata ,cu exceptia cazului in care pro­prietarul ar continua sa fie angajat in afacere.

Cea de-a treia categorie este constituita din active necorporale identificabile distinct generatoare de be­neficii ce se caracterizeaza prin aceea ca au o durata economica de viata limitata (exemplu brevetele 20 ani, inovatiile, modelele si desenele industriale, mar­cile cate 10 ani etc.).

Din aceasta categorie fac parte:

Brevetele de inventii, inventiile nebrevetate, for­mulele, procesele, proiectele, modelele, know-how;

Drepturile de autor (copyright), compozitiile mu­zicale, literare sau artistice;

Marcile de comert, numele comerciale, numele de brand;

Francize, licente sau contracte;

Metode, proiecte, programe, sisteme, proceduri, campanii publicitare, analize, previziuni, estimari, lis­te de clienti, date tehnice;

Software (programe de calculator) si baze de date computerizate;

Active necorporale in dezvoltare.

Standardul de evaluare european al TEGoVA, GN 8.15 mai ia in considerare si alte active necorpo­rale ale afacerii cum sunt:

. Forta de munca calificata si agregata;

. Contracte favorabile de munca;

. Contractele (intelegerile) de afiliere;

. Contracte favorabile de leasing;

. Contracte favorabile de asigurari;

. Contracte favorabile de asigurare;

. Contracte de angajare;

. Conventii de non-competitie;

. Relatii cu clientii;

. Permise;

. Biblioteci tehnice si colectii de ziare;

. Alte active necorporale.

In Declaratia pentru Standardele de Contabilitate Financiara ale FASB activele necorporale sunt cla­sificate in 6 categorii. Acestea sunt prezentate in con­tinuare:

Active necorporale aferente activitatii de mar­keting;

Active necorporale aferente consumatorului;

Active necorporale aferente activitatilor artistice;

Active necorporale aferente contractelor;

Active necorporale aferente tehnologiei;

Goodwill (fondul comercial sau reputatia afa­cerii sau persoanei).

In Directivele Uniunii Europene 68/151/EEC si 78/660/EEC din clasa acti­velor necorporale fac parte:

Costul cercetarii si dezvoltarii;

Concesiuni, patente (brevete de inventie), licen­te, marci comerciale;

Fondul comercial (goodwill-ul) in sensul de orice intangibil achizitionat pentru a da valoare socie­tatii comerciale.

Sistemul European al Contabilitatilor Nationale si Regionale (ESA95) este echivalentul european al Sistemului International de Standarde pentru Raportarea Finan­ciara (IFRS) si recunoaste ca fiind active necorporale urmatoarele:

. Exploatarea zacamintelor minerale;

Programe de calculator (software);

Spectacolele literare si artistice;

Informatiile noi, cunostinte specializate etc. a ca­ror utilizare este restrictionata la acele elemente ce au drepturi de proprietate asupra lor;

Entitati brevetate;

Leasing si alte contracte transferabile;

Fondul comercial (goodwill-ul) achizitionat;

Alte active necorporale no-produse.

Firma de consultanta Coopers & Lybrand opereaza in acest domeniu cu urmatoarea clasificare pentru activele necorporale:

Proprietatea intelectuala reprezentand cunostin­te articulate ce dau nastere la drepturi de proprietate, iar din aceasta categorie fac parte:

a. brevetele de inventii;

b. marcile;

c. drepturi de autor;

d. secretele comerciale.

Activele intelectuale cu referire la elementele de cunoastere lucrative si din care fac parte:

a. licente pentru brevete de inventie;

b. know-how aplicat

Capitalul intelectual care reprezinta cunostinte cu potential de valorificare si din care pot fi conside­rate:

a. lista de clienti;

b. avantajul din contracte;

c. aportul intelectual al angajatilor;

d. procese de management.

Specialistul in domeniu, Cristian Silviu Banacu, care a reliefat clasificarea prezentata anterior, a desprins si o serie de concluzii importante.

1) Fiecare dintre clasificarile prezentate au avantaje si dezavantaje in ceea ce priveste modul de constituire. Este drept ca Standardele Internationale de Evaluare si Standardele Europene de Evaluare, precum si Standar­dele Internationale de Contabilitate abordeaza proble­matica activelor necorporale prin prisma adaptarii lor la procesele de evaluare, dar nu este de neglijat nici opinia societatilor de consultanta care propun solutii derivate din practica.

2) Un specialist ar trebui sa ia in consi­derare toate opiniile mentionate in ceea ce priveste de­finirea si clasificarea activelor necorporale si sa adop­te acel model care-i confera cele mai multe elemente in sustinerea argumentelor din raportul de evaluare.

3) Sunt situatii in care un evaluator de active necorpo­rale poate intalni elemente pe care trebuie sa le ia in considerare la evaluare si pentru care chiar standarde­le se pot dovedi insuficiente, pentru ca in fond si ele sunt instrumente perfectibile, rezultate din cea mai buna practica a momentului, dar nu a permanentului. De aceea, nu este de neglijat opinia practicienilor in evaluare, care in timp se poate constitui intr-un factor de imbunatatire a standardelor in beneficiul practicie­nilor.

2.3. Abordari moderne ale activelor necorporale. Conceptul de capital intelectual si clasificarea acestuia

O abordare mai moderna si mai completa a elementelor ce tin de active necorporale si proprietatea intelectuala o intalnim sub forma capitalului intelectual al intreprinderii asa cum o indica si o recenta lucrare elaborata de trei specialisti romani (Stan V. Sorin, Anghel Ion si Gruzsniczki Veronica) .Mai intai se face o trecere in revista a celor mai semnificative definitii ale capitalului intelectual si a clasificarii lui ,din care am facut si noi o selectie speram sugestiva.

In teoria economica generala, Peter Drucker a elaborat, in anul 1946, primul studiu al teoriei si practicii managementului unei mari corporatii - General Motors. In cunoscuta sa carte "Societatea postcapitalista", P. Drucker demonstreaza faptul ca, in noul tip de economie, cunostintele nu reprezinta numai o resursa noua, care se adauga la ceilalti trei factori traditionali de productie (munca, terenul si capitalul), ci reprezinta "singura resursa esentiala de azi". Ca urmare, Drucker subliniaza necesitatea regandirii practicilor managementului, in sensul ca principala preocupare a unui manager trebuie sa fie instruirea, educarea, perfectionarea, motivarea, recompensarea, recunoasterea meritelor si, in ultima instanta, asigurarea satisfactiei lucratorilor unei firme. Realizarea acestui obiectiv prioritar al managementului se poate face numai prin efectuarea unor investitii nemateriale, al caror volum depaseste pe cel al investitiilor in bunuri de capital corporal.

In conceptia lui P. Drucker, cunostintele acumulate de lucratorii unei firme, transmise prin comunicare celorlalti lucratori, formeaza cel mai important factor de productie din economia moderna - lucratorul instruit.

Gary Becker, laureat al premiului Nobel pentru economie, in anul 1992, a creat o teorie a capitalului uman. Ideea de baza este faptul ca, din punctul de vedere al unui individ, educatia sa reprezinta o investitie. Valoarea acestei investitii in educatie depinde, pe de o parte, de cheltuielile efectuate cu educatia, iar pe de alta parte, de beneficiile viitoare anticipate generabile de cunostintele dobandite prin educatie.

Investitia in educatie este avantajoasa daca valoarea neta actualizata a celor doua componente (costuri si beneficii) este pozitiva, respectiv daca beneficiile viitoare actualizate sunt superioare costurilor actualizate (insumate si indexate pentru a fi aduse la o anumita data).

G. Becker considera ca educatia produce importante efecte sociale, ceea ce reclama finantarea substantiala de catre stat a sistemului educational si, la nivelul unui intreprinzator/firma, formarea specifica (prin instruirea adecvata cu sarcinile de serviciu ale lucratorului), fiind o investitie care trebuie sa fie cuantificata si recuperata.

Ca o reflexie a punctelor de vedere sustinute de G. Becker, corecte din punct de vedere teoretic, capitalul uman (identificat de multe ori si prin conceptul de resurse umane), la nivelul unei intreprinderi, este definit ca fiind totalitatea cunostintelor pe care le poseda salariatii si care sunt indispensabile pentru desfasurarea normala a activitatii acesteia.

In mod logic, investitia in capital uman reprezinta totalitatea cheltuielilor efectuate de o firma pentru recrutarea, angajarea si instruirea salariatilor, astfel incat acestia sa poata contribui la cresterea productivitatii si profitului intreprinderii. De altfel, investitiile in instruirea fortei de munca fac parte din categoria investitiilor nemateriale dar care nu pot fi recunoscute ca un activ necorporal, conform Standardelor Internationale de Raportare Financiara (IFRS 2005).

Cheltuielile cu instruirea continua a salariatilor au atins un astfel de nivel, incat multe intreprinderi nici nu-si mai permit finantarea acestora. Pentru a face fata acestei necesitati de instruire continua, statul se implica prin diferite modalitati de sprijin, iar unele intreprinderi recurg la o alta solutie. Conform unui Raport al Biroului International al Muncii: "Se constata ca natura generala a muncii se transforma si tendinta este de ridicare a nivelului de calificare si policalificare Evolutia actuala a muncii reclama calificari generale dezvoltate si completate cu o formare sau cu o recalificare continua in intreprinderi. Anumite intreprinderi, indeosebi mici, nu pot face fata costurilor de instruire din ce in ce mai mari si in loc sa investeasca in acest domeniu, prefera sa apeleze la subcontractarea lucrarilor sau la personal auxiliar, temporar sau la colaboratori pe termen limitat"

Capitalul intelectual are definitii diverse. Cea mai sintetica definitie a capitalului intelectual apartine ICM Group LLC: "Capitalul intelectual este reprezentat de cunostintele care pot fi transformate in profit".

O definitie mai cuprinzatoare a capitalului intelectual, din domeniul managementului general, este: ,,activele necorporale combinate aflate in proprietatea unei companii sau unei organizatii sau care sunt controlate de acestea si care le creeaza un avantaj competitiv. Activele necorporale de natura capitalului intelectual pot include cunostintele si experienta salariatilor, brandurile, relatiile cu clientii, contractele, proprietatea intelectuala, ca brevete de inventie si drepturi de autor, precum si tehnologiile, procesele si metodele organizationale. Capitalul intelectual poate exista intr-o forma implicita si necorporala - adica existent (stocat) numai in memoria lucratorilor - sau explicita si documentata intr-o forma scrisa sau electronica"

Exista si alte puncte de vedere asupra componentei capitalului intelectual. OECD defineste capitalul intelectual ca fiind valoarea economica a doua categorii de active necorporale ale unei intreprinderi, respectiv capitalul structural (organizational) si capitalul uman, cu mentiunea ca in sfera capitalului uman se includ resursele umane, ca si relatiile cu clientii si cu furnizorii intreprinderii, iar capitalul structural cuprinde sistemele informatice computerizate, retelele de distributie si canalele de aprovizionare.

In mod uzual, termenul capital intelectual este tratat in mod sinonim cu termenii active necorporale si active incorporate in cunostinte. OECD considera capitalul intelectual ca o componenta a activelor incorporate in cunostinte.

Sfera de cuprindere a capitalului intelectual poate fi redata prin schema care urmeaza in Tabelul 1.:

STRUCTURA CAPITALULUI INTELECTUAL

Tabelul 1

2.4. Cuantificarea capitalului intelectual al intreprinderii

Din lucrarea acelorasi autori mentionati anterior vom prezenta cateva elemente definitorii privind cuantificarea capitalului intelectual al intreprinderii. Incercarile si propunerile de cuantificare, fie a capitalului intelectual, fie numai a celor mai importante componente ale acestuia, au fost efectuate/lansate de: analisti financiari ai pietei bursiere, experti contabili, evaluatori de intreprinderi si de active necorporale, ca si de specialisti in managementul firmei si capitalului intelectual al acesteia. Exista in prezent o mare diversitate de propuneri de metode de evidentiere a importantei capitalului intelectual si de cuantificare a valorii lui, multe dintre acestea avand un caracter experimental si implicit cu unele lacune inerente. Altfel spus, nu exista un model teoretic general acceptat pentru cuantificarea capitalului intelectual al unei intreprinderi, ci mai multe metode si tehnici de evaluare.

Cercetarile pentru evaluarea capitalului intelectual al companiilor au avut ca rezultat aparitia unui mare numar de metode si proceduri propuse in ultimii cativa ani. In prezent au fost recenzate un numar de 25 de metode de evaluare a capitalului intelectual al companiilor.

Diversitatea de metode de cuantificare a capitalului intelectual total, propuse indeosebi de specialisti din domeniul managementului, in functie de modalitatea de abordare, pot fi grupate in patru categorii, respectiv:

a) Metode bazate pe capitalizarea bursiera:

Coeficientul (rata) Q a lui J. Tobin;

Bilantul invizibil.

b) Metode bazate pe rentabilitatea activelor:

Valoarea economica adaugata ( EVA );

Valoarea de piata adaugata ( MVA );

Capitalizarea profitului generat de cunostinte;

Valoarea necorporala totala.

c) Metode bazate pe scoruri:

Skandia Navigator;

Balanced Score Card;

Intangible Asset Monitor;

IC Index.

d) Metode directe de calcul a CI:

Technology Broker;

Inclusive Valuation Metodology.

Metodele bazate pe capitalizarea bursiera cuprind coeficientul (rata)Q si bilantul invizibil.

Coeficientul Q este mai mult o metoda de natura intuitiva, fiind data ca referinta in literatura economica, datorita notorietatii stiintifice a lui James Tobin, laureat al premiului Nobel pentru economie (1981). Acesta a prezentat un indicator, cu totul general - de masurare a capitalului intelectual al unei firme cotate, numit coeficientul (sau rata) Q.

Coeficientul (rata) Q este raportul dintre valoarea de piata a unei companii cotate si valoarea de inlocuire a activelor ei corporale (replacement value), diminuata cu datoriile totale. Termenul "valoarea de inlocuire a activelor corporale "ale unei companii reprezinta pretul care ar trebui platit pentru achizitionarea de pe piata a unor active corporale cu aceeasi utilitate, din care se scad datoriile totale; cu alte cuvinte, valoarea de inlocuire a unei companii este sinonima cu activul net corporal corectat.

Daca coeficientul Q este supraunitar, rezulta ca o companie detine si active necorporale ascunse, dar recunoscute prin cursul bursier al actiunii. Modificarile lui Q reprezinta o dovada a performantei capitalului intelectual al intreprinderii.

In teoria economica se sustine ca, datorita fortelor concurentei, coeficientul Q supraunitar al unei companii va tinde, pe termen lung, spre valoarea 1. Explicatia consta in logica economica simpla ca daca Q>1, investitorii vor construi firme cu caracteristici similare, iar presiunea concurentiala a acestora va determina, in mod logic, o diminuare a valorii de piata a tuturor companiilor cotate, care produc produse similare, pana la nivelul valorii lor de inlocuire. In acceptiunea Standardelor Internationale de Evaluare, editia a saptea, 2005, asertiunea de mai sus reflecta manifestarea principiului substitutiei.

Coeficientul Q este numai un surogat de masurare a "valorii ascunse" a unei companii, adica a acelei valori neinregistrata in bilantul acesteia. Argumentele pentru sustinerea acestei afirmatii sunt urmatoarele:

valoarea (sau costul) de inlocuire a activelor corporale, in cazul companiilor mari cotate, nu poate fi calculata in mod practic, datorita numarului mare de pozitii de active corporale (de ordinul sutelor de mii sau milioanelor), pe de o parte si a raspandirii lor geografice in multe tari, pe de alta parte; de aceea, se utilizeaza ca substitut alti indicatori de natura patrimoniala, cum ar fi activul net contabil sau valoarea neta contabila a activelor corporale;

valoarea de piata a unei companii cotate, calculata prin capitalizarea bursiera, poate sa reflecte si alte influente conjuncturale de natura extraeconomica, asupra cursului actiunilor.

Bilantul invizibil reprezinta o metoda asemanatoare de calcul a valorii capitalului intelectual este diferenta dintre valoarea de piata si activul net contabil, care reflecta valoarea tuturor activelor necorporale invizibile, adica a celor neinregistrate in bilant. Formula de calcul este:

CI = VPC - AN_C

in care:

VPC = valoarea de piata a companiei, calculata prin capitalizare bursiera

AN_C = activul net contabil

Metode bazate pe rentabilitatea activelor cuprind: a) valoarea economica adaugata (EVA); b) valoarea de piata adaugata (MVA); c) capitalizarea profitului generat de cunostinte; d) valoarea necorporala totala.

Valoarea economica adaugata (EVA) se bazeaza pe teoria profitului net rezidual, numit si profit economic, care exista numai in cazul in care rata rentabilitatii capitalului investit este superioara costului mediu ponderat al capitalului unei intreprinderi. Aceasta metoda a fost introdusa si inregistrata ca marca comerciala (TM), de Stern Stewart & Company, pentru a reflecta mai corect performanta financiara a unei companii.

Conceptul de profit net rezidual, numit si profit economic, a fost introdus de Alfred Marshall, in anul 1890. Prin profit economic, A. Marshall intelegea diferenta dintre profitul net total si profitul net atribuibil capitalului investit, calculat in functie de costul curent al acestuia. EVA este definita ca fiind "diferenta dintre vanzarile nete si cheltuielile de exploatare, impozite si venitul net necesar pentru recompensarea capitalului, calculat prin inmultirea dintre costul fiecarei categorii de capital investit (exprimat in procente) si valoarea acelei categorii de capital. In practica, EVA creste daca costul mediu ponderat al capitalului este inferior ratei rentabilitatii activelor nete si invers ". Cu alte cuvinte, EVA este diferenta dintre profitul net din exploatare si costul valoric al capitalului investit (suma dintre capitalul propriu si capitalul imprumutat pe termen lung).

Ecuatia pentru calcularea EVA este:

EVA = ( ROIC - cmpc ) x valoarea initiala a capitalului investit

in care:

ROIC = rata rentabilitatii capitalului investit

cmpc = costul mediu ponderat al capitalului

Rezulta ca EVA nu cuantifica valoarea capitalului intelectual al unei companii, ci numai existenta acestuia, deoarece de obicei se calculeaza in mod distinct pentru fiecare an viitor, indicand sporul anual de valoare al unei firme. In schimb, EVA este cel mai bun indicator pentru cuantificarea valorii create pentru actionari.

Valoarea de piata adaugata (MVA) deriva tot din conceptul de profit economic. MVA se calculeaza ca diferenta intre valoarea de piata a unei companii si capitalul pe care actionarii si creditorii l-au introdus in companie pe parcursul anilor, sub forma de capital varsat, credite si profituri nerepartizate. Deci MVA reflecta diferenta dintre valoarea de piata a companiei, la un moment dat, si capitalul net introdus de investitori, incepand cu capitalul investit initial.

Deci:

MVA este cel mai bun indicator pentru cuantificarea valorii adaugate de catre managerii unei companii.

Capitalizarea profitului generat de cunostinte este o metoda moderna de evaluare a capitalului intelectual. Autorul acestei metode este profesorul american de la New-York University, Lev Baruch. Abordarea evaluarii capitalului de cunostinte se face prin capitalizarea unui profit net normalizat (calculat in urma unor corectii a profiturilor nete anuale trecute si a previziunii profiturilor nete viitoare), cu o rata de capitalizare adecvata.

Formula de calcul este:

Valoarea necorporala totala are la baza tot teoria unui profit excedentar, fata de profitul obtinut de o intreprindere cu un management de eficienta medie. Ca urmare, valoarea de piata a unei companii mai performante este mai mare fata de valoarea de piata a unei companii similare, cu performante financiare medii.

Etapele aplicarii acestei metode sunt:

calcularea profitului brut mediu anual, din ultimii trei ani;

calcularea valorii medii anuale a activelor corporale, din ultimii trei ani;

calcularea rentabilitatii medii anuale a activelor (ROA intreprinderii), prin raportul dintre cei doi indicatori de mai sus;

calcularea rentabilitatii medii anuale a activelor din domeniul de activitate al companiei (ROA medie a ramurii);

calcularea profitului brut excedentar, prin formula:

calcularea cotei medii anuale a impozitului pe profit, din ultimii trei ani;

inmultirea cotei medii anuale a impozitului pe profit, din ultimii trei ani, cu profitul brut excedentar si determinarea profitului net excedentar, atribuibil activelor necorporale;

capitalizarea profitului net mediu anual excedentar, atribuibil activelor necorporale, cu o rata de capitalizare adecvata si calcularea astfel, a valorii totale a tuturor activelor necorporale.

Metodele de evaluare prin scoruri, a capitalului intelectual constau in identificarea diferitelor elemente ale activelor necorporale sau capitalului intelectual, pentru care se calculeaza diferiti indicatori si indici, care sunt transformati ulterior, in scoruri sau grafice. Apoi, ca sinteza a tuturor elementelor capitalului intelectual, se poate calcula un indice compozit al acestui capital. Aceste metode de cuantificare sunt utilizate in managementul intreprinderii, incepand cu anul 1989, fiind introduse si dezvoltate de suedezii Karl-Erik Sveiby si Leif Edvinsson. Deoarece aceste metode nu estimeaza valoarea monetara a activelor necorporale, nu ne propunem o tratare mai extinsa a continutului metodelor.

Metodele directe de calcul a valorii capitalului intelectual constau in estimarea valorii monetare a activelor necorporale separate, pe baza unor informatii si evaluari nemonetare, obtinute prin chestionare detaliate si/sau prin utilizarea metodei fluxului de numerar actualizat, intr-o forma particulara a acestuia.

O abordare interesanta apartine analistilor pietei de capital, care pleaca de la premisa ca sistemul traditional de cuantificare a performantelor financiare ale unei intreprinderi trebuie sa fie completat cu indicatori nefinanciari, in scopul constituirii unei baze adecvate pentru luarea unor decizii de vanzare sau de cumparare a titlurilor financiare, de pe piata financiara secundara (bursa de valori mobiliare).

Cu alte cuvinte, multe din informatiile financiare actuale sunt considerate a fi perimate si inexacte. Dubiile asupra relevantei unor indicatori financiari, ca de exemplu cei ai rentabilitatii, se refera la faptul ca valoarea de piata a capitalului investit este mult diferita fata de valoarea lui contabila; de asemenea, mai ales in cazul intreprinderilor mici si mijlocii necotate, profitul net contabil poate sa aiba o marime mult mai mica fata de profitul net normal (corectat cu cheltuielile anormale si in primul rand, cu cele exagerate pentru compensarea proprietarilor majoritari).

Esenta cercetarilor intreprinse poate fi redata printr-o formulare concisa astfel: performantele financiare viitoare ale intreprinderilor cotate, de multe ori sunt exprimate mai bine prin indicatorii nefinanciari, decat de exprimarea clasica, prin indicatori financiari.

Mai multe asociatii profesionale recunoscute, din SUA, sustin necesitatea ca toate intreprinderile cotate sa prezinte pe larg, sub forma narativa, informatii nefinanciare referitoare la explicarea strategiei lor, la planurile lor si la rezultatele estimate de ele, la segmentul de piata si la pozitia concurentiala a intreprinderii. Cauza acestei largiri a sferei de informatii publice ale unei companii cotate, rezulta din importanta tot mai mare pe care informatiile nefinanciare o au in luarea unei decizii de investire. In urma unei anchete, realizata in anul 1995 de Eccles si Mavrinac si comandata de Ernst & Young Center for Business Inovation a rezultat ca investitorii si analistii financiari, in luarea unei decizii de investire, atribuie o importanta mai mare informatiilor nefinanciare referitoare la resursele umane, respectiv:

realizarea strategiei intreprinderii;

credibilitatea managerilor;

calitatea strategiei intreprinderii;

inovarea;

aptitudinea de atragere/fidelizare a salariatilor;

segmentul de piata;

experienta managerilor;

calitatea politicii de salarizare/stimulare;

pozitia dominanta in cercetare;

calitatea proceselor;

satisfactia clientilor.

Se poate sustine ca valoarea de piata a unei intreprinderi cotate depinde in mod direct si de credibilitatea previziunilor facute de manageri, exprimata prin discrepanta dintre previziunile unor indicatori financiari (deci promisiunile managerilor) si realizarea acestora, ca de exemplu: cifra de afaceri, profit din exploatare, profit net total, dividende pe o actiune.

Metodologia evaluarii monetare a activelor necorporale, care includ si proprietatea intelectuala, este sintetizata in Standardul International de Practica in Evaluare GN 4 - Evaluarea activelor necorporale, continut in colectia de Standarde Internationale de Evaluare, editia a saptea, 2005, elaborate de Comitetul pentru Standarde Internationale de Evaluare (IVSC), care reprezinta standardele de profil obligatorii pentru toti membrii ANEVAR. Ca esenta, aceasta metodologie contine cele trei abordari clasice de evaluare, precum si metodele specifice de evaluare.

Din cauza numarului mare de metode de cuantificare a capitalului intelectual al unei intreprinderi si diversitatii tehnicilor de evaluare propuse, mai multe organisme oficiale ca guverne, organisme financiare internationale, Uniunea Europeana, Banca Mondiala, OECD au constituit un grup de lucru al carui scop este ajungerea la un punct de vedere comun.

Desigur ca metodele de evaluare a elementelor ce tin de capitalul intelectual sunt foarte diverse, in opinia diferitilor specialisti. In continuare enumeram astfel de metode:

1. Pentru brevete de inventie:

a) abordarea prin venit (actualizarea profitului excedentar alocat, economia de cheltuieli, scutirea de redeventa);

b) abordarea pe baza de costuri;

2. Pentru marci, branduri, denumiri de origine:

a) abordarea pe baza de comparatii;

b) abordarea bazata pe venituri (actualizarea profitului excedentar alocat, contributia la profit, scutirea de redeventa);

c) abordarea prin costuri (cost de recreare);

3. Pentru contracte de licenta, de concesiune si de franciza:

a) abordarea prin comparatia de piata;

b) abordarea bazata pe venituri (contributia la profit, avantajul de profit, economia de cheltuieli);

c) abordarea prin costuri;

4. Pentru fond comercial sau goodwill:

a) abordarea prin venit (valorii reziduale, capitalizarii venitului in exces, fluxului de numerar actualizat, supraprofitului, marjei de valoare a afacerii);

5. Pentru active necorporale bazate pe relatii (contracte, lista de clienti/furnizori, forta de munca calificata):

a) abordarea prin venit (capitalizarea venitului sau fluxul de numerar actualizat, contributia la profit, actualizarea profitului net alocat);

b) abordarea prin costuri (cost de inlocuire, cost de recreare);

c) abordarea prin comparatii de piata;

6. Pentru active necorporale din sfera informaticii (programe de calculator, domenii internet,etc.):

a) abordari prin cost (cost de recreare);

b) abordari prin venit (contributia la profit);

c) abordari prin comparatii de piata;

Pentru dreptul de autor:

a) abordarea pe baza de venit (fluxului de numerar actualizat, actualizarea redeventelor incasabile);

b) abordarea prin costuri (de inlocuire sau de reconstructie);

8. Pentru intreprinderi dot.com bazate pe active necorporale (nume de domenii, motoare de cautare pe Internet, marci achizitionate, baze de date, depozite de baze de date, codul sursei, licente master, cautari de date, site-uri Internet pentru comert electronic, solutii de afaceri, aplicatii client, sisteme de creditare si plata electronica, instrumentele pentru programele de calculator ale tertilor, liste de clienti etc.);

a) abordarea prin venit (capitalizarii directe a veniturilor, contributiei redeventelor la profit);

b) abordarea prin comparatii de piata;

9. Pentru active necorporale digitale Internet:

a) abordarea pe baza de venit;

b) abordarea prin comparatii de piata;

10. Pentru tehnologii nebrevetate, know-how, secrete comerciale:

a) abordarea prin venit (flux de numerar actualizat, economia de redeventa, avantaj de pret, profit suplimentar, metode reziduale, actualizarea profitului alocat, economia de costuri);

b) abordarea prin costuri (costul de inlocuire);

11. Pentru modele industriale (design-uri, desene) si dreptul de imagine:

a) abordarea bazata pe venituri (flux de numerar actualizat, capitalizarea directa, avantajul de profit, economia de redeventa, castigul rezidual, economia de costuri, contributia la profit);

b) abordarea prin costuri (costul de recreare);

12. Pentru biblioteca tehnica si arhiva:

a) abordarea prin costuri (cost de recreare);

13. Pentru proiecte de cercetare-dezvoltare nefinalizate:

a) abordarea prin costuri (costul de recreare);

b) abordarea pe baza de venituri (actualizarea profitului alocat);

Din multitudinea de elemente ce tin de capitalul intelectual al intreprinderii am ales pentru exemplificarea unor metode de evaluare active necorporale informatice de natura programelor de calculator.

Programele de calculator pot fi considerate active necorporale create sau achizitionate de intreprinderi daca, bineinteles, indeplinesc conditiile impuse prin standardele de evaluare sau contabilitate.

Abordarile in evaluarea programelor de calculator sunt:

Abordarea prin cost;

Abordarea prin venit;

Abordarea prin comparatii de piata.

Evaluarea programelor prin costuri se poate face prin mai multe metode:

Metoda costului de reproducere nou care consta in evidentierea tuturor categoriilor de costuri pentru a realiza un produs identic cu cel evaluat.

Metoda costului de inlocuire nou care consta in identificarea costurilor cu care s-ar putea realiza un produs software ca utilitate similar cu cel evaluat, dar cu performante superioare si realizat cu algoritmi, programe, instrumente, metode, procedee mai mo­derne.

3. Metoda estimarii costului liniilor de cod bazate pe tehnici si produse informatice denumite COCOMO , SLIM , SPR KnowledgePLAN etc.

Modelul COCOMO de evaluare a programelor de calculator pe baza efortului implicarii umane din pro­gramare ia in considerare doua tipuri de sisteme infor­matice: organice si semidetasate.

Pentru sistemele informatizate construite orga­nic, adica unitar, relatia de calcul este:

Programator/luni = 3,2 x (NISP)^1,05 x F_aef

Pentru sistemele informatizate construite semide­tasate, adica modular, relatia de calcul este:

Programator/luni = 3 x (NISP)^1,12 x F_aef 

in care

NISP = Nr. de instructiuni sursa pentru pro­grame;

F_aef = factor de ajustare a efortului de programare este considerat a avea valori intre 0,15 si 0,55, in func­tie de gradul de complexitate al programului,conform exemplului din Tabelul 2.:

Valori orientative pentru factorul de ajustare a efortului de programare

Tabelul 2.

Studiul de caz privind evaluarea unui program de calcu­lator prin metoda costurilor

Societatea InformatiX SRL isi propune sa deter­mine valoarea unui produs informatic complex (sis­tem expert) cu aplicatie in domeniul bancar.

Informatiile care stau la baza evaluarii sunt urma­toarele:

Programul este alcatuit din 7 sub-programe prin­cipale;

Pentru fiecare sub-program se cunoaste numarul total de linii;

La realizarea programelor se utilizeaza compu­tere de ultima generatie;

Salariul mediu al unui programator este de 880 euro/luna si avantaje non monetare (automobil, tele­fon mobil, acces internet, bonuri de masa, in total in valoare de 475 euro/luna), cursuri de instruire si training 50 euro/luna. 1 euro = 3,6 RON;

Norma medie a programatorului este de 100 linii programare/zi si 2200 linii pe luna;

Factorul de ajustare a efortului de programare este apreciat a fi de 0,45;

Se abandoneaza doua subprograme (subprogra­mele 2 si 6) in timpul realizarii programului principal;

Exista o constrangere, si anume ca programul sa fie realizat intr-o luna de zile.

Rezolvarea se efectueaza parcurgand urmatorii pasi:

Pas 1. Se ordoneaza datele obtinute intr-un tabel centralizator, folosindu-se Programul Excel al Mi­crosoft;

Pas Se separa din liniile de cod totale pe cele ne­executabile;

Pas Se calculeaza nr. de linii instructiuni de sur­sa executabile;

Pas Se estimeaza nr. de linii de cod instructiuni de sursa pentru programare;

Pas In functie de tipul componentelor, o parte a sa fiind specializata, denumita si modulul organic, iar alta semispecializata (ce poate fi folosit si la alte apli­catii) denumita si modulul semidetasabil se determina numarul optim de programatori necesari pentru a rea­liza programul pe cele doua module, folosindu-se re­latiile de calcul;

Pas Se determina numarul total de programatori;

Pas Se efectueaza calculele: Se inmulteste nr. de programatori necesari/luna cu costul total lunar al in­treprinderii cu programatorul si se determina valoarea totala globala a software-ului.

Concluzie: Din analiza datelor din Tabelul 3. va rezulta ca pentru ca programul sa fie realizat intr-o luna de zile, vor fi antrenati 225 programatori, iar valoarea programului va fi de 315.446 euro, adica 1.135.605 RON.

Daca programul va trebui sa fie realizat intr-un an de zile vor fi necesari 19 programatori.

Tabelul

Evaluarea unui proiect software pe baza metodei costurilor avand la baza modelul COCOMO

Continuarea Tabelului 3.

Abordarea prin venit este foarte frecvent utilizata in domeniul evaluarii programe-lor de calculator. Metodele cele mai des utilizate sunt:

Metoda fluxului de numerar actualizat utilizat in special la produsele software ce sunt destinate vanzarii si care pe aceasta cale produc fluxuri de numerar pen­tru producator; produselor informatice li se recunoaste o perioada de amortizare intre 3-5 ani;

Metoda economiei de redevente este utilizata in momentul in care o intreprindere se hotaraste sa pro­duca ea insasi produse software pentru a nu mai cum­para din alte surse; metoda se bazeaza pe principiul comparatiei produsului realizat cu produsele de pe piata;

Metoda contributiei redeventelor la profit este o metoda hibrid a celor doua mentionate anterior.

Studiul de caz privind evaluarea unui program de calcu­lator prin metoda economiei de redevente

Societatea XL SoSo SRL isi propune sa dezvolte un program de calculator propriu prin care sa nu mai fie dependenta de licenta pe care trebuia sa plateasca 8% din vanzari. Durata de amortizare a produsului software este de 5 ani.

Se stie ca cifra de afaceri curenta este de 560000 euro si ca se previzioneaza ca va avea o crestere de 22%/an in urmatorii 5 ani. Economia de redeventa se stabileste a fi de 8%, atat cat ar fi trebuit sa plateasca societatea comerciala pentru licenta. Costurile de rea­lizare ale programului sunt cotate la 27% din econo­mia de redeventa.

Managementul societatii isi propune sa determine valoarea software-ului propriu.

Rezolvare:

Se introduc valorile cunoscute in Tabelul 4.:

Determinarea valorii programului de calculator prin

metoda economiei de redeventa

Tabelul 4.

Concluzie ce se desprinde:

Valoarea programului de calculator ce a realizat o economie de redeventa este de 155252 euro.

Abordarea prin comparatii de piata este o alta cale evaluare a acestor produse. In general, este dificil sa se poata folosi metoda com­paratiei de piata la evaluarea software-ului, intrucat informatiile privind costurile de tranzactionare sunt de multe ori confidentiale.

Totusi, se poate face o evaluare pornind de la pre­turile de piata pentru realizarea programelor.

Spre exemplu, se pot folosi ca baze de comparatie preturile de tranzactionare per linia de cod, si cunoscandu-se sau estimandu-se prin comparatie numarul de linii de cod ale programelor comparabile se poate stabili un pret.

Metodele de evaluare a software-ului prin compa­ratii de piata au in vedere urmatoarele elemente:

Nr. de linii de cod ale programului;

Preturile cunoscute pentru tranzactiile efectuate cu software;

Pretul pe linia de cod.

Studiul de caz privind evaluarea unui program de calcu­lator folosind metoda comparatiei

Societatea ValiTronics SRL doreste sa determine valoarea de piata a produsului software pe care doreste sa-1 comercializeze. Pentru aceasta, specialistii firmei apeleaza la metoda comparatiei.

Se cunosc urmatoarele:

Preturile de tranzactionare pentru produse similare au fost la firmele concurente intre 245.000 si 353.000 euro;

Nr. de linii cod sursa ale societatilor concurente au fost intre 105.000 si 178.000.

Tabelul 5.

Model de tabel pentru analiza de piata a software-ului

Concluzie

Din analiza datelor rezulta ca valoarea software-ului va fi de 400000 de euro, iar pretul pe produs va fi de 400 de euro.