1. Principiile managementului bancii

Principiile managementului bancii

Acum, dupa ce avem idee despre operatia fundamentala a bancii, sa vedem cum isi gestioneaza banca activele si pasivele in scopul de a obtine profit cat mai ridicat posibil.

Conducerea bancii are patru preocupari majore, care se concretizeaza in componente definitorii ale managementului financiar al bancii:

a). sa fie sigura ca banca dispune de numerarul necesar pentru a plati deponentii sai atunci cand acestia vor sa-si retraga din depozitele, adica atunci cand depozitele se reduc sau sunt anulate, deoarece deponentii efecueaza retrageri si cereri de plati. Pentru a dispune de suficient numerar, banca trebuie sa realizeze un manangement al lichiditatii, prin achizitionarea de active lichide suficiente pentru a satisface obligatiile bancii catre deponenti;

b). sa urmareasca un nivel scazut, acceptabil al riscului, prin procurarea de active care sa aiba un risc de neplata scazut si prin diversificarea activelor pe care le detine, adica sa promoveze un managementul activelor;

c). sa obtina fonduri, resurse cu costuri scazute, prin managementul pasivelor;

d). sa decida volumul capitalului pe care banca trebuie sa-l mentina, si sa obtina capitalul necesar, prin managementul adecvarii capitalului.

Pentru a intelege deplin managementul bancii si al altor institutii financiare, trebuie sa depasim principiile generale ale managementului activelor si pasivelor bancii, descrise in continuare, si sa abordam mai in detaliu modul cum banca isi gestioneaza activele sale. In plus, trebuie studiat modul cum banca isi gestioneaza riscul de credit, risc apare datorita imprumuturilor care nu pot fi rambursate de catre clienti, si a modului cum gestioneaza riscul de rata a dobanzii, care poate afecta castigurile bancii datorita modificarii in timp a ratei dobanzii.

3.1. Managementul lichiditatii si rolul rezervelor

Sa studiem cum banca X, din exemplul de mai sus, reactioneaza atunci cind se inregistreaza iesiri din depozite, datorita retragerilor de numerar efectuate de catre deponenti sau cand acestia trag cecuri pe care le depoziteaza la alte banci (transferuri de fonduri).

In exemplul care urmeaza presupunem ca banca are rezerve suficiente in exces si ca toate depozitele au aceeasi rata a rezervelor obligatorii, de 10%, banca fiind deci obligata sa pastreze 10% din volumul depozitelor la termen si la vedere ca rezerve la Banca centrala, bilantul bancii X fiind urmatorul:

Mil. euro

Rezervele obligatorii ale bancii sunt 10% din 100 mil.euro. Deoarece insa banca detine rezerve de 20 mil.euro, are un exces de rezerve de 10 mil euro, si daca se realizeaza o iesire de depozit de 10 mil euro, bilantul bancii X va arata astfel:

Mil. euro

Banca isi rduce cu 10 mil. euro atat depozitele, cat si rezervele, insa deoarece rezervele obligatorii sunt acum 10% din 90 mil euro, deci 9 mil euro, rezervele sale exced cu 1 mil. euro aceasta suma. Pe scurt, daca banca dispune de rezerve ample, o iesire din depozite nu determina in mod necesar schimbari in alte parti ale bilantului sau.

Situatia este insa complet diferita atunci cand o banca detine rezerve suplimentare insuficiente.

Sa presupunem ca banca X acorda imprumuturi suplimentare egale cu rezerva suplimentara pe care o detine, de 10 mil. euro, bilantul sau prezentandu-se astfel:

Daca va inregistra o iesire din depozite de 10 mil. euro, bilantul bancii devine astfel:

Acum, dupa ce au fost retrasi din depozite, si deci si din rezerve, 10 mil. euro, banca se confrunta cu o problema: ea ar trebui sa aiba o rezerva obligatorie de 10% din 90 mil euro, adica 9 mil. euro, insa rezerva sa este nula. Pentru a elimina aceast deficit de rezerve, banca are patru optiuni de baza:

sa-si refaca rezervele prin imprumuturi pe piata interbancara, de la alte banci sau pe piata monetara deschisa, de la alte corporatii, de exemplu prin vanzarea certificatelor de depozit negociabile, si  daca banca X isi reface rezerva obligatorie de 9 mil.euro pe aceasta cale, bilantul va arata astfel:

Costul acestei activitati consta in rata dobanzii la imprumuturile primite, care poate fi aceea de pe piata interbancara.

vinderea titlurilor de care dispune banca, pentru a acoperii iesirile de depozite in conditiile asigurarii rezervelor, in exemplul luat, vinderea de titluri in valoare de 9 mil. euro, si mentinerea rezervelor la Banca centrala, bilantul prezentadu-se ca mai jos:

Banca isi asuma unele costuri de brokeraj si alte costuri de tranzactie pentru a vinde titlurile, in caz ca detine titluri de stat care sunt foarte lichide, costurile vor fi reduse, in cazul celorlalte titluri, mai putin lichide, costurile fiind mai ridicate.

angajarea de imprumuturi de la Banca centrala, in exemplu luat, de 9 mil. euro, bilantul prezentandu-se actfel:

Exista doua costuri in acest caz: scontul care poate fi platit Bancii centrale si un alt cost ce ar putea sa rezulte din politica de descurajare promovata de catre Banca centrala, in cazul solicitarii unor imprumuturi prea mari.

reducerea volumului imprumuturilor acordate, cu suma rezervelor necesare, in exemplul luat, cu 9 mil. euro, bilantul aratand astfel:

Banca X si-a refacut rezerva obligatorie, aceasta cale fiind totusi costisitoare. Daca banca are numeroase imprumuturi pe termen scurt reinnoite la intervale moderate, ea poate reduce volumul acestora, prin nereinnoirea unor imprumuturi la scadenta, ceeace poate atrage nemultumirea clientilor, care ar putea sa angajeze in viitor imprumuturile la alte banci, cu costuri mari pentru banca X. Banca X ar putea reduce imprumuturile acordate prin vinderea acestora altor banci, care pot solicita insa disconturi la valoarea imprumuturilor, deoarece nu cunosc clientii, asumindu-si unele riscuri de credit, si nu numai, ceea ce implica costuri pentru banca X.

Situatiile de mai sus evidentiaza de ce bancile detin un exces de rezerve, chiar daca prin imprumuturi acordate si titluri cumparate obtin profituri, deoarece atunci cand intervin retrageri neasteptate si semnificative de depozite, existenta rezervelor permite bancii sa evite costuri cauzate de :

o       angajarea de imprumutri la alte banci sau corporatii;

o       vanzarea die titluri din portofoliu;

o       solicitarea de imprumuturi de la Banca centrala;

o       rascumpararea sau lichidarea unor imprumuturi acordate.

Rezervele suplimentare permit evitarea costurilor ridicate determinate prin iesirile de depozite si necesitatea refacerii rezervelor obligatorii, cu cat mai mari sunt aceste costuri, cu atat mai mari vor trebui sa fie rezervele suplimentare ale bancii.

Asa cum fiecare din noi platim o prima la societatea de asigurari pentru a ne asigura ipotriva pierderilor determinate de cauze anumite, tot asa o banca va trebui sa suporte costul determinat de detinerea unor rezerve excedentare, care reprezinta un cost de oportunitate generat de renuntarea la castiguri pe care le-ar putea obtine din titluri cumparate sau imprumuturi acordate prin utilizarea rezervelor in exces, in scopul de a se asigura impotriva pierderilor datorate iesirilor de depozite.

Deoarece rezervele suplimentare, ca asigurare, au un cost, bancile iau si alte masuri pentru a se proteja, de exemplu, schimbarea detinerilor de active cu titluri mai lichide, precum rezervele secundare, de natura titlurilor de stat.

3.2. Managementul activelor

Dupa explicitarea cauzei principale a nevoii de lichiditate a bancii, se poate examina strategia de baza si problematica managementului activelor. Pentru a-si maximiza profiturile, banca trebuie, simultan, sa obtina venituri ridicate la imprumuturile acordate, sa reduca riscurile si sa constituie provizioane prin detinerea de acive lichide, aceste obiective putand fi realizate pe patru cai principale:

o     atragerea de clienti pentru imprumuturi, dispusi sa accepte rate inalte ale dobanzii pe perioade mari si sigure, banca promovandu-si produselor spre mediul de afaceri fie prin reclama, fie prin abordarea directa a firmelor. Se vor analiza riscurile celor care solicita credite, capacitatea acestora de a plati la scadente principalul si dobinzile, banca trebuind sa-si relaxeze conservatorismul in politica de imprumuturi, pentru a nu pierde oportunitati de imprumuturi care pot genera profituri inalte;

o     cumpararea de titluri cu venituri inalte si riscuri joase;

o     reducerea riscurilor prin diversificare, cumparand diverse tipuri de active, cu scadente diferite si acordand credite cu caracteristici diferite, pentru o diversitate de clienti. Supraspecializarea bancii pe anumite tipuri de imprumuturi sau categorii de clienti poate determina ruinarea bancii, in cazul evolutiei nefavorabile a preturilor titlurilor sau a ratelor dobanzii;

o     administrarea lichiditatii activelor, astfel incat sa fie satisfacute cerintele in ceea ce priveste rezervele, cu costuri reduse, prin detinerea de titluri lichide, chiar daca castigurile sunt mai mici. In acest sens banca va trebui sa-si dimensioneze adecvat rezervele in exces, sa-si constituie portofoliul de rezerve secundare, de titluri de stat, sa evite conservarea de rezerve inutile, costisitoare, fiind necesar ca banca sa echilibreze nevoia sa de lichiditate cu dorinta de a obtine castiguri inalte, care poate fi indeplinita prin cumpararea de active mai putin lichide, de natura creditelor.

3.3. Managementul pasivelor

Pana in anii `60, bancile considerau managementul pasivelor ca o chestiune asezata, concentrandu-si eforturile pentru a realiza mixul optim al activelor, si aceasta din doua motive principale:

peste 60% din sursele de fonduri ale bancilor le reprezentau depozitele la vedere, care de regula nu produc dobanda, bancile neconcurandu-se pentru obtinerea acestora, si deci volumul acestora fiind dat pentru fiecare banca;

subdezvoltarea pietelor imprumuturilor pentru o zi intre banci, care contribuiau putin la procurarea rezervelor de catre banci.

Dupa 1960, marile banci din centrele financiare puternice incep sa exploreze posibile cai prin care pasivele pot furniza reserve si lichiditate, aceasta conducand la expansiunea pietelor imprumuturilor pentru o zi, precum piata imprumuturilor de moneda centrala, si a noi instrumente financiare, precum certificatele de deposit negociabile, care au permis acestor banci sa-si procure rapid fonduri.

Aceasta a flexibilizat managementul pasivelor, bancile reducandu-si dependenta de depozitele la vedere in procurarea fondurilor, si in consecinta nu au mai considerat pasivele ca fiind date, ca o chestiune asezata, promovand o politica agresiva de crestere a activelor, prin emiterea de pasive conform nevoilor lor.

De exemplu, daca banca, in calitate de centru de moneda, gaseste o oportunitate atractiva de a acorda imprumuturi, ea isi poate procura fondurile necesare prin vanzarea de certificate de deposit negociabile sau, daca ea dispune de o rezerva pe termen scurt, fondurile pot fi imprumutate de la alte banci pe piata monedei centrale, fara a se expune la costuri de tranzactie inalte, aceasta piata putand fi folosita si pentru finantarea creditului.

Accentuarea managementului pasivelor explica, oarecum, modificarile importante din ultimile decenii in compozitia bilantului bancilor. In timp ce ponderea certificatele de depozit si imprumuturile de la alte banci a crescut in mod semnificativ ca surse ale fondurilor bancare, ponderea lor crescand de la 2-5% in 1960 la cca 45% in anul 2002, ponderea depozitelor la vedere a scazut in aceasi perioada de la cca 65% la cca 15%. Flexibilitatea noilor fonduri in managementul pasivelor si dorinta de profituri inalte, au stimulat preocuparile bancilor pentru detinerea de active generatoare de profituri inalte, a caror pondere in bilant a crescut in aceasi perioada de la 45% la cca 70%.

3.4.Managementul adecvarii capitalului

Bancile trebuie sa adopte decizii asupra volumului de capital pe care este necesar sa-l detina, din trei ratiuni:

capitalul bancar ajuta la evitarea falimentarii bancii, situatie in care banca nu poate satisface obligatiile de plata ale bancii fata de deponenti si alti creditori, si sa-si desfasoare in continuare activitatea;

volumul capitalului afecteaza veniturile actionarilor (proprietarilor) bancii;

suma minima a capitalului bancii este impusa de catre autoritatea bancara.

a). Evitarea falimentului bancar

Sa consideram doua banci, care au structuri ale activului identice, rata capitalului la  prima banca fiind de 10%, iar la a doua de 4%, evident aceasta influentand si structura pasivului, bilanturile celor doua banci fiind prezentate mai jos:

Banca I  mil. euro

Banca II  mil. euro

Presupunem ca ambele bancii au facut investitii pe piata imobiliara, si constata, la un moment dat, ca 5 mil. euro din acestea sunt pierdute, valoarea lor fiind zero, valoarea totala a activelor reducandu-se deci cu 5 mil., afectand cu aceasi suma si valoarea capitalului bancii, care trebuie sa acopere aceasta pierdere, bilanturile fiind cele de mai jos:

Banca I  mil. euro

Banca II mil. euro

Banca I poate suporta usor pierderea de 5 mil., deoarece capitalul sau initial de 10 mil. amortizeaza socul, banca dispunand inca de o avere neta de 5 mil. dupa acoperirea pierderii. Banca II se confrunta cu faptul ca valoarea activelor, a creantelor a cazut sub aceea a pasivelor, a datoriilor, averea neta fiind negativa, - 1 mil. euro, banca fiind insolvabila, deoarece nu dispune de suficiente active pentru a plati toti detinatorii de pasive, adica creditorii bancii, in aceste conditii banca riscand sa fie inchisa, activele sale vandute, managerii concediati.

Se poate deduce importanta rationala a unei rate adecvate a capitalului bancii, pentru a diminua riscul de a deveni insolvabila.

b). Afectarea veniturilor actionarilor

Calitatea managementului bancii se evalueaza prin masurarea profitabilitatii acesteia, un indicator de baza al profitabilitatii fiind rata rentabilitatii economice (RRE), determinata astfel:

(17)

unde: - PN = profit net dupa impozitare;

- AT = active totale.

RRE ofera informatii asupra modului de functionare a bancii, deoarece indica cat de mari sunt profiturile generate in medie de fiecare dolar de active.

Totusi, actionarii sunt interesati in primul rand de marimea cistigului pe unitatea de investitie in actiuni, si in acest sens indicatorul preferat pentru masurarea profitabilitatii este rata rentabilitatii financiare (RRF), determinata astfel:

(18)

unde: - CP = capitalul proriu al bancii.

Exista o relatie directa intre randament, adica venitul pe active (PN/A), care masoara cat de eficienta este activitatea bancii, si profitul pe actiune (PN/CP), care masoara cat de bine au investit proprietarii, relatie exprimata prin multiplicatorul capitalului (MC), care exprima valoarea activelor pe 1 dolar capital proriu:

(19)

Pentru a intelege relatia , pornim de la RRF, si dezvoltam astfel:

(20)

si utilizand definitiile indicatorilor prezentati, vom avea:

(21)

Formula de mai sus arata ce se intampla cu venitul pe actiune cand o banca detine o suma mai mai mica de capital, pentru o suma data de active.

Asa cum am presupus, Banca I are active in valoare de 100 mil. euro, si capital propriu de 10 mil. euro, ceea ce inseamna un MC de 10 (100/10), iar Banca II la aceeasi valoare a activelor are 4 mil. euro capital propriu, deci un MC de 25 (100/4), ambele banci avind o functionare la fel de buna, cu un RRE de 1%. Profitul pe actiune al Bancii I este , in timp ce pentru Banca II este de , actionarii Bancii I fiind in mod clar mai multumiti decat cei ai Bancii I, deoarece castiga de peste 2 ori mai mult, aceasta dovedind de ce actionarii unei banci nu doresc sa detina capital mai mare.

Fiind dat profitul (venitul) pe active, cu cat se reduce capitalul bancar, cu atat mai mare devine venitul pentru proprietarii bancii.

c) Alegerile detinatorilor de capital  intre siguranta si profit

Marimea capitalului bancar implica beneficii si costuri. Beneficiile pentru proprietarii bancii consta in aceea ca majorarea capitalului le ofera siguranta investitiei, prin reducerea probabilitatii falimentului, insa in acelasi timp presupune costuri, deoarece cresterea capitalului determina reducerea profitului pe actiune, pentru un venit pe active dat, si in acest sens managerii bancii trebuie sa aleaga, sa arbitreze intre cresterea sigurantei si cresterea profitului pe actiune, adica intre risc si rentabilitate.

In perioade mai incerte, cand probabilitatea unei pierderi mari pe imprumuturile acordate creste, managerii bancii pot dori sa detina mai mult capital, pentru a proteja pe actionari, si invers, daca ei au incredere in imprumuturile acordate vor dori sa reduca suma capitalului bancar, avand un multiplicator al capitalului, MC, inalt, prin aceasta crescand venitul pe actiune.

d) Cerinta capitalului bancar

Detinerea capitalului propriu de catre banca este impusa si de catre autoritatea bancara, insa datorita costurilor de detinere ridicate managerii bancii doresc sa detina cat mai putin capital bancar, ceea ce determina autoritatea bancara sa stabileasca norme obligatorii ale marimii capitalului, numite norme prudentiale, norme exprimate prin indicatori specifici, calculati ca raport intre capitalul propriu, total sau partial, si activele bancii, totale sau partiale  (de exemplu creditele acordate).

3.5. Strategii ale managementului capitalului bancar

Presupunem ca managerul bancii I va trebui sa adopte o decizie referitoare la volumul potrivit al capitalului bancii, in conditiile in care 1/MC este de 10% (capital raportat la active), si constata ca volumul mare al capitalului bancar determina un RRF scazut, concluzionand ca banca are capital suplimentar, fapt pentru care hotaraste cresterea multiplicatorului capitalului, pentru a creste RRF, ceeace implica diminuarea volumului capitalului raportat la active, deci cresterea multiplicatorului .

In acest sens are trei posibilitati:

o       reducerea volumului capitalului bancii, prin rascumpararea unei parti din actiuni;

o       plata unor dividende inalte, deci reducerea profiturilor retinute de catre banca;

o       cresterea activelor bancii prin procurarea de fonduri noi si plasarea acestora in imprumuturi sau titluri, cu mentinerea capitalului bancii.

Managerul considera ca trebuie consolidata relatia cu  actionarii si alege calea a doua, de crestere a multiplicatorului capitalului.

Sa presupunem insa ca Banca II are o rata a capitalului pe active de 4%, managerul fiind nelinistit de insuficienta capitalului, nedispunand de suficienta rezerva pentru a evita falimentul, si hotaraste cresterea raportului capital pe active, pentru care dispune de trei cai:

o            cresterea volumului capitalului, prin emisiunea de actiuni;

o            cresterea volumului capitalului, prin reducerea dividendelor platite actionarilor;

o            reducerea activelor prin diminuarea imprumuturilor acordate sau prin vanzarea titlurilor, ceea ce determina reducerea pasivelor, in conditiile mentinerii capitalului la aceeasi valoare.

Daca pietele de capital sunt rigide, impermeabile emisiunii de noi actiuni si actionarii sunt ostili la reducerea dividendelor, managerul va fi nevoit sa opteze pentru reducerea pasivelor, deci a dimensiunii bancii pentru a creste multiplicatorul capitalului, decizie cu implicatii asupra pietelor de capital.

Perioadele de recesiune si anii care le urmeaza se caracterizeaza printr-o reducere a volumului creditelor, reducere determinata in parte de eroziunea capitalului bancilor, de caderea capitalului acestuia, cadere generata la randul ei de eroziunea creditelor in perioada anterioara.

Pe de alta parte, urcarea rapida a pietelor imobiliare conduce la pierderi majore pentru banci la creditele ipotecare, ceeace determina scaderea capitalului bancar, in conditiile in care autoritatile potg inaspri normele de capital ale bancilor. In aceste conditii, bancile au doua posibilitati: fie sa acumuleze capital nou, fie sa restrictioneze cresterea activelor prin reducerea imprumuturilor, in situatia de recesiune bancile fiind nevoite insa sa-si reduca imprumuturile, pretul acestora crescand, generand nemultumirea clientilor, situatia putindu-se revigora prin politicile ratelor joase ale dobanzilor, promovate de catre autoritatile bancare.