Publicitatea, mass media si religia

Publicitatea, mass media si religia

Publictatea, ca si mass media in intregul lor, au parcurs anumite trasee, fara indoiala in conformitate cu modul specific in care au aparut si s-au dezvoltat. Aproape orice situatie intalnita astazi, nu numai in publicitate, are echivalent in trecut, are antecetende in timp. Situatia mass media, a publicitatii si a religiei nu este, din aceasta perspectiva, una aparte. Un exemplu concret al faptului ca religia contemporana se reflecta in mass media il constituie emisiunile satirice. Acestea redau informatii despre imaginarul colectiv al publicului, vazut prin prisma religiei. In acest sens, grupurile umoristice folosesc, cu scopul de a produce comicul, portretul preotului ortodox surprins in imaginarul colectiv national: "mare iubitor de placeri ale vietii, de o vitalitate excesiva, bun sfatuitor moral, dar susceptibil de aplicarea acestor sfaturi in conduita personala". Totusi, nu se poate spune ca limita bunului simt este depasita, ca institutiei Bisericii i-au fost sau ii sunt aduse prejudicii din acest punct de vedere.

In ceea ce priveste publicitatea insa, problema pare cel putin diferita. Cu scopul de a raspandi "adesea virtuti inexistente si in unele cazuri contrare perceptelor morale propavaduite de Biserica, publicitatea actioneaza pe mai multe planuri in raport cu religia"[2]. Oferind adesea un sistem complet de "credinte" in valorile comerciale, analizand si inspirandu-se destul de mult din valori si idei religioase, publicitatea are tendinta de a recupera si recicla simbolic teme, idei, principii religioase, in "fuga" disperata dupa noi teme de inspiratie.

Cu toate acestea, spatiul publicitar romanesc este inca departe de a fi invadat "de panouri publicitare gigant reprezentand Cina cea de taina remasterizata in varianta feminina". Si nu pentru ca cei care lucreaza in domeniu s-ar jena sa o faca, ci pentru ca publicul nu este inca suficient de receptiv si permisiv la astfel de subiecte.

Publicitatea si mass media nu reprezinta inca un "pericol" pentru Biserica, insa nu peste mult timp poate deveni. Mass media sunt interesate din ce in ce mai mult de fenomenul de contestare a prezentei religioase in spatiul public si nu de opera sociala a Bisericii, reala prin ajutorul adus celor nevoiasi.

De asemenea, mediatizarea fortata a Bisericii romanesti de dupa 1989, o Biserica care nu era prezenta in spatiul public, a avut ca urmare utilizarea abuziva a imaginii religioase in cele mai neasteptate locuri, precum si crearea unor situatii de dezordine religioasa. De exemplu, a cere tinerilor din discoteci, loc considerat a-religios, sa reproduca "Crezul", in schimbul unei sume de bani, constituie un act de secularizare, un act prin care religia ortodoxa este "imprumutata" manifestarilor politice.

Astfel, fie ca vorbim despre mass media, fie ca vorbim despre publicitate accentul este pus pe spectacol, pe un ritual lipsit de orice continut, pe clipa imediata in detrimentul "memoriei lungi" reprezentata de Biserica. Cu toate ca identitatea religioasa se construieste progresiv si nu este un dat, sentimentul religios este din ce in ce mai rar incadrat institutional, iar individul este supus manipularii, fiindu-i din ce in ce mai dificil sa gaseasca o coerenta simbolica aspiratiilor sale religioase.

Nu pot pune la indoiala faptul ca mass media si publicitatea au contribuit dupa 1990, sub diferite forme, la cunoasterea si propagarea religiei ortodoxe. Insa, exista in prezent o tendinta de manipulare, de reflectare a unui anumit tip de religiozitate pe care chiar mass media il creeaza in beneficiul unei logici comerciale si in detrimentul Bisericii, care nu reuseste sa-si reafirme pozitia.

Raportate la fenomenul globalizarii si la facilitatea de dezvoltare rapida a tehnologiei, mass media modeleaza puternic ambientul cultural, generand provocari complexe pe care educatia contemporana trebuie sa le infrunte adesea, mai ales in ceea ce priveste influenta difuza a mijloacelor de comunicare.

Astfel, pentru unii, influenta negativa a mijloacelor de comunicare este in competitie cu cea a scolii, a Bisericii si, probabil, chiar cu cea a familiei, in timp ce "pentru multi, realitatea este ceea ce mass media prezinta ca atare".[4]

Luand in considerare aceste coordonate ale prezentului, se poate vorbi despre perspectiva omului credincios care, in lipsa unei trairi autentice care sa includa cautarile lui si dinamica devenirii religioase, se gaseste in situatia de a-si dezvolta o perspectiva religioasa in contradictie cu ceea ce il inconjoara. El se afla, asadar, in fata unor provocari pe care le percepe ca ireconciliabile cu duhul credintei, fiind nevoit fie sa accepte si sa traiasca aceasta contradictie, fie sa cedeze si sa adopte o raportare preponderent formala la credinta, ca la o realitate paralela vietii lui.

Evident, nici prima si nici a doua varianta nu-l multumeste pe crestinul care se bucura cu adevarat de participarea la Biserica, deoarece, ceea ce il caracterizeaza este tocmai perspectiva unitara, bazandu-se pe considerentul ca toate sunt lasate de Dumnezeu pentru om si toate converg in acelasi sens.

Reprezinta o necesitate promovarea canalelor media religioase? - este intrebarea care se impune in acest punct al demersului si am fi inclinati sa credem ca exista doua variante de raspuns: pe de-o parte contradictia dintre publicitate si spiritul cu totul necomercial al Evangheliei, iar pe de alta parte, imposibilitatea existentei unei asemenea contradictii.

In ceea ce priveste contradictia implicita dintre publicitate si Biserica, se poate vorbi, in primul rand, de acceptiunea curenta a termenului de publicitate care vizeaza castigul imediat si se face in vederea acestuia. In al doilea rand, trebuie precizata modalitatea prin care se face publicitatea, aceea a propunerii sinelui prin discursuri exclusiviste si de tehnica acesteia, deoarece publicitatea mizeaza intr-un fel sau altul pe mijloace mai mult sau mai putin subtile de constrangere, lucruri straine de propovaduirile bisericesti, contradictorii chiar intr-o anumita masura.

In acest sens, preot Prof. Constantin Coman, consilier de specialitate al Editurii Bizantine si prodecan al Facultatii de Teologie Ortodoxa din Bucuresti, atrage atentia ca "ar face foarte mari deservicii Evangheliei si Bisericii o publicitate asemanatoare din partea canalelor bisericesti, pentru ca n-ar mai fi consecvente cu felul in care Biserica insasi isi face simtita prezenta in lume".[5] Dumnezeu Insusi, precizeaza parintele, este o prezenta teribil de discreta.

Daca aceste diferente, aceste contradictii sunt reale, atunci canalele media religioase sunt puse in situatia de a folosi metode similare cu cele ale mass media si ale publicitatii, insa slujind intr-un alt spirit, fapt ce reiese din afirmatia directorului revistei Lumea credintei, Razvan Bucuroiu: "Intamplarea media are niste reguli, orice stire trebuie sa contina ceva. Din asta traieste presa: din fapte iesite din comun, fapte din afara cotidianului. Aceste comunicari ce tin de viata bisericeasca trebuie si ele sa aiba impactul unei stiri. Bunaoara, ca sa dau drept exemplu revista pe care o conduc, Lumea credintei practic asta si incearca sa faca: printr-un sambure de senzational, un mic sambure de senzational, sa impacheteze un adevar de credinta cu totul si cu totul deosebit. Si mie mi se pare ca prin aceasta tehnica a pasilor marunti, prin care omul este atras de un fapt de viata, de o intamplare neobisnuita, de o descriere a unui loc spectaculos, automat el primeste si adevarul de credinta, atat cat poate fi el formulat de niste gazetari precum suntem noi. Subliniez, inca o data, Lumea credintei este o echipa formata din ziaristi laici".[6]

Asadar, prin insusi faptul ca fac parte din media, aceste canale ce slujesc indeosebi comunicarii adevarurilor de credinta, nu se pot debarasa complet de mijloacele si chiar artificiile statornicite in mass media. Prin publicitatea acestor canale insa, ar trebui ca Biserica sa-si faca simtita prezenta pur si simplu, discret, ca o posibila alternativa, lasand liberul arbitru sa lucreze.

O prima concluzie a acestui subcapitol este faptul ca institutia Bisericii ar trebui sa aiba o mediatizare mai intensa pentru a face cunoscuta invatatura de credinta, pentru a schimba mentalitatea conform careia publicul interesat de problematica religioasa este unul "batran", un public care si-a "incheiat" existenta, oameni saraci si fara carte, fara orizont social sau cultural.

O a doua concluzie rezida in faptul ca mentalitatile de acest gen, modalitatea Bisericii de a-si face simtita prezenta si modul ei de promovare s-ar putea imbunatati prin campanii media care sa stimuleze interesul publicului pentru fenomenul religios sau care sa informeze in acest sens, mai ales ca menirea Bisericii este tocmai aceea de a se interesa de mijloacele de comunicare sociala. Pentru ca promovarea imaginii acestor canale sa aiba rezultate concrete insa, trebuie ca demersurile publicitare sa fie discrete, dar in acelasi timp, insufletite de duh, de elanul si dorinta de a schimba, de a evolua si in plan spiritual.