Delincventa juvenila - consideratii teoretice

DELINCVENTA JUVENILA - CONSIDERATII TEORETICE

Drumul foarte lung si complex pe care il parcurge copilul de la existenta biologica la cea sociala este, in esenta, drumul umanizarii si socializarii acestuia. Acest fenomen de adanca transformare a copilului se realizeaza treptat prin extinderea si perfectarea continua a relatiilor cu mediul, ceea ce echivaleaza cu ridicarea sa de la conduitele primare, inferioare, la conduitele superioare, sociale. Procesul de umanizare si socializare a fiintei umane nu este un fenomen simplu, supus unei coordonari totale si certe. In acest proces intervin un complex de factori care favorizeaza dezvoltarea conduitelor fie in sens pozitiv, fie in sens negativ.

Ca urmare, diversele manifestari exprimate in conduita copilului constituie criteriul de evaluare a nivelului de constiinta pe care l-a atins in dobandirea sensului social al vietii, precum si gradul devierilor de conduita contractate (asimilate).

In societate exista concomitent mai multe sisteme de norme (morale, culturale, religioase, juridice etc.), consacrate prin reguli scrise sau nescrise, transmise, raspandite si sanctionate prin legislatie sau prin traditii, obiceiuri si opinia publica, orice abatere sau atitudine contrar acestora se incadreaza in fenomenul de devianta.

Fenomenul delincventei juvenile este larg dezbatut antrenand cercetatori din diverse domenii: medical, sociologic, psihologic, pedagogic, criminologic, criminalistic, juridic etc., conferindu-i acestui fenomen o investigatie interdisciplinara. Fenomenul este etichetat sub diverse denumiri: copii cu tulburari de comportament (termen medical); tineri inadaptati (termen sociologic); "copii - problema" (termen psiho-pedagogic); minori delincventi (termen juridic) etc. Toti acesti termeni se refera la minori care, intr-un fel sau altul, au ajuns in conflict cu normele morale si juridice, valabile pentru comunitatea in care traiesc. Conduita normala este reprezentata de comportamentele socialmente acceptabile, compatibile cu modele culturale ale societatii din care face parte minorul.

Organizarea si functionarea societatii depinde de conformitatea indivizilor si grupurilor sociale ce o compun fata de modelul sau etic, normativ si cultural. Acest model, alcatuit dintr-un ansamblu articulat si ierarhizat de valori, norme, reguli si indatoriri asigura, in cele din urma, stabilitatea, continuitatea si progresul societatii. Normele sociale contin reguli de comportament mai mult sau mai putin obligatorii, in functie de care isi ghideaza actiunile indivizii sau grupurile sociale. Astfel, pot aparea diferite tipuri de comportament, atat conformiste, inovatoare, cat si nonconformiste, evazioniste sau deviante. Societatea apreciaza diferentiat comportamentele, stimuland pe unele si respingand pe altele. Modalitatea concreta de apreciere (pozitiva sau negativa) a comportamentelor se face prin intermediul "controlului social", care reprezinta in esenta, un ansamblu de mijloace si mecanisme sociale si culturale, prin intermediul carora: a) sunt impuse individului o serie de interdictii si constrangeri referitoare la necesitatea respectarii normelor si valorilor dezirabile; b) sunt permise anumite actiuni, fiind apreciate si recomandate conduitele care sunt conforme cu modelul normativ si cultural (Banciu, 1992).

Controlul social este un factor principal de organizare si ordonare a conduitelor individuale si a raporturilor sociale, asigurand consistenta si coeziunea interna a societatii, continuitatea si stabilitatea sa interna, orientarea si reglarea comportamentului social, integrarea individului in societate. Prin intermediul sau, societatea formeaza si impune indivizilor motivatia asimilarii si respectarii valorilor si normelor sociale dezirabile, recompensand conduitele conforme cu modelul sau etico-juridic si respingand pe cele care se abat de la acest model.

In orice societate controlul social poate sa fie pozitiv sau negativ, formal sau informal, direct sau indirect (Banciu, 1992).

Controlul social pozitiv se fundamenteaza pe asimilarea si cunoasterea de catre indivizi a valorilor, normelor si regulilor de convietuire sociala, ca si pe motivatia acestora de a le respecta din convingere. In schimb, controlul social negativ se bazeaza, in special, pe temerile individului ca va fi sanctionat in cazul nerespectarii sau incalcarii normelor si regulilor sociale. Incluzand o serie de tabuuri si interdictii de natura morala, culturala, religioasa, administrativa, juridica, aceasta forma a controlului social consta in dezaprobarea si respingerea comportamentelor indezirabile, prin utilizarea unor mijloace variate: ironizare, ridiculizare, marginalizare, izolare, detentie etc. In acest caz, indivizii se vor conforma fata de regulile de conduita nu din convingere, ci din teama de a nu fi sanctionati.

In functie de instantele de la care emana, controlul social poate fi organizat (institutionalizat), exercitat de societate in ansamblul ei prin intermediul unor organisme si organizatii specializate, statale si sociale si neorganizat (neinstitutionalizat), realizat de anumite grupuri de apartenenta (de prieteni, vecinatate, cartier etc.). Din aceeasi perspectiva controlul social poate fi: formal, realizat prin intermediul unor legi si prescriptii de natura morala, administrativa, juridica etc. si informal, intemeiat pe aprobare difuza si spontana.

Mijloacele controlului social constau dintr-o serie de instrumente de presiune si persuasiune, organizate si neorganizate, implicite si explicite, directe si indirecte, formale si informale, constiente si difuze etc. menite sa influenteze indivizii pentru a respecta normele morale si juridice.

Mijloacele controlului social pot fi grupate in:

1) psihosociale, prin care se incearca realizarea conformitatii actionandu-se asupra reprezentarilor, atitudinilor, sentimentelor, opiniilor, ideilor si comportamentelor indivizilor, astfel incat sa se realizeze o internalizare morala si o respectare din convingere a normelor si valorilor sociale;

2) institutionalizate, prin care se exercita presiunea sociala si este impusa ordinea sociala si juridica, prin interventia organizata a diferitelor organisme statale, juridice, politice-administrative etc.;

3) neinstitutionalizate, reprezentate de obiceiuri, traditii, moravuri, uzante, cutume etc. care, datorita evolutiei cultural-istorice si recunoasterii de catre majoritatea membrilor unei societati, devin adevarate etaloane de conduita.

In mod obisnuit copilul dobandeste propria personalitate prin invatarea si asimilarea treptata a modelului socio-cultural pe care societatea il promoveaza. Socializarea devine pozitiva sau negativa ca urmare a influentei factorilor sociali, a interactiunilor dintre individ si mediul social. In multe cazuri procesul de socializare se desfasoara pe fondul unor conflicte intre individ si societate, intre aspiratiile legitime si mijloacele pe care societatea le pune la dispozitie pentru indeplinirea lor, intre conditii, aptitudini si fapte, ceea ce duce adesea la anumite forme de inadaptare si implicit la formarea unor personalitati dizarmonic structurate, pretabile sa comita acte infractionale. Continutul fenomenologic al conduitelor deviante nu s-a schimbat prea mult in decursul timpului, in schimb frecventa lor a continuat sa creasca intr-un mod care in prezent ridica probleme deosebite cu privire la integrarea sociala a viitorului adult. In unele situatii, devierile de conduita pot lua forma unor manifestari antisociale grave, ca aceea a delincventei juvenile.

Delincventa juvenila reprezinta un fenomen ce include totalitatea incalcarilor de norme sociale savarsite de catre tineri sub 18 ani, incalcari sanctionate penal (Popescu-Neveanu, 1978). Ea se refera asadar la activitatile ilegale comise de copil sau adolescent (Henggeler, 1989).

Din perspectiva psihofiziologiei varstelor se considera ca perioada minoratului coincide cu copilaria si adolescenta. Intre aceste doua perioade nu exista granite cronologice precis determinate. Adolescenta cuprinde doua etape, preadolescenta, de la 11-12 la 14-15 ani si adolescenta propriu-zisa, de la 14-15 ani pana la 18 ani, cand de regula, s-au produs toate modificarile psihofiziologice si biologice care marcheaza trecerea la maturitatea normala. Acest proces de transformare si evolutie a copilului insotit adesea de momente de criza, de indoieli, de nelinisti etc. se desfasoara in medii si contexte sociale diferite, cu propriile lor particularitati, influentand dezvoltarea si formarea personalitatii minorului.

Odata cu varsta adolescentei incep sa apara conflictele de autoritate, conflictele de idei, conflictele afective etc. Adolescenta este considerata "varsta contestatiei" (Vincent, 1972). Adolescentul se revolta impotriva atitudinii "protectioniste" si "paternaliste". Preocuparea lui majora in relatia cu adultul este sa stabileasca raporturi de egalitate si nu raporturi de tipul celor dintre cel educat si educator. Contestarea reprezinta, de fapt, o etapa de maturizare psihologica. Nevoia de a contesta aproape totul nu este altceva decat reflectarea unui efort intelectual, absolut normal, de a regandi totul independent si de a nu accepta nici o idee "de-a gata", fara ca mai intai sa o fi trecut printr-un rationament personal.

Termenul de delincventa juvenila este o creatie a doctrinei penale si a teoriilor criminologice sau sociologice in incercarile lor de a grupa infractiunile in functie de criteriul de varsta a infractorului.

Sistemul nostru juridic diferentiaza in cadrul categoriei largi de minori cateva subcategorii. Astfel, minorii pana la varsta de 14 ani nu raspund penal, chiar daca ei comit infractiuni (pentru acestia se iau masuri cu caracter de ocrotire prin incredintarea familiilor ori altor persoane pentru supraveghere deosebita sau de internare in scoli speciale de reeducare). Cei care au varsta intre 14 si 16 ani raspund juridic limitat numai daca se stabileste existenta discernamantului la expertiza medico-legala psihiatrica, iar minorii cu varsta intre 16 si 18 ani, avand discernamant raspund in fata legii.

Definirea delincventei juvenile a preocupat un numar mare de cercetatori, pornind de la evidentierea caracteristicilor specifice personalitatii delincventului minor. Astfel, s-a ajuns la conturarea unui "profil psihologic" al acestuia (Popescu-Neveanu, 1978): inclinatia catre agresivitate, fie latenta, fie manifesta, ce este bazata pe un fond de ostilitate, de negare a valorilor socialmente acceptate (munca, de exemplu); instabilitatea emotionala generata de carente educationale si, in ultima instanta, de fragilitatea eului; inadaptarea sociala, provenita din exacerbarea sentimentului de insecuritate, pe care minorul cauta sa-l suprime prin schimbarea frecventa a domiciliului, vagabondaj ori prin evitarea formelor organizate de viata si munca; duplicitatea conduitei, manifestata in discordanta dintre doua planuri: unul, cel al comportamentului tainic, intim in care se pregateste infractiunea si celalalt, nivelul comportamental de relatie cu societatea, prin care isi tradeaza de cele mai multe ori infractiunea; dezechilibrul existential, exprimat prin patimi, vicii, perversiuni etc.

Alte cercetari sustin ca in definirea delincventei sa se porneasca de la conceptul de maturizare sociala (Preda, 1981). Din aceasta perspectiva, delincventul ne apare ca un individ cu o insuficienta maturizare sociala si cu dificultati de integrare in societate, care intra in conflict cu cerintele unui anumit sistem valorico-normativ, inclusiv cu normele juridice. Delincventul prezinta un deficit de socializare, determinat de perturbarea sau insuficienta proceselor de asimilare a cerintelor si normelor mediului socio-cultural si a proceselor de acomodare la acesta prin acte de conduita acceptabile din punct de vedere social-juridic. La majoritatea delincventilor se manifesta in diverse moduri, un caracter disonant al maturizarii sociale si implicit, al dezvoltarii personalitatii. Astfel, intalnim decalaje intre nivelul maturizarii intelectuale, pe de o parte, si nivelul dezvoltarii afectiv-motivationale si caracterial-actionale, pe de alta parte, decalaje intre dezvoltarea intelectuala si dezvoltarea judecatilor si sentimentelor morale sau atat o perturbare intelectuala cat si o perturbare afectiv-motivationala si caracteriala.

Caracteristicile individuale ale adolescentilor care tin de comportamentul delincvential includ factori cognitivi cum ar fi Q.I. si judecatile morale, precum si aspecte ale competentei sociale, incluzand abilitatile sociale, abilitatile in rezolvarea de probleme si imaginea de sine (self-esteem) (Henggeler, 1989).

Competentele sociale se refera la abilitatile de a utiliza mediul si resursele personale pentru a achizitiona o buna dezvoltare ulterioara. Fiecare din aceste caracteristici se formeaza prin influenta mediului social asupra adolescentului, care la randul sau influenteaza mediul social. Este vorba de un feed-back. De exemplu, familia si grupul social interactioneaza sinergic in influentarea acestor competente sociale ale adolescentilor, iar rezultatele acestor influente se rasfrang asupra relatiilor cu familia si grupul social. Aceste variabile se interrelationeaza, Q.I. fiind asociat cu fiecare dintre ele. Cercetarile sugereaza ca asocierea dintre delincventa si Q.I. este dependenta de relatiile disfunctionale si de variabilele de personalitate ale adolescentului.

Quay (1987) concluzioneaza ca delincventii juvenili au un Q.I. mai scazut decat subiectii nondelincventi. Un Q.I. ridicat ajuta la protejarea riscului de a fi implicat in cazuri de delincventa.

Abilitatile intelectuale scazute predispun copiii la dificultati de adaptare scolara si fiecare dintre acestea este asociata cu un comportament delincvent. Abilitatile intelectuale scazute sunt asociate cu dificultati psihosociale, delincventa crescuta reprezentand o manifestare a acestor dificultati (Rutter & Giler, 1984).

Exista cercetari (Henggeler, 1989) care atesta faptul ca minorii delincventi poseda o deficienta morala care-i impiedica sa inteleaga ce e bine si ce e rau si ca limitele acestei aprecieri raman la latitudinea lor.

Kohlberg (1969) a formulat un model conform caruia comportamentul delincvent este rezultatul unor intarzieri in dezvoltarea structurilor cognitive. Kohlberg a postulat existenta a cinci stadii in dezvoltarea judecatilor morale la copii. In stadiul 1 si 2 (preconventional) binele si raul sunt larg determinate in termenul contingentei externe (intariri pozitive sau negative). In stadiul 1 copiii cedeaza in favoarea autoritatii doar pentru a nu fi pedepsiti. In stadiul 2, copiii au o constiinta naiva asupra a ceea ce altii doresc de la ei si apreciaza notiunea de "bine" (pozitiv), doar in sensul actiunilor ce le satisfac dorintele personale si cateodata si dorintele altora. Stadiul 3 si 4 (conventional) asimileaza regulile si asteptarile familiei si societatii. Stadiul 3 defineste binele ca pe niste actiuni care vin in intampinarea asteptarilor celorlalti. In stadiul 4, binele reprezinta acele actiuni care vin sa ajute la mentinerea ordinii sociale. Stadiul 5 (postconventional) recunoaste caracterul utilitar dar arbitrar al legilor sociale si apreciaza ca aceste legi pot fi schimbate.

Gibbs (1987) apreciaza ca in stadiul 2, adolescentii sunt mai predispusi activitatilor delincventiale decat in stadiul 3, deoarece gandirea lor este egocentrica si pragmatica, evaluand avantajele si dezavantajele actiunii doar prin punctul lor de vedere.

Arbuthnot (1987) concluzioneaza ca aceasta asociere intre judecatile morale si comportamentul antisocial nu este mediata de varsta, clasa sociala sau severitatea infractiunii.

In completarea judecatilor morale, teoreticienii (Goldstein & Glick, 1987) au sugerat ca empatia este un factor important in decizia adolescentilor de a fi morali. Empatia are un rol important in ameliorarea comportamentului antisocial.

In general, stima de sine (self-esteem) se refera la perceptia individului asupra lui insusi sub aspectul competentei si al succesului, cat si asupra propriului potential.

Cercetarile arata ca o stima de sine (self-esteem) scazuta favorizeaza un comportament delincvent (Gold & Kaplan, 1980). Adolescentii care au avut experienta de succes relativ se pot angaja in savarsirea unui comportament delincvent in incercarea de a-si imbunatati stima de sine.

Stima de sine scazuta a adolescentului delincvent reprezinta o apreciere realista a experientelor negative de viata ale acestuia si a esecurilor concomitente si nu cauza acestor dificultati. De asemenea este logic faptul ca o slaba apreciere a propriei competente va duce in mod cert la exacerbarea propriilor probleme de catre adolescent.