Delimitari conceptuale privind domeniul psihologiei varstelor

Delimitari conceptuale privind domeniul psihologiei varstelor

Psihologia varstelor are ca obiect studiul schimbarilor psihologice care au loc incepand de la nastere, pana in perioada batranetii.

Ursula Schiopu (1997) arata ca domeniul incorporeaza studiul caracteristicilor evolutiei psihice, dimensiunea evolutiei temporale diferentiate cu schimbari ce survin in decursul intregii vieti, de la nastere pana la moarte cu tendinta de a face o mai mare apropiere a psihologiei de viata concreta. Contributii importante la studiul domeniului au adus cercetatorii in psihologia copilului si adolescentului precum si specialistii in psihologia varstei adulte si psihologia senectutii. Ca urmare, se impun unele delimitari conceptuale privind domeniul psihologiei varstelor in raport cu celelalte domenii.

Psihologia copilului este centrata asupra studiului copilului, are ca scop descrierea si explicarea dezvoltarii copilului de la nastere la adolescenta. Psihologia copilului nu trebuie confundata cu psihologia genetica care la randul ei este o stiinta a dezvoltarii, centrata asupra aspectului evolutiv al comportamentelor si asupra genezei lor. Psihologia copilului studiaza dezvoltarea copilului pentru a descrie si explica dezvoltarea acestuia, precum si pentru a realiza predictii si recomandari privind educatia copilului, pe cand psihologia genetica, plecand de la studiul copilului are ca scop cunoasterea genezei structurilor mentale ale adultului. Un alt aspect de mentionat este acela ca studiul psihologiei genetice nu se ocupa cu studiul genezei umane acesta fiind domeniul geneticii ca domeniu de studiu al ereditatii umane. Termenul de psihologie genetica nu include aspectul ereditar al conduitelor ci dimpotriva aspectul lor evolutiv.

Psihologia genetica reprezentata de A. Gesell in Statele Unite, J.Piaget in Elvetia si H. Wallon in Franta include si epistemologia genetica (N. Sillamy, 1996) al carui obiect se limiteaza la geneza categoriilor esentiale ale gandirii. Psihologia genetica se deosebeste si de psihologia adultului prin importanta crescuta pe care o acorda explicatiei in raport cu simpla descriptie si prin ipoteza ca in psihologie ca si in biologie, explicatia este inseparabila de studiul dezvoltarii (P.P.Neveanu, 1978).

Pentru termenul de psihologia varstelor, in dictionarele de specialitate romanesti sunt oferite traduceri in limba engleza prin "development psychology", "psychology of life ( life - span psychology)", in limba franceza "psychologie du développement" sau germana "Entwicklung Psychology" (germ. Entwicklung = dezvoltare) Ursula Schiopu (1997). De asemenea, majoritatea definitiilor oferite pentru psihologia varstelor conduc la idea ca termenul de dezvoltare este termenul central. Termenul de psihologia dezvoltarii tinde sa se substituie termenului de psihologie genetica pe de o parte pentru ca ambele se ocupa de studiul schimbarii, fara a o delimita strict la perioada copilariei, si pentru ca ambele se refera la schimbari de ansamblu care se produc de-a lungul evolutiei de la inceputul vietii pana la sfarsitul ei. Psihologia dezvoltarii (in engl. life-span psychology) a progresat mai mult in tarile anglo-saxone decat in Franta (Torrette, Guidetti, 2002 pag.7) fapt care face sa se impuna astfel termenul provenit din limba engleza. Psihologia dezvoltarii are in vedere studiul evolutiei dar si a involutiei proceselor sau comportamentelor. Folosirea termenului de psihologia dezvoltarii, spun cercetatorii francezi citati, aduce o deschidere in plus si o mai buna clarificare prin evitarea utilizarii cuvantului "genetic" care ar restrange, spun ei, psihologia dezvoltarii la procesele evolutive.

Termenul de dezvoltare este definit ca ansamblu de transformari care afecteaza organismele vii sau institutiile sociale ceea ce implica de asemenea notiunile de continuitate, finalitate si evolutie (Bideaud, Houde, Pedinielli, 2002, pag.3). O acceptiune generala a termenului este aceea conform careia dezvoltarea este un ansamblu de etape determinate temporal care conduc un organism viu sau o organizatie sociala dintr-un stadiu primitiv catre unul mai elaborat si mai complex, provizoriu sau definitiv. Mecanismele care asigura sau permit trecerea dintr-o etapa in alta se circumscriu dezvoltarii. Fiind vorba despre dezvoltarea umana, aceasta definitie larga, poate fi aplicata filogenezei, adica proceselor de evolutie si achizitie proprii speciei, viziunea propusa fiind cea antropologica ce descrie evolutia omului pana la stadiul de Homo Sapiens modern. Definitia poate fi aplicata si ontogenezei unde aceasta reprezinta un ansamblu de procese de dezvoltare si achizitie proprii individului pe tot parcursul realizarii fenotipului sau (unde fenotipul reprezinta ansamblul de trasaturi asociate informatiei genetice dobandite de un organism, in interactiunea cu mediul, pana la stadiul de adult).

In concluzie, filogeneza se refera la dezvoltarea unei specii de-a lungul intregii sale evolutii iar dezvoltarea ontogenetica descrie dezvoltarea unui singur individ din cadrul unei specii

Este clar ca exisa o corelatie intre filogeneza si ontogeneza in sensul ca dezvoltarea unui singur individ este in unele aspecte legata de dezvoltarea intregii specii. Multe dintre comportamentele si obiceiurile caracteristice unui individ nu sunt acumulate numai ca o functie a experientei individuale ci ca rezultat a unor tendinte genetice sau mostenite adica rezultatul influentelor filogenetice.

O directie relativ noua de studiu pune in evidenta faptul ca dezvoltarea ontogenetica umana poate fi explicata cel putin partial in termeni genetici ( Fishbein 1976, Wilson,1978 Waddington,1975) sustin intarirea comportamentului prin evolutie respectiv comportamentele care sunt adaptive au o mare probabilitate de a fi transmise generatiilor urmatoare. Este ca si cum am fi programati genetic sa adoptam anumite comportamente , sa invatam anumite lucruri si nu altele. Programarea genetica nu se manifesta numai prin acele caracteristici cu care ne nastem ci si prin dezvoltarea unor abilitati si conduite ulterioare. Aceasta dezvoltarea a caracteristicilor sub influenta genetica se numeste epigeneza. Pe scurt raspunsul la intrebarea cum ajunge un copil adult este : indiferent ce ajunge copilul, el reprezinta o functie combinata a zestrei genetice si a mediului individual ( Guy R. Lefrancois).

Dezvoltarea psihica are la baza incorporari si constituiri de conduite si atitudini noi ca formare de instrumente de adaptare din ce in ce mai complexe si ca formare de modalitati de satisfacere de trebuinte si formare de noi trebuinte si mijloace de a le satisface. Dezvoltarea implica modificarea echilibrului intre asimilarea realitatii si acomodare la conditiile subiective si circumstantiale concrete ale vietii (U. Schiopu, 1997).

Cu alte cuvinte dezvoltarea inseamna modificari complexe bio-psiho-sociale ale individului ierahizate in timp. Schimbarile sunt bine structurate pe varste desi varsta in sine nu le explica. Transformarile cantitative si calitative ce definesc dezvoltarea pot fi clasificate in trei mari categorii, functie de specificul dezvoltarii: fizice, psihice si sociale. Exista stranse corelatii intre tipurile de dezvoltare dar evolutia lor este relativ independenta una de cealalta.( de exemplu incheierea perioadei de crestere nu duce la stoparea dezvoltarii psihice sau o incetinire a dezvoltarii din acest punct de vedere dar cresterea este esentiala pentru fazele timpurii ale dezvoltarii psihice cand ritmurile de dezvoltare sunt mai apropiate).

Ceea ce ofera in plus cercetarile romanesti in psihologia varstelor fata de cele ale psihologiei dezvoltarii anglo-saxone, este o abordare ce tine cont de contextul social-economic, socio-cultural, educational, profesional (U. Schiopu, in prefata la "Psihologia Varstelor", 1997). Propune o viziune ce are in atentie conditionarea social-istorica a conduitei drept ecran concret al constituirii identitatii si subidentitatilor dominante intr-o etapa determinata a vietii ca si metamorfozele ce au loc sub influenta standardelor sociale si a varstei biologico-psihologice.

Studiul dezvoltarii se realizeaza pe patru mari coordonate: descrierea, explicarea, diagnoza si consilierea. Cercetarile in domeniul psihologiei varstelor contin in primul rand descrieri ale principalelor caracteristici ale etapelor de varsta respectiv aspecte specifice ale dezvoltarii fizice, psihice, afective, cognitive precum si aspecte ale dezvoltarii personalitatii in contextul interactiunii sociale. Explicatiile oferite de psihologia varstelor se refera la corelarea unor factori ce au influenta asupra modului in care fiinta umana isi construieste functiile si procesele psihice precum si caracteristicile dominante. Diagnoza presupune determinarea gradului dezvoltarii in functie indicatorii de medie iar consilierea cuprinde un set de recomandari ce au la baza studiul dezvoltarii umane, recomandari care au rolul de a creste calitatea educatiei la varstele mici si calitatea dezvoltarii umane in cazul varstelor adulte.

De aceea psihologii care se ocupa de dezvoltare au doua sarcini : sa descrie schimbarile si sa descopere cauzele aferente schimbarilor. O a treia sarcina este de a construi teorii care sa organizeze si sa interpreteze observatiile in sprijinul formularii de predictii.

Derivat din acestea se descriu sarcini referitoare la fundamentarea procesului educativ, respectiv stabilirea reperelor psihologice in designul invatarii precum si alte aplicatii practice referitoare la descrierea bazei de diagnosticare si interventie in cazul tulburarilor de dezvoltare cu efecte asupra comportamentului sau capacitatii de invatare.

Exista un numar de subiecte de recurenta in studiul dezvoltarii inca nerezolvate, controversate ,care se pot constitui in teme principale. Unul din subiecte este controversa ereditate - mediu . Interpretarile extreme unilateralizeaza explicatiile accentuand valoarea unuia din termeni. Aceste interpretari disjunctive nu mai sunt actuale dar continua sa ramana importante pentru contributia pe care o aduc la teoria dezvoltarii.

Alte subiecte se contureaza prin faptul ca anumiti teoreticieni si cercetatori ofera si descriu explicatii foarte diferite ale dezvoltarii. Aceste diferente se explica prin presupunerile de la care pornesc cercetatorii privind natura dezvoltarii si procesele de dezvoltare. De exemplu, teoreticienii care considera ca dezvoltarea se datoreaza in mare masura activitatii copilului, vor ridica alte probleme si vor construi teorii diferite de cele ale cercetatorilor care pornesc de la presupunerea ca indivizii sunt receptori pasivi ai influentelor de mediu. Problema daca individul este vazut ca fiind activ sau pasiv se contureaza ca un al doilea subiect important al dezvoltarii copilului.

Un al treilea aspect este daca dezvoltarea este un proces continuu fara intreruperi sau daca consta din etape separate. In concluzie dezvoltarea inseamna a creste, a se maturiza si a invata. Cresterea se refera la modificari fizice care sunt in primul rand cantitative si dimensionale, implicand adaugiri si nu transformari. Se pot identifica cresteri ale masei somatice cum sunt modificarile sistemului osos si a masei musculare si cresteri ale masei nervoase a organismului cum ar fi cresterea numarului de ramificatii nervoase si a masei cerebrale . Asemenea schimbari cum sunt cresterea in inaltime sau greutate sunt exemple clare de crestere.

Maturarea este un termen folosit pentru a descrie schimbari relativ independente de mediul copilului. Aceste schimbari sunt atribuite schimbarilor genetice (Guy R. Lefrancois pag. 4)sau celor fiziologice.( M.Zlate, 1993)

Viteza maturatiei difera de la un copil la altul, rezultatul maturarii in final este acelasi. Cresterea si maturarea sunt doua mecanisme interdependente: modificarea proportiilor corpului depinde de maturararea endocrina iar cresterea greutatii depinde de maturarea tesuturilor.

Principiile generale ale dezvoltarii guverneaza evolutia fiintei umane de la stadiul de zigot pana la stadiul de individ matur la varsta 18 - 20 de ani capabil de a trai independent in societate.

O prima lege este cea a continuitatii procesului dezvoltarii de la conceptie la maturitate. O a doua lege este cea a corelatiei cresterii si se refera la legaturile ce se stabilesc in organism intre toate partile, functiile si procesele sale in timpul cresterii si maturarii. Descrierea stadiilor si statisticile arata nivelul "normal" al dezvoltarii dar nu specifica maturitatea individului care reiese mai ales din corelatia dintre toti factorii si parametrii de dezvoltare. O alta lege se refera la variatia vitezei de dezvoltare. Chiar daca secventa dezvoltarii este aceeasi pentru toti copii, nu toti o vor parcurge in acelasi timp si cu o viteza constanta pe toata durata stadiului.

In toate aspectele dezvoltarii umane exista o interactiune intre maturare si invatare. De exemplu, ca un copil sa invete sa mearga trebuie sa aiba puterea fizica si coordonarea musculara suficient dezvoltate dar si sansa de a exersa deprinderile acumulate. Invatarea in sens larg este definita ca rezultat al experientei si nu ca proces de maturare.

Dezvoltarea este procesul complet prin care individul se adapteaza la mediul sau. Dar de vreme ce adaptarea se face prin crestere, maturare si invatare acestea nu sunt decat aspecte ale dezvoltarii. Diferenta principala dintre invatare si dezvoltare este ca invatarea presupune adaptare imediata pe termen scurt in timp ce dezvoltarea presupune adaptare treptata intr-o perioada indelungata.

Teorieticienii invatarii s-au ocupat de identificarea principiilor aferente invatarii si nu de descrierea diferentelor dintre procesele de invatare la copii si la adulti. In opozitie cu acestia , teorieticienii dezvoltarii au abordat diferentele de invatare si comportament dintre adulti si copii si modul in care se dezvolta cronologic procesul de invatare al copilului. De aceea psihologia dezvoltarii se ocupa de individul uman de la nastere pana la batranete.

1.1.Debutul studiilor despre copil

Studiile de dezvoltarea copilului sunt relativ recente comparativ cu dezvoltarea altor domenii. Ele au aparut mai tarziu in sfera cercetarilor stiintifice datorita complexitatii cercetarilor ce presupuneau cunostinte din domenii diferite ( fiziologie, medicina, chimie, biochimie, anatomie, stiintele comportamentului uman si invatarii umane) . Lipsa de informatii poate constitui unul din primele motive pentru care problematica copilariei si dezvoltarii copilului nu a fost centrala in preocuparile cercetatorilor. Un alt motiv este unul de factura culturala si se refera la maniera in care in societate de-a lungul timpului a fost stabilit locul copilului. Pana la inceputul secolului XX copilul era considerat un adult in miniatura, diferenta dintre adult si copil reducandu-se la aspecte cantitative.

Documentele atesta de exemplu, faptul ca in Roma antica locul copilului in familie si societate era desemnat de tata prin acceptare sau expunere ( in sensul de abandon), o ierarhie sociala atribuita Normandiei secolului al V-lea arata in conformitate cu amenzile practicate pentru delictul lovirii sau uciderii, valoarea indivizilor in functie de sex si varsta, unde femeia ce nu mai putea procrea si copilul de sex feminin erau valorizate cel mai slab dupa care urma copilul de sex masculin (Philippe Aries, Georges Duby, 1994, 170). Statutul copilului spune Michel Rouche in lucrarea citata, si locul pe care acesta il ocupa in familie oscila de la o extrema la alta. Cand sclav, cand subaltern , cand pretios, copilul juca un rol indecis guvernat de reguli sociale in care se ascund determinari economice.

In acelasi timp cu studiile despre copil au evoluat si practicile de crestere si ingrijire a copilului si atitudinea societatii fata de nasterea si cresterea copiilor precum si fata de locul lor in familie si societate. In secolul XVIII cand se dezvolta marile aglomerari urbane in Europa creste si numarul copiilor abandonati datorita dificultatilor materiale si ignorantei cu privire la metode contraceptive. Ca urmare se inmultesc orfelinatele si adaposturile pentru copii ca o tentativa de a salva viata acestora avand in vedere mortalitatea infantila extrem de ridicata. Foarte multe studii au fost realizate avand ca subiectii copii abandonati in orfelinate sau camine spital unde rata mortalitatii extrem de ridicata a determinat efectuarea unor studii in urma carora s-a definit fenomenul de hospitalism caracterizat prin lipsa cresterii in greutate, lipsa reactiei la stimuli si in ultima instanta moartea. Acum este emisa ipoteza decesului datorat lipsei de afectiune materna sau alimentatiei proaste, lipsei de stimulare si lipsa ingrijirilor medicale.

Statutul copilului incepe sa se imbunatateasca in secolul XIX prin scaderea drastica a abandonului copiilor dar din pacate nu ca rezultat al cresterii preocuparilor fata de copii ci ca rezultat al valorilor economice. In Europa sec. XIX copii erau valorizati ca forta de munca. In mii de fabrici sI mine puteau fi gasiti copii de 5 , 6 ani baieti si fete muncind 10 -12 ore pe zi in conditii mizere si de risc rezultatul fiind numarul mare de imbolnaviri si decese. Chiar si in zilele noastre in conditiile in care copii par o preocupare centrala se intalnesc inca foarte multi copii care sufera de foame.

Se pare ca daca indivizii umani nu-si pot satisface trebuintele de baza este putin probabil sa manifeste acele sentimente nobile de afectiune parinteasca si umanitarism (Maslow, 1954). Dar medicina si legile au salvat copilul nu numai de la moarte ci si din abandon si abuz excesiv. Astazi copii beneficiaza de afectiune din unele puncte de vedere pentru ca nu mai sunt o povara economica sau o necesitate economica.

Progresul psihologiei copilului se datoreaza in mare masura schimbarii de atitudine fata de copii , miscarilor intelectuale reflectate in scrieri filosofice si stiintifice, progresului medicinii si biologiei, extinderea educatiei elementare. Strans legate de miscarile intelectuale sunt numele lui John Locke si JJ Rousseau. Locke avanseaza ideea rationalitatii copilului care se naste cu predispozitii limitate dar a carui minte este tabula rasa peste care experienta va imprima mesaje. Copilul descris de Locke este intr-un anume sens un receptor pasiv de cunoastere , informatii si obiceiuri, inalt responsiv la recompense si pedepse. Copilul descris de Rousseau in lucrarea "Emil" are o imagine opusa fiind activ si curios. Mai mult acest copil nu este o "tabula rasa", nu este nici bun nici rau pana cand nu vin in viata sa recompensele si pedepsele care-l pot influenta. Este in schimb bun prin nastere - " un salbatic nobil". Rousseau subliniaza ca daca copilul ar fi lasat sa se dezvolte dupa propria sa natura in afara influentei coruptiei si raului din mediu atunci va fi un adult perfect. Educatia vine sa completeze natura, "dezvoltarea launtrica a facultatilor si organelor noastre este educatiunea prin natura " (J.J.Rousseau). Ambii mari filosofi si pedagogi pun bazele studiilor privind copilul si copilaria, ideile lor conducand la conceptii total deiferite despre copilarie. Descrierea lui Locke a copilului ca o creatura pasiva, format si modelat de recompense si pedepse, este foarte asemanatoare cu descrierile teoriei invatarii aplicabile in dezvoltate in special ale lui Skinner si Bandura.

Viziunea lui Rousseau , a copilului care se dezvolta prin interactiune intentionata si cu scop cu mediul se regaseste in opera lui Piaget. Dar psihologia copilului ca stiinta nu a inceput cu lucrarile acestor ganditori ci cu primele observtii sistematice atribuite unor cercetatori precum Darwin (incepe cu studii ale propriilor copii )si Stanley Hall (a fost primul care a folosit chestionarele ca instrument de studiu al copilului dar erau adresate parintilor si profesorului).