Psihologia proceselor reglatorii

PSIHOLOGIA PROCESELOR REGLATORII

- CURS -

In conluzie la teoriile de factura nomotetica trebuie spus faptul ca acestora li se obiecteaza caracterul formal al constructiei si discrepanta care se creeaza intre nivelul teoretic si realitatea concreta. Se apreciaza astfel ca este greu de presupus ca intreaga diversitate a manifestarilor comportamentale sa poata fi explicata si in acelasi timp prevazuta pe baza catorva trasaturi cu caracter general. Aceasta obiectie l-a determinat pe Cattell sa-si completeze modelul initial prin introducerea notiunii de stare situationala,  care poate sa-si puna amprenta asupra producerii comportamentului care sa faca ca acesta sa se indeparteze intr-o anumita masura de la linia presupusa de trasatura generala. Asemenea stari particulare, situationale, sunt considerate: starea de oboseala, starea de excitatie nervoasa, anxietatea, stari emotionale explozive, de suparare, de mahnire, consumul de alcool sau de droguri. Ca urmare, chestionarul de baza al celor 16 trasaturi generale a fost propus a fi completat cu un chestionar de stari particulare care sa furnizeze informatii despre situatia de moment a subiectului si sa permita o interpretare mai adecvata a raspunsurilor la chestionarul de baza.

Concluzia este ca nu trebuie aplicat un chestionar nomotetic singur, ci in corelatie cu chestionare cu caracter mai particular, mai situational.

Teoriile idiografice

Specificul lor rezida in accentul care se pune pe individualitatea persoanei, pe modul in care aceasta isi percepe si isi autoevalueaza consecventa propriilor trasaturi. Studiul care a consacrat aceasta orientare este cel realizat de doi americani, Bem si Allen, in 1971. Cei doi autori si-au propus sa stabileasca autoraportarea si autoevaluarea anumitor trasaturi de catre studenti si ei au ales doua trasaturi: prietenia si constiinciozitatea. Subiectilor li s-a cerut sa-si expuna parerea asupra gradului de consecventa a celor doua trasaturi. In urma investigatiei s-a facut constatarea ca cei care se considerau consecventi in privinta trasaturii de prietenie se comportau in mod real prietenos in majoritatea situatiilor, iar cei care se considerau inconsecventi in aceasta trasatura se purtau in mod neprietenos in majoritatea situatiilor. Date asemanatoare au fost obtinute si in legatura cu cea de-a doua trasatura, constiinciozitatea.

De aici s-a tras concluzia ca cel mai bun judecator al propriei personalitati este subiectul insusi si de aceea analiza si interpretarea psihologica trebuie sa fie directionate si centrate pe individualitatea personalitatii. In cadrul teoriilor idiografice, o elaborare mai sistematica au dobandit-o Teoria lui Carl Rogers si Teoria lui George Kelly.

Teoria lui Carl Rogers (teoria sinelui - "self theory") isi are originea in practica psihoterapeutica si a consilierii psihologice. Spre deosebire de psihanaliza, Rogers nu procedeaza la examinarea sensurilor ascunse ale comportamentului si nici la cautarea cauzelor acestuia in perioada copilariei. El pune accent pe aici si acum, indivizii fiind considerati cei mai buni experti ai propriului interior psihologic si al propriei situatii reale de moment.

Astfel, modul in care indivizii percep evenimentele vietii le modeleaza si le conditioneaza reactia la acestea. In structura de ansamblu a personalitatii  locul central si integrativ il ocupa self-ul, sinele. El este considerat ca o parere elaborata si structurata a individului despre ansamblul propriilor perceptii, sentimente, valori si atitudini achizitionate prin experienta de viata, care il definesc ca persoana.

Se disting doua laturi (fatete) ale sinelui, care se interconditioneaza reciproc:

sinele perceput, care influenteaza atat relatia actuala cu lumea cat si comportamentul persoanei in diferite situatii;

sinele ideal, care se refera la modul in care o persoana ar dori sau ar trebui sa fie.

Rogers da exemplu: o femeie se poate percepe ca fiind o persoana respectata, cu succes in cariera (eul perceput) iar in acelasi timp ea considera ca are anumite lipsuri in rolul de mama si cel de sotie (fateta ideala), ceea ce poate fi adevarat sau nu, spune Rogers. Sinele ideal ii poate cere acestei persoane sa se comporte in acelasi fel incat sa aiba succes si in calitate de mama si de sotie.

Sanatatea psihica presupune o compatibilitate, o concordanta cel putin partiala intre sinele perceput si cel ideal. Probleme incep sa apara atunci cand se produce o discordanta intre cele doua fatete ale sinelui sau intre sine in ansamblu si feedback-urile primite din mediu.

Un concept esential al teoriei lui Rogers este cel de autorealizare ("self realisation", "self actualisation"). Rogers considera ca toti oamenii se nasc cu o tendinta de realizare; un motiv care ii determina sa creasca, sa se dezvolte si sa devina persoane mature si sanatoase, ce-si pot realiza la maximum posibilitatile. Aceasta tendinta se poate dezvolta la diferite niveluri: inferior - implica satisfacerea nevoilor primare (hrana, apa confortul fizic); la un nivel superior se situeaza nevoile de automultumire si afirmare in termeni de independenta, experienta si creativitate. Aceasta motivatie de realizare a sinelui reprezinta un criteriu de apreciere a propriilor experiente (modul in care ea este sau nu acoperita sau satisfacuta). Un eveniment este apreciat ca pozitiv sau negativ in masura in care poate contribui la realizarea sinelui.

Un rol important in dinamica sinelui il are aprecierea pozitiva a celorlalti. Rogers considera ca toti oamenii au nevoie de apreciere pozitiva venita din partea celor din jur. Aceasta apreciere pozitiva implica respect, acceptare si dragoste, care dobandesc o greutate cu atat mai mare in dinamica sinelui cu cat ele provin de la persoane mai importante pentru individul respectiv. Nevoia de apreciere pozitiva transpare foarte clar, arata Rogers, din nevoia copilului mic de aprobare si dragoste din partea parintilor. Uneori aprobarea parintilor este conditionata de comportamentul copilului (apreciere pozitiva conditionata), alteori aceasta aprobare nu se leaga de modul in care se comporta copilul (apreciere pozitiva necunditionata).

O persoana are nevoie nu numai de apreciere pozitiva din partea celorlalti, ci si de o autoapreciere pozitiva. Atunci cand o persoana primeste neconditionat aprecierea celorlalti, autoaprecierea va fi tot neconditionata. Rezulta astfel ca autoreflexul sinelui este rezultatul unor intariri pozitive sau negative care se administreaza din afara, de catre anturaj. Rogers socoteste ca acest mecanism este prezent numai la persoanele la care adaptarea psihologica se realizeaza efectiv. Totusi se constata ca sunt multi indivizi care nu se bucura de aprecierea celorlalti; aprobarea si dragostea celor din jur depind adesea de comportamentele acceptabile ale individului (de exemplu, copilul care se straduieste sa invete sau sa cante la pian pentru a face pe plac parintilor). In acest caz individul dezvolta ceea ce Rogers numeste "conditii de valoare" (acele moduri de comportament care urmeaza sau trebuie sa castige aprecierea celorlalti). Acest lucru presupune ca individul sa poata suprima unele sentimente si actiuni spontane in favoarea unor comportamente care pot face placere celor din jur. Rogers afirma ca aceasta incercare de a trai dupa principiile altora este una din cauzele frecvente ale tulburarilor psihice. Interventia psihologica trebuie dirijata si centrata pe individualitatea clientului si ea trebuie sa urmareasca sa ofere acestuia o apreciere pozitiva neconditionata, intr-o atmosfera calda de acceptare, in ideea ca interiorizarea acestei aprecieri poate invinge tulburarile psihice sau poate oferi cai de solutionare acestora.

Cum se evalueaza structura si starea actuala a personalitatii? La aceasta intrebare Rogers propune tehnica de sortare Q. Aceasta tehnica a fost elaborata si introdusa in circuitul psihodiagnostic de catre Stephenson, in 1953. Ea consta intr-un numar de 40 pana la 90 de cartonase pe care sunt inscrise diferite propozitii referitoare la anumite stari si trasaturi posibile ale personalitatii. In abordarea sa Rogers pune subiectul in 3 ipostaze diferite:

v         In prima situatie i se cere ca seria de cartonase (pe care sunt inscrise acceptiuni de genul: "sunt o persoana impulsiva", "sunt o persoana sociabila", "sunt satisfacut de propria-mi persoana" etc.) sa fie sortata in 9 grupe, de la cele mai putin caracteristice lui in prima grupa, pana la cele mai relevante in cea de-a noua grupa; deci o serie crescatoare a acestor atribute de la slab la puternic.

v         In cea de-a doua situatie i se cere sa sorteze cartonasele in asa fel incat majoritatea lor sa fie cuprinse in grupele intermediare si doar cateva sa ramana in grupele extreme, 1 si 9. Prin aceasta se tinde sa se obtina o distributie normala a raspunsurilor, care sa faciliteze analiza lor statistica semnificativa.

v         In cea de-a treia situatie i se cere subiectului sa realizeze o prima clasificare dupa criteriul "cum se percepe el pe sine in momentul dat" (realizarea profilului sinelui perceput), dupa care i se cere o regrupare a cartonaselor dupa criteriul "cum as dori eu sa fiu" sau "cum ar trebui eu sa fiu" (pentru a realiza profilul sinelui ideal). Aceste doua sortari sunt ulterior corelate pentru a determina gradul de similitudine sau de discrepanta dintre sinele perceput si sinele ideal. O corelatie scazuta indica o discrepanta accentuata, care inseamna o adaptare dificila si un nivel scazut al respectului de sine. Dimpotriva, o corelatie pozitiva ridicata arata o buna concordanta intre cele doua fatete ale eului si semnifica o buna adaptare psihologica si un ridicat respect de sine.

Prin aceasta tehnica se obtin date relevante despre organizarea sinelui si functionalitatea lui, pe baza carora se poate apoi stabili modul de abordare concreta a individului in functie de obiectivele interventiei psihologice (consiliere sau terapie).

Partile bune considerate ale teoriei rogersiene sunt:

luarea in considerare in analiza si explicarea personalitatii a experientei proprii a subiectilor;

crearea unei abordari psihoterapeutice noi, centrate pe situatia actuala a subiectului, ca alternativa la psihanaliza si la terapia comportamentala.

Partile slabe ale acestei teorii sunt considerate:

caracerul relativ al autoevaluarilor (deci aceasta procedura nu trebuie exagerata intrucat nu toti indivizii isi constientizeaza suficient de bine calitatile si defectele);

insuficienta definire a sinelui si a tendintei de autorealizare.

Cu toate acestea, teoria idiografica a lui Rogers continua sa reprezinte una din teoriile de referinta ale personalitatii.

Teoria lui George Kelly (a constructelor personale) a pornit de la ideea ca in relationarea cu lumea indivizii se manifesta si actioneaza ca niste oameni de stiinta. Oamenii de stiinta incep prin a exprima ipoteze si teorii despre ceea ce este lumea si abia apoi incep sa le testeze prin cercetare. Kelly considera ca orice persoana formuleaza ipoteze si predictii cu privire la lume, le pune in practica pentru a le verifica si daca este necesar le revizuieste in conformitate cu "rezultatele experimentului", respectiv ale interactiunilor cu ceilalti si cu lumea in ansamblul ei. Perspectiva unica asupra lumii, pe care si-o formeaza orice individ, devine un cadru particular care guverneaza comportamentul si mediaza interpretarea experientelor si evenimentelor ce intervin. De aceea, arata Kelly, oamenii interpreteaza sau construiesc lumea si nu doar o observa sau o percep.

Personalitartea este, ca urmare, un ansamblu coerent de constructe mentale prin intermediul carora indivizii reflecta, percep, interpreteaza si evalueaza lumea in ansamblu si diversitatea situatiilor particulare cu care se confrunta. Pentru a intelege un individ este asadar necesara cunoasterea constructelor lui personale. Aceasta presupune insa aflarea unor date cu privire la comportamentul acelui individ. Trebuie sa se stabileasca acceptiunea individuala si semnificatia individuala a fiecarui construct care, spus in sine, pare a fi comun sau general.

De exemplu, constructele "sunt indragostit" sau "sunt suparat pe tine" par, luate in sine, ca exprimand ceva general, dar ele capata conotatii strict individuale pentru fiecare persoana in parte.

Kelly concepe constructele individuale ca perechi de dimensiuni polare, opuse, pe care indivizii le folosesc pentru a descrie si a da semnificatie persoanelor si evenimentelor din jurul sau. De exemplu, spune el, o persoana are tendinta de a-i vedea pe ceilalti prietenosi sau rezervati, calzi sau reci, o persoana poate folosi frecvent constructe de tipul inteligent - prost, cinstit necinstit etc. kelly considera ca in fiecare caz gradul de semnificatie difera in functie de experientele strict individuale si de comportamentele subsecvente pe care individul le-a manifestat pana in momentul dat. Pentru determinarea constructelor personale Kelly a pus la punct o tehnica denumita grila de repertoriu a constructelor de rol. Aceasta tehnica se bazeaza pe un procedeu tehnic de tipul unui tabel care are doua componente principale: elementele (care sunt reprezentate de persoane la care trebuie sa se raporteze subiectul) si constructul.

Pentru fiecare element subiectul este pus sa aprecieze cu perechi de atribute (de genul "bland - agresiv", "intelegator - neintelegator", "cald - rece", "inteligent - neinteligent" etc.) cate doua elemente luate comparativ. Pentru primul pol al raspunsului (polul pozitiv) se aloca termenul z iar pentru al doilea termenul x. Constructul se alege in functie de numarul de z sau de x dominante, ca in exemplul de mai jos:

Modul de a privi lumea si de a o aprecia este deteminat de polul dominant al constructului personal care are o organizare diadica, antagonica (cu un pol pozitiv si unul negativ).

Pentru a folosi aceasta tehnica vom proceda astfel:

Vom oferi subiectului o lista de posibile constructe de tip polar;

Cerem subiectului sa alcatuiasca o lista cu persoanele importante pentru el, in ordinea gradului lor de semnificatie. Aceste persoane se aseaza in ordine descrescatoare (pe primele locuri in tabel se pun persoanele cu semnificatia cea mai mare si pe ultimele locuri persoanele cu semnificatia cea mai mica);

Se cere subiectului ca, folosind aceasta lista de constructe, sa le asocieze prin comparatie fiecareia dintre persoanele respective;

Se va stabili, in functie de semnele care se pun in dreptul fiecaruia, incarcatura de elemente (de atractii sau de respingeri) pe care subiectul le manifesta in legatura cu fiecare persoana. Astfel se construieste imaginea asupra ansamblului constructelor lui privind relatiile cu cei din jur.

Ca aspect pozitiv al teoriei constructelor personale este aducerea in primul plan al atentiei a rolului pe care il joaca schemele mentale, cognitive, care in celelalte teorii (ale trasaturilor) sunt lasate pe plan secundar. In al doilea rand tehnica respectiva poate sa ofere un mare material de date care sa permita o evaluare foarte amanuntita a structurii interne de personalitate si a modului de raportare a ei la cei din jur.

Ca parti negative se considera unilateralitatea, accentul pus pe dimensiunea mentala cu neglijarea altor dimensiuni (afectiva si motivationala) si caracterul conventional al modului de alcatuire atat a listei de atribute cat si a modului de repartizare a acesteia pe elemente (adica pe persoane si situatii semnificative).

Intre cele doua grupe de teorii, nomotetice si idiografice, se situeaza Teoria lui Gordon Allport, care poate fi considerata teorie intermediara, nomotetico-idiografica. Ea face parte tot din clasa mare a teoriilor trasaturilor. Allport porneste de la consideratia ca trasaturile de personalitate au o existenta reala. El le concepe ca structuri psihice interne care determina comportamentul caracteristic al unui individ. Procedand ca si Cattell, de la inventarierea cuvintelor din dictionar, care desemneaza trasaturi si insusiri de personalitate, Allport, pe baza unor criterii de frecventa, le-a impartit in 3 categorii sau grupe principale:

Trasaturile cardinale, cu gradul cel mai ridicat de generalitate si de constanta, au influenta si rolul cel mai important in structura si dinamica de ansamblu a personalitatii individului. In unele cazuri, spune Allport, comportamentul poate fi determinat de o singura trasatura. De exemplu, saracia spirituala extrema sau egoismul sunt suficiente ca singure sa determine comportamente caracteristice. Personalitatile la care comportamentul sa fie determinat de o singura trasatura sunt rare; el le considera abateri de la norma, care merita o atentie de ordin psihoterapeutic. In majoritatea cazurilor, comportamentele caracteristice au la baza un numar mai mare de trasaturi cardinale, ci nu doar una singura.

Trasaturile centrale au o sfera mai redusa de generalitate, sunt implicate intr-un numar mai mic de comportamente decat cele cardinale. Aceste trasaturi centrale determina maniera uzuala de reactie a individului in diferite situatii (onestitatea, vioiciunea, constiinciozitatea, prietenia, toleranta, etc.)

Dispozitiile secundare sunt trasaturi cu cea mai scazuta consecventa si stabilitate si cu influenta cea mai superficiala asupra determinarii comportamentului. Ele conditioneaza preferintele speciale ale unei persoane sau atitudinile sale intr-o situatie particulara anume.

Personalitatea ca intreg este conceputa ca ansamblu corelat al celor 3 grupe de trasaturi. Pentru cunoasterea si evaluarea personalitatii, dat fiind faptul ca ea se compune nu dintr-un singur gen de trasaturi ci din mai multe, nu este suficient apelul la un singur procedeu psihodiagnostic, astfel ca Allport propune asa numita cunoastere in evantai a sistemului personalitatii, in care sa se utilizeze si sa se coreleze mai multe metode, precum: observatia directa a comportamentelor intr-o serie de situatii, daca se poate semnificative si reprezentative, interviuri axate pe punctele de vedere si scopurile sau finalitatile specifice ale persoanei, studiul scrisorilor, jurnalelor personale si al altor documente, studii de caz, analiza de caz si abia in final diverse probe psihometrice de tipul scalelor sau chestionarelor.

Teoria lui Allport echilibreaza astfel extremele promovate de teoriile nomotetice si idiografice si incearca sa realizeze o imbinare a celor doua planuri opuse.

Obiectii asupra teoriilor trasaturilor:

Pretentia exagerata a lor de a considera ca un comportament poate fi prezis, prevazut, pornind de la o anumita trasatura sau de la un numar de trasaturi.

Exagerarea gradului de stabilitate si consecventa a trasaturilor. Manifestarile comportamnetale cotidiene demonstreaza ca nu se stabileste o corespondenta suficient de semnificativa intre anumite trasaturi si reactiile situationale ale persoanelor.

Tendinta de a deriva manifestarile comportamentale cu precadere din planul subiectiv intern, cu minimalizarea rolului situatiilor obiectiv-externe.

Teoriile invatarii sociale

Fata de limitele mentionate mai sus au aparut asa numitele "teorii ale invatarii sociale", care isi propun sa demonstreze ca personalitatea trebuie considerata ca produs al unor situatii sociale concrete si ca ansamblu structurat, coerent de experiente dobandite pe calea invatarii, intr-un anume context social. Aceste teorii au inceput sa se constituie in deceniul al cincilea al secolului nostru si ele se grupeaza in functie de doua criterii:

Dupa natura constructelor de baza folosite:

Teoriile timpurii, caracterizate prin aceea ca s-au constituit pornind de la constructe ale psihologiei fiziologice si psihanalizei; conceptele centrale in jurul carora graviteaza aceste teorii timpurii, reprezentate prin N. Miller, J. Dollard si Hobar Mowrer, sunt conceptul de habitudine, conditionare, intarire si imitatie. Rezulta ca formarea personalitatii se realizeaza printr-un mecanism de conditionare, respectiv de asociere a semnificatiilor diferitilor stimuli sau situatii externe pe baza vehicularii intaririlor de tipul recompenselor si sanctiunilor, iar rezultatul acestei conditionari il reprezinta habitudinea (deprinderea) care este considerata ca un fel de pattern interiorizat care se pastreaza in mecanismele memoriei pentru uz ulterior. Experientele pe care individul le realizeaza se sistematizeaza in concordanta cu ordinea diferitelor stari de motivatie sau de necesitate. Se delimiteaza astfel doua tipuri de stari de motivatie: primare, biologice (hrana, apa, sexul si apararea) si secundare, care exprima dimensiunea sociala a omului si se concretizeaza in nevoia de sociabilitate, dependenta, afectiune. Cu cat un individ se confrunta cu o mai mare diversitate de evenimente sociale concrete, cu atat el isi elaboreaza o structura psiho-comportamentala mai complexa. Individul este un recipient de experiente, induse si determinate de contextul social.

Teoriile recente ale invatarii sociale pun cu precadere accentul pe mecanismul observarii, al evaluarii si al interiorizarii modelelor, fie ca sunt prezentate in mod real, fie ca sunt prezentate in forma simbolica. Modelul este definit ca un prototip comportamental care merita a fi retinut si urmat pe baza anumitor criterii de asemnificatie si de utilitate. Ca urmare structura interna a personalitatii este considerata ca un sistem de modele interiorizate. Se produce o ierarhizare a acestora din interior, delimitandu-se astfel: modele dominante si modele auxiliare. Modelele dominante sunt cele care conditioneaza si determina stilul comportamental esential al subiectului si conditioneaza apartenenta lui la un anumit tip. Tipul de personalitate este cu alte cuvinte efectul in plan comportamental al unui anumit model dominant din structura interna a personalitatii. Modelul capata valoare de stimul intern (sau drive) care face ca subiectul sa se manifeste intr-un anume mod previzibil in cadrul anumitor situatii. Un rol esential in elaborarea si interiorizarea modelelor il are mecanismul de autocontrol si autoevaluare. Astfel ca, spre deosebire de teoria timpurie a invatarii sociale, teoria recenta, ai carei reprezentanti sunt Bandura si Walters, pune accentul pe autointarire. Autointarirea se realizeaza prin compararea pe baza unor criterii de utilitate si de optimalitate a efectelor diferitelor comportamente in diferite situatii. Prin intermediul acestei autoevaluari se trece de la faza de instruire impusa din afara la faza de autoinstruire si de autodeterminare. Personalitatea devine ca atare un agent sau un actor care este capabil sa-si evidentieze, sa-si etaleze propriile sale cerinte, conditii, fata de situatiile sociale. De aici apare posibilitatea ciocnirilor dintre personalitati in contextul relatiilor sociale. Starea de conflict interpersonal rezulta din discordanta sau incompatibilitatea modelelor dominante si din antagonismul tendintelor motivationale principale. In cadrul tensiunilor interpersonale apare necesitatea medierilor. Astfel, in structura comportamentului individual se dezvolta asa numitele matrici de negociere, prin intermediul carora indivizii incearca sa depaseasca starile de tensiune si sa ajunga la compromisuri reciproc avantajoase. Cand aceste matrici sunt insuficiente, atunci tensiunile interpersonale si conflictele degenereaza in deznodamand nedorit, cu caracter agresiv.

Dupa raportul dintre factorii interni si cei externi:

a. Teorii internaliste, in care se pune accent pe structurile interne de personalitate, comportamentele derivandu-se integral din acestea, chiar daca aceste structuri sunt rezultatul unui proces de invatare anterior. Odata constituite, ele se transforma in forta motrice unica a comportamentului.

b. Teorii situationiste, in care accentul se pune pe rolul situatiilor social-externe, considerandu-se ca acestea au ponderea esentiala in determinarea comportamentelor.

c. Teorii interactioniste, care recunosc importanta atat a conditiilor factorilor interni cat si a situatiilor sociale. Cercetarile efectuate asupra diferitelor tulburari psiho-comportamentale de ordin patologic, au dus la stabilirea urmatoarei situatii: 10 % din aceste tulburari se datorau unor factori interni, 12 % unor factori externi si 29 % erau considerate ca rezultat al interactiunii intre factorii interni si factorii social-externi.

Ca ansamblu, teoriile invatarii sociale scot in evidenta necesitatea ca personalitatea sa nu fie studiata in sine, izolat, ci in relatie si in context cu situatiile sociale care au importanta esentiala in determinarea specificului comportamentelor umane. Li se reproseaza acestor teorii ignorarea factorilor de ordin biologic si fiziologic in determinarea anumitor stari si trasaturi ale personalitatii. Esenta personalitatii nu poate fi redusa numai la social. Ea are si o componenta de ordin biologic care isi spune de asemenea foarte serios cuvantul asupra structurarii si dinamicii de ansamblu a sistemului personalitatii.

Teoria dezvoltarii cognitive

Teoriile cognitiviste, ai caror promotori sunt considerati D. Hebb, H. Werner si J. Piaget, au printre reprezentantii actuali pe Trabaso, Newel, Simon, Paivio etc. Teoria cognitivista, in diversele sale variante particulare, subliniaza faptul ca personalitatea poate sa fie exprimata in modul cel mai adecvat si consistent de structurile sale mentale, intelectivce, cognitive. Argumentul acestei teorii este acela ca tocmai aceste structuri sunt cele care permit realizarea in mod optim a procesului de adaptare si integrare in mediu (indiferent ca este vorba de mediul natural sau mediul social) si ca ele apar in calitate de instrumente de satisfacere a tuturor starilor de motivatie sau de necesitate, incepand cu cele biologice primare si terminand cu cele secundare, de sorginte sociala. Ca atare, sistemul personalitatii trebuie analizat si interpretat nu atat dupa starile dispozitionale afective, cat mai ales dupa capacitatea si modul in care indivizii capteaza, proceseaza, interpreteaza si utilizeaza informatia.

Personalitatea este un sistem eminamente informational. Intregul sau mod de comportare va fi conditionat si determinat de felul in care se realizeaza aceasta procesare informationala. De aceea, ca dimensiuni esentiale ale personalitatii trebuie considerate: nivelul general de inteligenta, operativitatea gandirii si creativitatea. Criteriul principal de diferentiere tipologica a personalitatii trebuie sa-l constituie eficienta (performanta), tipurile sunt conditionate tocmai de nivelul de elaborare a structurilor cognitive. Structurile cognitive se prezinta sub o mare diversitate, ele putand fi ordonate dupa criterii diferite, fiecare criteriu punand in lumina o anumita latura a organizarii si structurarii personalitatii. Criterii ca "analitic - sintetic", "concret -abstract", "convergent - divergent", "productiv - neproductiv", permit sa se individualizeze specificul organizarii interne a personalitatii.

Devenirea personalitatii este considerata ca proces stadial al evolutiei structurilor mentale cognitive. Stadiile psiho-genetice stabilite de Piaget si reconfirmate la alt nivel de catre Kohlberg se iau drept model genetic de explicare a procesului de constituire a personalitatii. Aceste teorii cognitiviste asigura un nivel inalt de precizie si de formalizare a analizelor, ele pretandu-se la verificare de tip simulativ pe calculator.

Rezultatul acestei tendinte este elaborarea unui model computerizat al personalitatii. Acest program, pus in fata diferitelor situatii, simuleaza cu o mare fidelitate trasaturile comportamentului prsoanei umane. In centrul acestui program sta insa schema si matricea cognitiva si din ea sunt derivate toate celelalte dimensiuni ale personalitatii. In plan practic, teoriile cognitiviste au dus la constituirea unei noi metode de psihoterapie, cunoscuta sub denumirea de psihoterapie cognitiva. Esenta acesteia rezida in faptul ca pentru a modifica si a corecta o anumita tulburare trebuie mai intai sa corectezi, sa modifici reprezentarea cognitiva mentala a subiectului despre sine, despre lume si despre semnificatia diferitelor situatii. Ca atare, dialogul cu pacientul nu se invarteste in jurul starilor emotionale sau motivationale (dorinte neamplinite etc.), frustratii (asa cum se intampla in psihanaliza sau in terapia centrata pe client a lui lui Rogers) ci se invarteste in jurul constructelor cognitive, reprezentarilor subiectului despre sine, despre lume si despre semnificatia diferitelor situatii, cu scopul de a modifica aceste reprezentari, de a inlocui ceea ce se cheama gandirea negativa cu gandirea pozitiva.