Efectele contractului de vanzare-cumparare comerciala

Efectele contractului de vanzare-cumparare comerciala

Transmiterea dreptului de proprietate

Potrivit art. 1295 C. civ., proprietatea este stramutata la cumparator de indata ce partile s-au invoit asupra lucrului si asupra pretului, desi lucrul nu a fost predat, iar pretul nu a fost numarat.

Transmiterea de drept a proprietatii in contractul de vanzare-cumparare ope­reaza numai daca sunt indeplinite anumite conditii si anume: contractul sa fie vala­bil incheiat, vanzatorul sa fie proprietarul lucrului si lucrul vandut sa fie un bun indi­vidual determinat.

Dar, regula transmiterii de drept a proprietatii (reglementata de art. 1295 C. civ.) „nu are caracter imperativ ci dispozitiv', asa incat partile pot deroga de la ea in sensul transmiterii dreptului de proprietate numai la predarea lucrului ori la plata pretului sau la implinirea unui termen ori a unei conditii. Din aceste categorii fac parte:

Vanzarile cu clauza de rezerva a proprietatii, in care partile amana trans­miterea proprietatii printr-o stipulatie expresa, sunt necesarmente vanzari cu plata in rate.

O aplicatie tipica de amanare conventionala a transferarii proprietatii o re­prezinta vanzarea in care vanzatorul stipuleaza ca proprietatea va trece la cumpara­tor numai la data la care acesta va fi platit cea din urma rata de pret (fiind vorba, deci, de vanzarea cu plata pretului in rate, in care clauza de rezerva a proprietatii reprezinta un mijloc de a-1 garanta pe vanzator impotriva neexecutarii obligatiei cumparatorului de plata a pretului).

Vanzarea cu autoservire care este considerata ca un caz special de amanare a transferarii dreptului de proprietate, in sensul ca remiterea definitiva a lucrului van­dut catre cumparator nu este consimtita de vanzator decat in momentul platii pretu­lui.

Vanzarea cu pact de rascumparare este o vanzare care confera vanzatoru­lui o „facultate de rascumparare' (in virtutea careia el isi rezerva dreptul de a lua inapoi lucrul vandut, restituind pretul precum si unele cheltuieli). Facultatea acor­data vanzatorului constituie o conditie rezolutorie expresa, nu o vanzare noua (desi se vorbeste de rascumparare).

Vanzarile alternative sunt acel gen de vanzari in care efectul translativ de proprietate se produce in momentul in care cumparatorul isi exprima vointa in ce priveste alegerea bunului.

Vanzarile de bunuri viitoare pot avea ca obiect o recolta viitoare, productia unei intreprinderi sau altele asemenea, in astfel de vanzari elementul care impiedica transferarea proprietatii concomitent cu acordul de vointa al partilor este faptul ca bunul nu este inca produs, nu exista inca in patrimoniul vanzatorului (asa incat, el urmeaza abia sa fie produs si predat la un anumit termen).

Vanzarea de lucruri determinate generic, adica a acelor bunuri aratate prin catime, fel si calitate, fara nici un fel de indicatie de natura a indica un corp cert si determinat. Pentru ca in acest fel de vanzare sa aiba loc transferul de proprietate de la o persoana la cealalta este necesara, asa cum am aratat si mai inainte, operatiu­nea individualizarii bunurilor vandute pe calea masurarii, cantaririi sau numararii.

Transferarea riscurilor lucrului vandut.In materie de vanzare, problemele care se pun sunt urmatoarele: cine suporta paguba pierderii lucrului in perioada posterioara acordului de vointe si momentul predarii si daca cumparatorul mai este sau nu obligat sa plateasca pretul.

Pornind de la regula ca simplul acord de vointa are ca efect transferarea pro­prietatii de la vanzator la cumparator, rezulta ca daca lucrul piere, aceasta nu poate privi decat pe proprietar (res perii domino).

Deci, pierderea care survine intre momentul acordului de vointe si cel al predarii efective cumparatorului nu exonereaza de plata pretului (vanzatorul si-a executat obligatia, asa incat ramane ca si cumparatorul sa si-o execute pe a sa platind pretul).

Sunt in sarcina proprietarului nu numai riscurile materiale care au drept ur­mare pierderea integrala a lucrului, dar si degradarea sau pierderea partiala, precum si evenimentele care au o influenta juridica asupra bunului (de exemplu: declararea inalienabilitatii bunului, exproprierea pentru cauza de utilitate publica etc).

Drepturile si indatoririle partilor

Obligatiile vanzatorului

Constau in urmatoarele: indatorirea de a preda bunul care face obiectul van­zarii (cu obligatiile accesorii de a-1 pastra si conserva) si indatorirea de a raspunde de evictiune si de viciile bunului.

Alaturi de cele doua obligatii traditionale, tind sa dobandeasca o individuali­tate proprie alte doua obligatii: cea de informare a cumparatorului si cea de securi­tate.

Indatorirea de a preda lucrul. Dupa cum am vazut, simplul acord de vointa al partilor are drept efect transferarea proprietatii lucrului de la vanzator la cumpara­tor. Dar, legiuitorul nu se limiteaza doar la acest transfer de proprietate abstract, ci dispune ca vanzatorul sa-si predea bunul vandut.

Predarea bunului pune pe cumparator in pozitia de a dobandi pe langa pro­prietatea abstracta si posesiunea materiala a bunului.

Obligatia de predare este aplicabila tuturor vanzarilor, indiferent de obiectul lor: bunuri certe si determinate, bunuri de gen, bunuri viitoare etc.

Art. 1316 C. civ. prevede trei forme de predare pentru bunurile mobile: pre­darea reala, predarea consensuala si predarea simbolica.

Predarea reala se efectueaza prin transferarea posesiei materiale a lucrului.

Predarea consensuala are loc in acele cazuri in care predarea materiala (re­ala) nu poate interveni. Este cazul fructelor neculese sau atunci cand cumparatorul are deja posesia bunului cu un alt titlu: depozit, sechestru etc.

Predarea simbolica se realizeaza diferit, in functie de situatia in care se afla bunurile. Astfel, in cazul bunurilor depozitate in docuri, antrepozite, silozuri etc. pre­darea se efectueaza prin inmanarea recipisei de depozit catre cumparator. Daca bu­nurile se afla in cursul calatoriei pe apa, predarea se poate realiza prin remiterea politei de incarcare (conosamentul).

Cheltuielile predarii bunului sunt in sarcina vanzatorului, fiindca el este inda­torat sa puna lucrul in posesia cumparatorului (ele fiind deci o prelungire a pretului), cheltuielile transportului si ridicarii bunului privesc pe cumparator, intrucat obligatia vanzatorului s-a executat o data cu predarea, la locul unde se afla bunul sau la locul unde s-a convenit de parti (art. 1317 C. civ.).

Obligatia de garantie. Ratiunea ec. si juridica a contractului de van­zare este sa transmita proprietatea unui bun de la vanzator la cumparator. Aceasta indatorire a vanzatorului nu se sfarseste o data cu trecerea conventionala a pro­prietatii, nici chiar cu predarea materiala a bunului, el mai fiind obligat sa asigure pasnica folosinta a bunului cumparat, si, de asemenea, sa-i garanteze pe cumpara­tor impotriva viciilor (este vorba de doua garantii: garantia pentru evictiune si ga­rantia pentru vicii).

In privinta garantiei pentru evictiune, vanzatorul raspunde pentru evictiunea totala sau partiala a lucrului.

Prin evictiune se intelege pierderea dreptului de proprietate asupra lucrului, total sau in parte, ori tulburarea cumparatorului in exercitarea dreptului de propri­etate, rezultand din valorificarea de catre un tert a unui drept asupra lucrului vandut

Garantia pentru viciile lucrului, in conceptia Codului civil, vanzatorul dato­reaza garantie numai pentru viciile ascunse, existente in momentul vanzarii si numai daca acestea sunt grave; pentru viciile aparente vanzatorul nu este raspunzator, pen­tru ca ele pot fi identificate pe loc de cumparator cu o diligenta normala.

Obligatia de informare a cumparatorului. Alaturi de cele doua obligatii tra­ditionale (indatorirea de a preda lucrul si obligatia de garantie), doctrina si jurispru-denta din tarile cu economie de piata dezvoltata pun in lumina tot mai accentuat si obligatia vanzatorului profesionist de a informa pe cumparator asupra tuturor con­ditiilor de contractare, a modului de folosire a bunului si asupra eventualelor peri­cole si a precautiunilor necesare.

De regula, informarea cumparatorului se realizeaza prin etichetarea si mar­carea produsului si prin prospectul sau instructiunile de folosire.

Obligatia de securitate sau raspunderea vanzatorului pentru decese sau le­ziuni corporale cauzate de marfuri reprezinta o consecinta a obligatiei vanzatorului de a controla produsele pe care le fabrica sau le pune in circulatie. De asemenea, aceasta obligatie este o consecinta a neindeplinirii obligatiei de informare a cumpa­ratorului asupra pericolelor potentiale ale lucrului.

Obligatiile cumparatorului

Principala sa obligatie consta in plata pretului (art. 1361 C. civ.), pe langa care acesta mai are si obligatia de a primi lucrul vandut si, in anumite cazuri, obligatia de a suporta cheltuielile vanzarii.

Plata se poate face in numerar, dar se poate deroga de la aceasta regula sti-pulandu-se emiterea unei cambii ori trecerea pretului in cont curent sau alte aseme­nea modalitati de plata.

Obligatia de a lua in primire lucrul vandut. Cumparatorul este indatorat sa ridice bunul in locul si timpul in care vanzatorul face predarea, respectiv la data si locul convenit de parti in contract, in cazul nestabilirii unui termen preluarea se face, conform principiilor generale, imediat dupa realizarea acordului de vointa sau la ce­rerea vanzatorului.

Obligatia de a suporta cheltuielile vanzarii. Potrivit art. 1305 C. civ., cheltu­ielile vanzarii sunt, in lipsa de stipulatie contrara, in sarcina cumparatorului. Prin cheltuieli ale vanzarii se inteleg cheltuieli cum ar fi, de exemplu: cheltuielile de re­dactare a contractului si cheltuielile de ridicare a lucrului (cheltuielile de predare cum ar fi: cantarirea, masurarea, numararea etc. sunt in sarcina vanzatorului).

Raspunderea pentru nerespectarea obligatiilor

Pentru nerespectarea obligatiilor din contractul de vanzare-cumparare, partea in culpa va raspunde sub forma penalitatilor si sub forma despagubirilor (daune-interese).

Raspunderea sub forma penalitatilor intervine in cazul cand in contractul de vanzare-cumparare s-a stipulat o clauza penala.

Clauza penala constituie un mod (conventional) de evaluare a despagubirilor, asa incat, deoarece prin clauza penala se determina anticipat tocmai despagubirile pe care debitorul le va plati pentru abaterea respectiva, creditorul nu mai are - in principiu - dreptul sa pretinda despagubiri chiar daca prejudiciul ar fi mai mare decat suma ce face obiectul clauzei penale.

intrucat clauza penala este o conventie, raspunderea sub forma penalitatilor exista numai daca partile au prevazut in contractul de vanzare-cumparare ori intr-o conventie separata penalitatile ce vor fi platite in cazul nerespectarii obligatiilor.

Raspunderea sub forma despagubirilor, in cazul in care, datorita neres­pectarii obligatiilor din contractul de vanzare-cumparare a fost cauzat un prejudiciu, partea in culpa este obligata sa plateasca despagubiri, in conditiile prevazute de Codul civil.