Riscul de credit - Riscul aferent particularilor si intreprinderilor, Riscul de tara

Riscul de credit

Riscul de credit poate fi definit ca riscul ca dobanda, creditul sau ambele sa nu fie rambursate la scadenta sau sa fie rambursate partial. Acest risc este specific bancilor a caror functie importanta in economie este creditarea.

Desi motivul este acelasi - incapacitatea de rambursare a creditului de catre imprumutanti, cauzele sunt diferite, de aceea se impune o abordare distincta a riscului de credit si anume:

riscul aferent particularilor si intreprinderilor,

riscul de tara.

1. Riscul aferent particularilor si intreprinderilor

In cazul particularilor si intreprinderilor, incapacitatea de rambursare este, fie rezultatul unui decalaj intre venituri si cheltuieli, riscul fiind ca venitul viitor al acestora sa se diminueze sau sa dispara, fie necinstea imprumutantului, care este un risc dificil de apreciat de catre banca care nu dispune de informatii suficiente pentru a anticipa un astfel de comportament.

Riscul insuficientei venitului viitor este mai greu de anticipat mai ales in conditiile in care evolutia inflatiei impune cresterea dobanzilor bancare si deci scumpirea creditului.

In cazul intreprinderilor, incapacitatea de rambursare a creditului este cauzata de mediul inconjurator al intreprinderii sau de intreprindere.

Mediul inconjurator, definit ca totalitatea factorilor exogeni intreprinderii de natura economica, politica, sociala, precum si situatia ramurii (sectorului) in care activeaza intreprinderea, isi pun amprenta in mod decisiv asupra activitatii intreprinderii.

Decizii cu caracter politic, cum ar fi embargoul asupra vanzarilor unor produse (armament), acorduri regionale si internationale, au un impact profund asupra unor intreprinderi.

Atunci cand aceste decizii sunt luate sub presiunea faptelor, intreprinderea isi vede piata de desfacere modificata inopinat, ceea ce ii afecteaza activitatea.

Riscurile economice provin din bulversarile provocate de schimbari in structura economica si sociala a unei tari sau faze ale conjuncturii economice. In perioadele de recesiune intreprinderile intampina dificultati majore pana la faliment.

Situatia si evolutia ramurii influenteaza in mod contradictoriu activitatea unor intreprinderi. Inovatiile pot modifica procedeele de fabricatie, dar pot determina si aparitia unor produse noi, mai competitive, determinand ca productia unor intreprinderi sa fie mai putin ceruta pe piata, de asemenea, si evolutia gusturilor beneficiarilor unor produse pun in dificultate intreprinderea.

Deci, banca trebuie sa cunoasca evolutia mediului inconjurator al intreprinderii si prin analiza ramurii in care aceasta activeaza. Bancile trebuie sa dispuna de ofiteri specializati pe sectoare de activitate (ramura), pentru ca acestea sa-si adapteze in mod continuu normele interne de analiza a bazei de credit a solicitantilor.

Incapacitatea de rambursare a creditului poate proveni si din cauza unor factori interni intreprinderii, cum ar fi: ­

calitatea si moralitatea managementului - este greu de apreciat de catre banca, de aceea banca cere un curriculum vitae si relatii de la terti privind managementul intreprinderii si relatiile managementului cu personalul;

incapacitatea intreprinderii (incapacitate data de tehnologie, dar si de mentalitate) de a se adapta pietei sau noului in materie de brevete, inventii, inovatii;

timpul in care se incaseaza creantele de la beneficiari poate determina blocaje financiare si deci dereglari in productie si in activitatea intreprinderii.

Managementul riscului de credit presupune: prevenirea riscului, masurarea riscului si gestiunea propriu-zisa.

1.1. Prevenirea riscului de credit

Prevenirea riscului vizeaza doua aspecte: divizarea riscului si constituirea garantiilor.

Divizarea riscului are ca obiectiv disiparea riscurilor, astfel incat legea probabilitatilor sa reduca posibilitatea inregistrarii unor pierderi mari din partea bancii.

Divizarea riscurilor se face mai intai intre particulari si intreprinderi, bancile fixandu-si plafoane de credite. Pentru intreprinderi, banca isi va repartiza riscurile acordand credite atat producatorilor mari, cat si celor mici, lucrand cu sectoare de activitate diferite si avand o repartitie teritoriala cat mai ampla.

Pentru particulari, bancile vor acorda credite de preferinta la salariati, liber profesionisti si pensionari.

Diversificarea domeniilor in care actioneaza banca permite mentinerea riscului de credit in limite controlabile. Pe de alta parte, anumite intreprinderi de mari proportii au nevoi mari de credite, pe care o singura banca nu poate sa le satisfaca.

In sistemul bancar francez se intalnesc monopoluri specializate, constituite dintr-un numar mare de banci organizate care finanteaza aceeasi intreprindere. Fiecarei banci din monopol ii revine o cota-parte din volumul de credite alocate intreprinderii respective. Una sau doua banci din monopol care au cota-parte cea mai ridicata sunt numite sefe de retea (filiera).

Monopolul bancar, pe langa faptul ca divizeaza riscurile, permite si bancilor mai mici sa finanteze intreprinderile mari, iar in cazul cand intreprinderile au dificultati, monopolul are puterea de a impune acestora sa aplice un plan de redresare.

Bancile anglo-saxone nu au practica monopolului bancar, fiecare intreprindere este clientul unei singure banci.

In Japonia, banca indeplineste pe langa functia clasica de asigurare a resurselor de finantare a marilor grupuri industriale zaibatsu si de supervizare a imprumuturilor pe care acestea le fac (procentul imprumuturilor intreprinderilor nipone raportate la capitalul lor este superior celui acceptat de tarile occidentale) adesea din randul personalului bancii numindu-se directorul general.

In Romania, pana in 1989 functionau trei banci specializate: Banca Romana de Comert Exterior, Banca pentru Agricultura si Industrie Alimentara, Banca de Investitii, care erau organizate si functionau pe baza propriului statut, aprobat prin Decret.

Dupa 1989, cele trei banci specializate au fost transformate in banci comerciale cu capital de stat, avand dreptul de a efectua intreaga gama de operatiuni specifice activitatii bancare: atragere de resurse, acordarea de credit efectuarea de plati si incasari, precum si alte servicii bancare.

Desi numarul de banci in functiune a crescut considerabil, la data de 31 decembrie 1997 existau 33 banci cu capital autohton si strain, 10 banci straine, ar fi trebuit ca ponderea detinuta in total credite de catre bancile de stat sa se diminueze.

Se constata insa, asa cum rezulta din tabelul 8.1., ca bancile cu capital de stat detin o pozitie dominanta in sistemul bancar, deoarece politica de creditare a acestora a fost influentata de Executiv prin masuri legiferate, cum ar fi:

acordarea de credite de catre banci in procesul de compensare globala;

acordarea de credite preferentiale pentru agricultura;

creditarea preferentiala a sectorului energetic.

Concentrarea portofoliului bancilor, 1991-1997

Tabelul nr. 8.l.

Sursa: Raport Anual BNR, Banca Agricola, BCR

Interventia Executivului a determinat ca bancile de stat sa-si concentreze creditele in unele sectoare nerentabile ale econamiei, ducand astfel la cresterea riscului de creditare in bancile de stat (numai Banca Agricola a inregistrat 3000 mild. lei credite neperformante).

Acoperirea creditelor neperformante si a dobanzilor restante de catre bancile de stat s-a facut in principal prin surse de la bugetul de stat, astfel in perioada 1990-1994 s-au alocat 776,8 mild. lei de la buget, iar in 1997, 7875 mild. lei au fost preluate la datoria publica, reprezentand credite neperformante si dobanzi restante ale Bancii Agricole si Bancorex.

Executivul a elaborat o Ordonanta de urgenta (nr. 10/19.04.1997) prin care s-a creat posibilitatea transformarii creantelor bancilor in actiuni la intreprinderile debitoare - solutie neagreata de banci, datorita gradului mare de risc la care se expun prin achizitionarea unor actiuni ale unor intreprinderi nerentabile.

Constituirea garantiilor

Desi constituirea garantiilor in favoarea bancilor nu este obligatorie in uzantele bancare din tarile dezvoltate, in sistemul bancar romanesc garantia constituie conditia de baza in aeordarea creditelor, acestea fiind constituite inainte de acordarea creditelor, imbracand diferite forme: gaj, ipoteca etc.

In mod practic, garantiile nu trebuie sa fie privite decat ca o siguranta subsidiara, decizia de a acorda creditul trebuie sa fie luata in functie de posibilitatea de rambursare a creditului, care rezulta din analiza afacerii pe care o banca o crediteaza.

Banca trebuie sa ia in calcul faptul ca primii despagubiti vor fi creditorii privilegiati - fiscul, statul, deci garantia nu va acoperi niciodata valoarea creditului acordat.

Garantiile ar trebui considerate in conditiile in care banca acorda un credit foarte riscant, asumandu-si practic responsabilitatea recuperarii creditului prin executarea garantiei.

1.2. Masurarea riscului de credit

Masurarea riscului de credit se face in doua etape.

Prima etapa consta in stabilirea unei limite maxime a activelor cu risc fata de fondurile proprii ale bancii prin calcularea raportului de solvabilitate (norma Cooke) si pe care banca va trebui sa o respecte - de altfel, respectarea raportului de solvabilitate este impus de Banca Nationala.

A doua etapa consta in masurarea riscurilor la care banca este expusa prin evaluarea periodica a portofoliului de credite. Banca Nationala impune bancilor sa-si clasifice portofoliul de credite si sa-si constituie provizioane de doua ori pe an, respectiv la sfarsitul lunilor iunie si decembrie si sa raporteze situatia, in termen de 30 zile, Directiei de Autorizare si Supraveghere Prudentiala a societatilor bancare din cadrul B.N.R.

Masurarea riscului de credit in vederea constituirii provizioanelor de risc impune evaluarea performantelor financiare ale tuturor clientilor bancii pe baza bilanturilor contabile de la 30 iunie, respectiv 30 decembrie, evaluare care este identica cu cea utilizata la acordarea creditelor.

In urma evaluarii performantelor financiare ale clientilor, creditele vor fi incluse in una din urmatoarele categorii:

- standard - categoria "A" cuprinde clientii a caror performante economice si financiare sunt foarte bune si permit achitarea la scadenta a dobanzii si a ratelor. Totodata, din analiza efectuata rezulta ca se prefigureaza mentinerea si in perspectiva a performantelor financiare la un nivel ridicat;

- in observatie - categoria "B" - performantele financiare sunt bune sau foarte bune, dar nu pot mentine acest nivel in perspectiva mai indelungata;

- substandard - categoria "C" - performantele financiare sunt satisfacatoare, dar au o evidenta tendinta de inrautatire;

- indoielnic - categoria "D"- performanta financiara este scazuta si cu o evidenta ciclicitate la intervale scurte de timp;

- pierdere - categoria "E" - performantele financiare arata pierderi si exista perspective clare ca nu pot fi platite nici ratele, nici dobanzile.

Serviciul datoriei, respectiv capacitatea agentului economic de a rambursa creditele la scadenta si a plati dobanzile datorate la termenele stabilite, va fi apreciat ca:

- bun - in situatia in care ratele si dobanzile sunt platite la scadenta cu o intarziere maxima de 7 zile;

- slab - in situatia in care ratele si dobanzile sunt platite cu o intarziere pana la 30 de zile;

- necorespunzator - in situatia in care ratele si dobanzile sunt platite cu o intarziere de peste 30 de zile.

La terminarea provizioanelor, expunerea debitorului poate fi micsorata cu valoarea unor angajamente, cum ar fi:

- garantii neconditionate de la Guvernul Romaniei sau de la B.N.R;

- garantii neconditionate de la bancile din tarile care nu pun probleme in ceea ce priveste riscul de tara;

- garantii neconditionate de la alta banca din Romania;

- depozite gajate, plasate la banca creditoare;

- colaterale acceptate de conducerea bancii.

Pentru persoanele fizice, clasificarea portofoliului de credite se face in functie de serviciul datoriei astfel:

categoria A - foarte bun - clientul nu are rate si/sau dobanzi restante;

categoria B - bun - clientul a inregistrat accidental rate sau dobanzi restante pe perioade de pana la maxim 7 zile;

categoria C - slab - clientul are o rata si dobanzile aferente restante de pana la 30 de zile;

categoria D - foarte slab - clientul are doua rate si dobanzile aferente restante;

categoria E - necorespunzator - clientul are peste doua rate si dobanzile aferenfe restante.

Constituirea efectiva a provizioanelor se face conform tabelului nr. 8.2.

Sumele aferente provizioanelor de risc se includ in cheltuieli. Utilizarea si deductibilitatea fiscala a provizioanelor de rise este reglementata de B.N.R. si Ministerul Finantelor.

In aceasta etapa, se pot determina pe sectoare de activitate (ramuri industriale, zone geografice si pe categorii socioprofesionale de clienti) ponderea imprumuturilor slabe in total imprumuturi acordate de banca, ponderea pierderilor din imprumuturi acordate acestor ramuri si categorii de clienti in total imprumuturi acordate de banca, ponderea provizioanelor in total imprumuturi etc.

Comparand cele doua sume ale activelor cu risc determinate in cele doua etape, banca poate sa intervina in vederea diminuarii riscului fie prin stabilirea unor plafoane de credite pe sectoare si categorii de clienti, fie nemaiacordand credite sectoarelor care aduc pierderi bancii.

Aceasta presupune o adaptare din mers a politicii de creditare a bancii la conditiile reale ale economiei si orientarea ei catre alte categorii de clienti.

Suma imprumuturilor neperformante sau pierdute trebuie sa fie mai mica sau cel mult egala cu limita stabilita in prima etapa, adica de maxim 8% din fondurile proprii ale bancii.

1.3. Gestiunea riscului de credit

Gestiunea riscului consta in utilizarea unor tehnici prin care banca poate sa diminueze (elimine) pierderile sau poate sa salveze creditul.

In vederea diminuarii sau eliminarii pierderilor, bancile monitorizeaza calitatea portofoliului de credit printr-un audit period (revizuire) in functie de notarea interna a creditului care a fost facuta cu ocazia instrumentarii dosarului credit.

Monitorizarea permite detectarea din timp a creditelor care ar putea deveni credite problema.

Exemplu:

Revizuirea creditelor pe langa faptul ca reduce pierderile, permite atingerea si a altor probleme cum ar fi:

asigura aplicarea uniforma a documentatiei de creditare;

- verificarea ca politica de credit, normele bancii si reglementarile bancare sunt respectate;

informarea managementului bancii despre situatia generala a portofoliului de credite;

monitorizarea ofiterilor de credite care sunt raspunzatori de evolutia nefavorabila a creditelor, in cazul cand nu au luat nici o masura.

Organizarea operatiunii de revizuire tine de marimea bancii. In bancile mari trebuie sa existe un personal care se ocupa numai de revizuire sub coordonarea Comitetului de Risc, pentru a-si asigura independenta fata de personalul creditare.

In bancile mai mici operatiunea de revizuire revine ca o sarcina suplimentara Directiei de Creditare. Pe parcursul revizuirii, indiferent cine o face, se urmareste starea financiara si capacitatea de rambursare a clientului, precum si existenta si starea garantiilor.

Unele indicii, cum ar fi: plati intarziate ale ratelor si dobanzilor, schimbarea  managementului, actiuni legale impotriva clientului, deteriorarea relatiilor cu partenerii de afaceri sau cu personalul, unele evenimente - furturi, dezastre naturale, sunt motive care arata ca creditul a devenit un credit problema. In acest caz, ofiterul de credite trebuie sa intervina pentru a prevenii deteriorarea si sa micsoreze pierderea potentiala.

Solutia preferata pentru un credit problema este renegocierea planului de actiune cu clientul, pentru a incerca de a salva atat banca, cat si pe client de pierderile posibile.

Planul de actiune este de fapt un acord - contract de imprumut revizuit prin care se stabileste un nou program de rambursare a creditului si dobanzilor si se va extinde autoritatea bancii prin participarea acesteia la luarea deciziilor de catre managementul firmei.

Pot sa apara probleme atunci cand garantia devine insuficienta prin scaderea pretului sub valoarea stipulata in contract, caz in care, trebuie sa obtina garantii suplimentare de la debitor.

In cazul in care creditul nu a fost utilizat conform contractului si se poate dovedi, iar creditul a devenit un credit problema, acest motiv poate fi baza pentru un acces legal la resursele clientului inaintea altor creditori.

Operatiunea de salvare a creditului consta in recuperarea unor creante de catre banca prin preluarea acestora de catre o alta intreprindere care finanteaza cumpararea creantelor.

Operatiunea este deosebit de avantajoasa pentru banca, deoarece, pe langa faptul ca 'scapa' de creantele problema, le recupereaza la valoarea lor contabila (nu la valoarea de piata, care ar fi putut fi cu mult sub valoarea contabila).

Derularea unei astfel de operatiuni este posibila atunci cand debitorul a suferit un 'accident', iar imaginea lui - puterea economica prezinta interes pentru alte intreprinderi.

O alta tehnica de salvare a creditului consta in vanzarea creantelor de catre banca unei banci trusty care se ocupa cu forfetarea creantelor, transformandu-le in bani in schimbul unui comision. Operatiunea permite recuperarea partiala a creantelor de catre banca, partea nerecuperata urmand a fi suportata de banca din provizioanele pe care si le-a constituit.

2. Riscul de tara

Este un tip specific de risc impus de operatiuni financiar-bancare (credite, garantii, asigurari) cu operatori de peste frontiera si consta in probabilitatea nerecuperarii creantelor de catre banca creditoare.

Notiunea de risc de tara nu este recenta, a aparut in 1950 (odata cu desfiintarea imperiilor coloniale) capatand consistenta in ultimii ani odata cu agravarea crizei datoriei externe din deceniul trecut, ca o consecinta a instabilitatii politice, economice si financiare din numeroase tari.

Riscul de tara nu se utilizeaza in relatiile cu toate tarile, ci numai cu tarile slab dezvoltate sau in curs de dezvoltare. O definire completa a riscului de tara impune o abordare distincta prin prisma factorilor care-l determina si anume:

l. Riscul de tara asociat riscului de credit

Nu trebuie confundat riscul de tara cu riscul de credit. In primul caz, incapacitatea de a rambursa creditul se datoreaza fie declansarii unui razboi civil sau schimbarii bruste de regim, a unor tulburari sociale sau datorita unor catastrofe naturale (cutremure, inundatii). In al doilea caz, incapacitatea de rambursare este din cauza debitorului, fiind doar rezultatul degradarii situatiei sale fnanciare.

2. Riscul de tara asociat riscului politic

Riscul politic numit si risc suveran este unul din factorii riscului de la Instabilitatea politica a unui stat, dupa amploarea sa, provoaca situatii cu diverse grade de gravitate pentru creditor:

repunerea in discutie sau renegocierea contractelor;

limitarea sau interzicerea investitiilor de capital;

limitarea sau interzicerea investitiilor straine;

repudierea datoriei sau refuzul de plata. In 1917, Rusia nu a mai recunoscut datoriile Rusiei tariste - problema discutata si astazi;

nationalizarea cu sau fara despagubiri. In Romania statul a preluat toate activele fara despagubiri.

De la o situatie la alta, creantele detinute in aceste tari instabile politic au grad de risc mare, care culmineaza cu anularea datoriilor fata de strainatate catre tara respectiva.

3. Riscul de tara asociat riscului economic

Riscul economic ca rezultat al incapacitatii autoritatilor monetare dintr-o ­tara straina sa transfere catre creditor dobanzile si capitalul obtinut intreprinderile publice sau private, este unul din riscurile contemporane specifice economiei multor tari ale lumii. Acest risc este legat de situatia economic monetara a tarilor debitoare, incapabile sa asigure plata la timp a datoriilor.

Satisfacerea imediata a unor revendicari sociale (atitudine populista a unor guverne) pot conduce uneori la politici inflationiste (in cazul Romaniei, satisfacerea revendicarilor minerilor) si nationaliste care determina degradarea situatiei economice si izolarea de exterior. (Cazul Argentinei, guvernarea Peron sau cazul Peru - Garcia).

Riscul economic s-a amplificat incepand cu 1973 cand primul soc petrolier a obligat multe tari in curs de dezvoltare sa se indatoreze pentru a putea cumpara materii prime si energie. Acumularea acestor datorii (din care 60% credite bancare) a condus multe tari la faliment monetar. De la inceputul anului 1980 s-a trecut la aplicarea unor planuri de redresare a acestor tari prin reesalonarea datoriilor, tari sustinute de F.M.I.

Cei trei factori care determina riscul de tara: riscul politic, riscul economic si riscul de credit se interconditioneaza si se presupun reciproc.

Instabilitatea politica se reflecta asupra situatiei economice si financiare de ansamblu, avand drept consecinta amplificarea riscului de credit; crizele economice provoaca deseori schimbari de regim politic. De aici necesitatea de abordare globala a riscului de tara.

2.1. Metode de analiza a riscului de tara

Cercetarile asupra analizei riscului de tara sunt numeroase si sunt facute atat de organisme internationale specializate impreuna cu F.M.I,, B.I.R.D., B.R.I., cat si de universitati - in special cele americane, dar si de societati specializate ca Mody's, Standard & Poor's si de banci.

Doua metode sunt cele mai folosite si anume: metoda indicatorilor de risc si analiza riscului de tara prin teoria valorii firmei.

Metoda indicatorilor de risc

Aceasta metoda are la baza metoda Delphi.

Principiile metodei sunt urmatoarele:

1. Stabilirea unei liste de criterii reprezentative pentru situatia politica, economica si financiara a unei tari. Exemplu:

a. Criterii politice: instabilitate politica, instabilitate guvernamentala , tensiuni economice - sistemul legislativ, tensiuni etnice - razboi civil, tensiuni interne, suspendarea ajutoarelor externe.

b. Criterii economice: rata de crestere a P.I.B., speranta de viata, rata de economisire/P.I.B., rata de investitii/P.I.B., structura importurilor si exporturilor, rata dobanzii, situatia sistemului bancar.

c. Criterii financiare: raportul import/export, raportul rezerve monetare/datoria externa, raportul datoriei externe/export.

2. Consultarea expertilor privind pertinenta criteriilor in vederea clasificarii si acordarii de note de catre acestia.

3. Acordarea unei ponderi fiecarui criteriu, care reflecta importanta acestuia, calculul ratei totale (scor) care va indica riscul global al tarii.

Metoda indicatorilor de risc prezinta analogii cu creditul evaluat - scoring, analiza discritninatorie nu este mereu utilizata din cauza dificultatilor intalnite in constituirea unui esantion reprezentativ.

B.E.R.I. (Business Environment Risk Indexe - Indexul de risc de afaceri aferent mediului) este un indicator de risc pus la punct in S.U.A. si face obiectul unor publicatii regulate.

Acest indicator este stabilit plecand de la 15 criterii de apreciere, care au fiecare un coeficient de pondere (tabelul nr. 8.3.). Aceste criterii sunt apoi notate de experti de la 0 ÷ 4 (0 pentru risc mare, 4 pentru risc foarte mic) si combinarea notei, ponderii, da pentru fiecare tara scorul final, deci indicatorul de risc.

Sursa: Sylvie de Coussergues, Gestion de la Banque, Dumond, Paris, 1992

Tarile sunt apoi clasificate pe categorii, in functie de nota obtinuta:

- 40 si sub 40 - risc inacceptabil

- 41 - 55 - risc mare

- 56 - 69 - risc mediu

- 70 si peste 70 - risc mic

Analiza riscului de tara prin teoria valorii firmei

Mai recenta decat precedenta, aceasta metoda utilizeaza metoda de evaluare a firmelor facuta de analiza financiara:

- in primul rand, se evalueaza valoarea economica a tarii; ca si in teoria valorii firmei, eco

si in teoria valorii firmei, economia unei tari este evaluata capitalizand fluxurile de venituri. Dar acest flux de venituri - beneficiu al economiei, este reprezentat de excedentul balantei comerciale.

- in cel de al doilea rand se face o comparatie intre valoarea economiei si datoria externa a tarii.

Valoarea economiei constituie garantia pentru creditorii ei. Dar acestia nu vor putea niciodata sa profite de aceasta garantie in procent de 100%, ci intr-un procent mult mai mic, care va fi diminuat cu valoarea datoriei externe a tarii. Raportul procentual dintre valoarea economiei gajate si datoria externa serveste ca indicator de risc al tarii. Informatiile privind indicatorul de risc de tara trebuie completate cu previziuni macroeconomice furnizate de serviciile statistice nationale (de stat, private) sau internationale F.M.I., O.C.D.E. etc.

Ce mai sigura metoda previzionala consta in selectarea unor factori susceptibili sa implice, intr-un viitor mai mult sau mai putin indepartat, solvabilitatea tarii. Perspectiva evolutiei masei monetare permite prognozarea inflatiei si a riscului de schimb, iar deficitul bugetar lasa sa se intrevada fie o finantare cu caracter inflationist, fie o crestere a dobanzilor.

Incepand cu anul 1990, doua mari agentii de evaluare din lume isi impart intre ele piata de evaluare: Moody's si Standard & Poor's, acordand note-rating atat titlurilor de valoare, cat si emitentilor acestora (institutii, banci).

Scara de evaluare a agentiei STANDARD & POOR's este urmatoarea:

l. Creante negociabile cu durata de cel mult un an

Scara de note de estimare pentru acest gen de creante incepe cu A-1 pentru cea mai buna si merge pana la D pentru cea mai slaba.

A-1: Aceasta estimare, cea mai buna acordata, semnifica o putere mare de plata la scadenta. Creditelor cu un grad puternic de siguranta li se adauga la A-1 semnul +.

A-2: Aceasta nota inseamna putere satisfacatoare de plata la scadenta. Gradul de siguranta este mai scazut decat pentru cele notate cu A-1.

A-3: Capacitatea de plata la scadenta a creditului ramane acceptabila. Exista totusi o sensibilitate mai mare a solicitantului fata de schimbarile nefavorabile conjuncturale.

B: Un anume caracter speculativ in ceea ce priveste achitarea creditului corect si la timp.

C: Credite a caror achitare la scadenta este indoielnica.

D: Exista deja un impediment in achitarea dobanzilor sau a valorii efective a creditului si in acest caz doar prevederea unui termen de gratie peste cel al scadentei poate sa dea speranta creditorului ca-si va recupera banii.

2. Creante negociabile cu durata mai mare de un an

Scara de note merge de la AAA pentru cea mai buna, pana la D pentru cea mai slaba.

AAA: Cea mai mare nota atribuita de S&P, care indica un solicitant cu mare putere de plata la timp a dobanzilor si creditului propriu-zis.

AA: Posibilitatea de a face fata rambursarii la timp este foarte mare si difera foarte putin de cele notate cu AAA.

A: O capacitate mare de rambursare, totusi o oarecare sensibilitate fata de modificarile conjuncturale sau economice.

BBB: 0 capacitate suficienta de rambursare, dar modificarea conjuncturala nefasta sau conditii economice defavorabile sunt in masura sa perturbe plata la timp.

BB; B; CCC; CC; C: Creditele astfel notate prezinta un caracter net sensibil in ceea ce priveste posibilitatea de rambursare. Desi aceste credite pot prezenta anumite caracteristici de calitate sau siguranta, gradul mare de incertitudine si sensibilitate mare fata de conditii defavorabile pot prima.

D: Impedimente in rambursarea creditului, singurul lucru care poate atenua acest risc fiind prevederea unui termen de gratie peste cel scadent.

Fiecare pozitie de la AA la CCC poate fi nuantata cu semnele + sau ­pentru a arata pozitia lor corecta pe scara de valori.

Notele S&P privitor la creantele pe termen lung sunt insotite de o documentatie tip 'perspective' care apreciaza tendinta probabila in timp de a respecta scadenta. Aceste calificative de perspectiva pot fi 'stabile', 'pozitive' sau 'negative'.

2.2. Masurarea riscului de tara

A masura riscul la care o banca este expusa presupune o serie de operatii complexe care vizeaza masurarea volumului riscurilor, diferentiat, pe tari sau global.

In cazul in care se urmareste masurarea riscului la care o banca este expusa in raport cu o tara, se procedeaza la adunarea riscurilor directe (aferente tuturor creditelor acordate acelei tari indiferent de beneficiar, institutii publice sau private) cu riscurile indirecte (aferente operatiunilor comerciale care se deruleaza pe baza unor scrisori de garantie bancara, scrisori de credit comerciale sau acreditive documentare).

In cazul in care se urmareste determinarea riscului total la care o banca este expusa, se impune mai intai o disctinctie a riscurilor in functie de destinatar (indiferent de tara, pe sector public sau privat) si pe tipul sau (credit, linie de credit, operatiuni comerciale), riscul total rezultand prin insumarea celor doua tipuri de risc determinate.

Odata cu masurarea riscurilor, bancile pot evalua sansele de acoperire a creditelor.

2.3. Prevenirea riscului de tara

Dupa masurarea riscului la care banca este expusa fata de diverse tari, Comitetul de Risc din banca trebuie sa impuna plafoane de credite fata de acele tari la care banca este vulnerabila.

Plafoanele de credit sunt determinate in functie de marimea portofoliului de credite pe care banca le are angajate cu tarile respective si de marimea fondurilor proprii ale bancii, in asa fel incat sa se respecte norma Cooke (solvabilitatea bancii), dar si de politica in materie de riscuri pe care banca o abordeaza in mod global, indiferent de beneficiarii creditelor: particulari, intreprinderi si tari.

Un rol important in prevenirea riscului ii revine sistemului de asigurare si garantare a creditelor. Asigurarea creditelor consta in asumarea obligatiei de catre societatile de asigurari de a rambursa bancii creditoare creditul acordat de aceasta beneficiarului strain, in cazul in care respectivul credit nu a fost rambursat.

Riscurile de natura comerciala si politica nu sunt acoperite integral de societatile de asigurari, banca preluand practic o parte din risc numita franchisa. Societatea de asigurare primeste o prima de asigurare din partea celui care a cerut asigurarea.

Pentru diminuarea sau eliminarea eventualelor pierderi, bancile pot cere constituirea unor garantii in favoarea lor (ipoteci, gajuri, scrisori de garantie) de la beneficiarii de credite.

Pentru partea neacoperita a creditului, bancile isi constituie un provizion care se va mari sau diminua in functie de marimea pierderii.

2.4. Gestiunea riscului de tara

Gestiunea riscului de tara consta in utilizarea unor tehnici specifice care permit bancilor sa-si diminueze sau sa-si acopere pierderile inainte ca banca sa si le asume - sa le suporte efectiv.

O tehnica de acoperire a riscurilor consta in restructurarea portofoliilor creante, prin modificarea de catre banca a naturii sau originii geografice a portofoliului de credite in ansamblul sau.

Aceasta modalitate permite bancii sa-si diminueze portofoliul de credite cu dobanda variabila pe care le are intr-o tara sau prin convertirea creantelor in obligatiuni preferentiale (debit - for - debit - swaps).

Operatiunile swaps de datorii contra capital (debit equity swaps) presupun schimbul de creante contra actiuni emise de firmele din tara debitoare.