Oswald Ducrot despre argumentarea discursiva

Oswald Ducrot despre argumentarea discursiva

Saussurianist ca orientare initiala si ca fundamentare a teoriilor din filosofia limbajului pe care o practica, savantul francez se poate revendica si de la linia filosofiei analitice a limbajului (din Scoala de la Oxford, cu J. Austin, si de la J. R. Searle, mai ales) precum si de la gramatica enuntarii, asa cum o anunta Emile Benveniste[1]. Pe scurt, preocuparea majora pe care o regasim in cercetarile lui Ducrot s-ar include in teoria argumentarii discursive. Explicabila in cadrul a ceea ce numim logica a limbajului sau logica naturala, teoria argumentarii discursive vizeaza studiul enunturilor care pot fi enuntate intr-o limba pentru ca bunul simt functionind intr-o societate si intr-o epoca date le considera verosimile. Studiul argumentarii tine - asa cum am spus - de logica limbajului, acea suma de determinari interne discursului care fac ca enunturile dintr-o limba sa-si aiba sensul in insasi enuntarea lor. Nu intereseaza veracitatea faptelor din discurs, ci doar veridicitatea lor. De fapt, argumentarea discursiva are in atentie faptele din discurs si nu cele din realitatea despre care ar fi vorba in discurs. Intereseaza ceea ce locutorul da ca atare prin enuntarea discursului, iar aceste fapte din discurs vizeaza eficacitatea enuntarii, nu cunoasterea adevarului, valoarea argumentarii depasind-o pe cea informativa. Nota bene: nu trebuie confundata argumentarea discursiva cu persuasiunea. Prima este o ipoteza interna (anumite segmente lingvistice - conectori si operatori lingvistici - trebuie descrise prin efectul lor argumentativ), in vreme ce persuasiunea tine de observatie, de experienta (deci, ipoteze externe discursului).

In constructiile pe care le propune, Oswald Ducrot pleaca de la distinctia dintre enunt si fraza. Fraza este o entitate lingvistica abstracta, pur teoretica, o multime de cuvinte combinate dupa regulile sintaxei (multime luata in afara de orice situatie de discurs. Pe de alta parte, enuntul - un enunt anumit al unei fraze - este ceea ce produce un locutor, ceea ce aude un auditor . Comunicam prin enunturi si nu prin fraze, iar comunicarea lingvistica este marcata de subiectivitate si intentionalitate, or aceste observatii duc la postulatul fundamental al teoriei argumentarii discursive: activitatea de argumentare este coextensiva cu activitatea de vorbire (parole, in spirit saussurian); a argumenta inseamna a vorbi si nu poti vorbi fara sa argumentezi.

Prin introducerea ideii ca limba este in mod fundamental graduala si dinamica, lingvistica pe care o propune Ducrot devine sursa de startegii ipotetice pentru abordarea - constructia/deconstructia - discursului. Teoria argumentarii din limbaj se bazeaza pe ideea ca cuvintele, atunci cind "pretind" a reprezenta sau a caracteriza lucrurile, au, de fapt, o valoare fundamental argumentativa. Ele sint entitati de limba - deci realitati abstracte - dar si realitati concrete de discurs. Pornind de aici, vom spune ca vorbirea are valoare argumentativa atunci cind caracterizeaza obiectul prin aceea ca indica posibilitatea (sau imposibilitatea) altor cuvinte de a o face referitor la respectivul obiect. Apropiindu-se de teoria actelor de limbaj a lui Austin, Ducrot sustine ca orice enunt are o functie interactiva fundamentala. Altfel spus, orice enunt este realizarea unui act de limbaj si nu este reprezentativ decit intr-o maniera derivata (reprezentarea lumii se deriva din actul de limbaj). Sintem in prezenta unei pragmatici integrate (ori semantica intentionala) care defineste sensul unui enunt prin referire la intentiile afisate lingvistic, in mod deschis, de catre locutor.

Pe baza celor de mai sus, se poate intelege prin forta argumentativa a unui enunt orientarea acestuia, acea orientare care tradeaza intentia locutorului si pe care o mai cunoastem sub numele de sens. Conform teoriei dezvoltate de autorul de care ne ocupam, am putea avea trei definitii posibile pentru ceea ce ar fi concluzia vizata de un argument: ca expresie a continutului semantic al frazei, concluzia ar putea fi o continuare posibila a frazei P; concluzia poate fi ceea ce vizeaza intentionat P; ea poate fi insa, pur si simplu, o concluzie sprijinita de P.

Lucrurile pot deveni mai clare si mai usor de inteles daca privim la modul de analiza a discursului propus de Ducrot. Se pleaca de la asumarea faptului ca oricarui discurs putem face sa-i corespunda una sau mai multe interpretari. In viziunea autorului invocat, pentru a spune "acest discurs inseamna x", trebuie sa stim ca x este o entitate exprimata in discurs, dar care nu este ea insasi un discurs. A interpreta un discurs D inseamna a gasi un x despre care sa putem sustine - sprijinindu-ne pe totalitatea materialului lingvistic al discursului D si pe situatia de discurs - ca D inseamna x. Explicarea interpretarii unui discurs are trei faze succesive: (1) determinarea materialului lingvistic al lui D (cuvinte, relatii sintactice); (2) determinarea semnificatiei acestui material, adica atribuirea unei valori materialului lingvistic luat in sine, independent de situatia de discurs; (3) punerea in actiune a semnificatiei in interiorul situatiei de discurs , pentru a produce, prin aceasta interactiune, determinarea sensului lui D.

(1). Pe baza ipotezelor interne, se segmenteaza discursul intr-o serie de segmente (enunturi) si se determina componenta lingvistica a fiecarui enunt (adica fraza).

(2). Prin analiza semantica, se determina semnificatia fiecarui cuvant si apoi, prin sinteza, se determina semnificatia frazei, adica a continutului lingvistic al enuntului. Aceasta este o determinare ce se face la nivel strict lingvistic, independent de orice utilizare concreta a frazei.

(3). Prin introducerea in analiza a datelor din situatia de discurs, se obtine sensul fiecarui enunt; apoi, prin utilizarea unui sintetizator discursiv (care functioneaza pe seama valorii conectorilor discursivi), se determina sensul discursului D.

Daca pentru a vizualiza modul in care descrierea semantica a unui enunt (cea care da componenta lingvistica a acestuia, P) se combina cu componenta retorica (cea care extrage sensul enuntarii componentei lingvistice in situatia concreta S) pentru a da sensul enuntarii lui P in contextul situatiei S, vom apela la o schema simpla, aceasta ar fi:

Pornind de aici, se poate trasa schema ce rezuma teoria lui Oswald Ducrot privind analiza discursurilor (vezi Anexe IV).

Schema nu lasa totusi sa se inteleaga un lucru important si anume acela ca in calculul sensului enuntului E2 intra si sensul lui E1, pentru ca E1 face parte din situatia de enuntare a lui E2. Regula generala ar fi ca analiza unui enunt dintr-un discurs obliga la relectura enuntului precedent, a carui interpretare se integreaza in interpretarea celui ce urmeaza.

Pentru o mai usoara intelegere a schemei, mai trebuie apelat la una din cele doua strategii posibile care vizeaza decuparea discursului in unitati comunicative: fie sa consideram ca, in general, decuparea discursului in enunturi se fondeaza pe tipurile de fraze prestabilite in limbaj, fie sa incercam sa "descoperim" o fraza dedesubtul fiecarui enunt (aceste fraze nefiind asemanatoare frazelor gramaticale). Cu toate acestea, schema limpezeste si inlesneste intelegerea teoriei analizei discursului.

Or, daca stim sa analizam discursuri, vom sti sa si construim discursuri a caror valoare argumentativa si a caror forta de convingere vor putea fi controlate in chiar faza de proiectare a lor. Iata de ce am considerat necesara prezentarea teoriei ducrotiene in economia unui curs de comunicare publica.