Aprecierea probelor si stabilirea vinovatiei

Aprecierea probelor si stabilirea vinovatiei

Daca dupa adunarea probelor materiale, a indiciilor, a documentelor, etc. anchetatorul nu trebuie sa descifreze scrisul lor si sa faca cu ajutorul imaginatiei si a gandirii sale ca probele "sa graiasca", apoi cu totul altfel stau lucrurile atunci cand avem de judecat oamenii, fie ca apar in cabinetul de instructie ca martori, fie ca inculpati. Ancheta este o forma de interactiune sociala intre indivizi cu roluri sociale bine determinate. Anchetatorul este elmentul moral legal care actioneaza in directia apararii colectivitatii, fiind ingradit de lege in actiunea lui, cata vreme inculpatul sau martorii actioneaza conform bunului lor plac. Intre cele doua parti se da o lupta care se duce in primul rand si inainte de toate pe plan psihologic.

In aceasta lupta, "avantajul de pozitie" il are anchetatorul care, prin atributiile sale legale domina initial situatia.

Acest avantaj este atat de mare, incat cunoscutii criminalisti Fred E. Inbau si Jonh E. Reid afirma ca pana si fostii ofiteri de politie, in situatia de anchetati, oricata experienta anterioara poseda, totusi se simt in inferioritate caci nu au mai multa incredere in ei insisi ca mincinosi decat oricare suspect obisnuit.

Anchetatorul apoi este avantajat de faptul ca are posibilitatea sa observe pe invinuit sau martor in situatii in care acesta manifesta diverse tulburari neuro-vegetative, mimice, etc.

Inbau si Reid in lucrarea mentionata arata ca nu odata in stare de emotivitate se poate observa cu ochiul liber pulsul la nivelul arterei carotide, se poate constata o intensa activitate la nivelul epiglotei (marul lui Adam), ca si incercarea invinuitului de a privi in alta parte decat in ochii anchetatorului, apoi miscarea nervoasa a membrelor, o scadere a activitatii salivare, atragand dupa sine muscatul buzelor, etc., toate acestea la majoritatea acelor invinuiti care apartin de tipul emotiv.

La invinuitii ce nu apartin acestui tip, simptomele de mai sus nu apar cu suficienta claritate. Oricum ar fi insa, precum am incercat sa aratam si in alta parte, toate acestea sunt doar indicii ale emotivitatii si nicidecum ale vinovatiei.

Anchetatorul mai este favorizat si prin aceea ca el se poate folosi si de "arma surprizei" - prezentarea neasteptata a unei dovezi noi sau punerea subita a unei intrebari fara legatura aparenta cu dicutia anterioara, etc.

Cu toate aceste avantaje, insa, anchetatorul poate fi serios handicapat daca nu are "inteligenta de contact" cu cei pe care ii cerceetaza. Unii vorbesc aici de intuitia psihologica, dar aceasta, in fond asemenea intuitiei medicale in stabilirea rapida a diagnosticului, nu este o capacitate misterioasa, inascuta ci un rod al experientei acumulate.

1. Aprecierea probelor

Cea de-a doua etapa a muncii anchetatorului consta in aprecierea in ansamblu a materialului strans si formularea concluziilor.

In acest moment, activitatea proceselor de gandire se desfasoara in plin. Precum subliniaza Imre Kertész, in aceasta etapa, evidentierea esentialului, condensarea si generalizarea, introducerea unor concluzii, concretizarile, etc., toate sunt forme de reconstituire pe plan logic a materialului de cercetat si in cele din urma reflecta cazul investigat.

De o deosebita importanta este functionarea corecta a aparatului logic critic in acest moment, deoarece cu un discernamant foarte ascutit trebuie triate faptele, pe de o parte, opiniile, impresiile, judecatile si presupunerile, pe de alta parte.

In aceasta a doua faza, atat sub aspect psihologic, cat si sub aspect logic, munca anchetatorului este similara cu munca judecatorului, unde intra in joc legile criminologiei, adica legi ale judecarii, cum le-a denumit psihologul elvetian Ed. Claparède.

In capitolul precedent ne-am referit la cercetarile lui G.E. Müller si Martin privind aprecierea unor elemente simple (compararea unor greutati) si am aratat ca succesiunea in care sunt prezentati stimulii poate stimula judecarea finala.

Claparede se intreaba daca aceste legitati nu cumva sunt valabile si in cazul judecarii unor fapte complexe? Oare ordinea in care apar martorii sau in care sunt amplasate, de pilda, documentele in dosar nu influenteaza viziunea anchetatorului, stiind ca unii se impresioneaza mai degraba la inceput iar la altii impresiile din urma - deci ultimele file ale dosarului - au pondere mai mare in concluzii. Dar mergand mai departe, nu cumva cunoasterea si identificarea anchetatorului cu prevederile legilor penele, la care se adauga si experienta cumulata, il influenteaza in sensul ca incearca mereu, in cursul anchetei si in judecarea finala sa acomodeze intregul caz la un etalon prestabilit, etalon care in fond este o schema mintala diriguitoare, care conteaza in jurul ei, conform legilor psihologice ale "asteptarii" toate elementele procesului.

Dupa parerea noastra, toate aceste considerente, ca factori subiectivi intra intr-un fel sau altul, cu un coeficient mai mare sau mai mic in alcatuirea concluziilor finale.

Reluand unele cercetari ale lui W Stern, Claparède[1] arata ca fata de un material ce urmeaza a fi judecat se poate stabili existenta a trei perechi de tipuri de judecare:

a)     tipul decis (si contrariul acestuia) - tipul ezitant;

b)     tipul prudent si - tipul pripit - nepasator;

c)     tipul obiectiv - tipul subiectiv.

Studiind atent aceste tipuri ni se pare evident ca aici este vorba de modul in care judeca omul si nu e vorba de obiectul de judecata, cum insusi Stern afirma : "mecanismul si dinamismul judecarii poate sa depinda putin de obiectul la care se refera". Dupa parerea lui, obiectul judecarii determina in mod suveran judecarea numai in cazul unor judecari foarte simple. De pilda "cutare nuanta de albastru este mai putin inchisa sau nu decat alta". In judecarea unor probleme mai complexe, cum ar fi aceea a vinovatiei unui om, se pare ca intra mult mai mult elemente subiective, chiar daca nu atat de multe cat sugereaza W. Stern.

2. Stabilirea vinovatiei

In ceea ce priveste raspunsul la chestiunea majora la care in cele din urma anchetatorul trebuie sa ajunga, anume: acuzatul este sau nu vinovat de a fi comis actul incriminat, ne vom referi din nou la lucrarea lui Ed. Claparède. El sustine ca raspunsul final presupune rezolvarea in prealabil a trei chestiuni fundamentale:

a)     Acuzatul a comis in realitate actul incriminat?

b)     Actul incriminat este pedepsit de codul penal si in care din prevederile codului s-ar putea incadra fapta?

c)     Este acuzatul chiar vinovat de a fi comis actul incriminat?

La prima intrebare se raspunde printr-o judecata de existenta care se bazeaza pe probele materiale ce alcatuiesc dosarul cauzei. Se presupune ca inainte de a da raspuns la aceasta chestiune prealabila toate problemele au fost studiate temeinic, s-a judecat valoarea probelor materiale si valoarea probanta a marturiilor. De asemenea se presupune ca anchetatorul a cunoscut toate sursele de erori subiective posibile si ca le-a lichidat pe parcurs.

La cea de-a doua intrebare raspunde clar codul penal, presupunand ca s-a raspuns la prima intrebare cu maximum de exigenta si corectitudine.

Dar   cea de-a treia intrebare este cea mai delicata si totodata cea mai confuza, caci punand problema vinovatiei, implicit o punem si pe cea a responsabilitatii concrete.

In problema vinovatiei, Claparide descopera "un monument psihologic deosebit" de interesant. El afirma ca, implicit, orice anchetator si orice judecator, inainte de a decide asupra vinovatiei unui inculpat se intreaba: "oare fiind in locul acuzatului, in conditii perfect identice, as fi actionat si eu la fel ca acuzatul?".

Daca anchetatorul sau judecatorul descopera - spunde Claparede - ca ar fi procedat la fel ca si acuzatul, atunci ori se pronunta in sensul nevinovatiei lui, ori ii cauta cat mai multe circumstante atenuante. Daca insa, credinta anchetatorului sau judecatorului este ca, pus fiind in conditiile in care a fost acuzatul, el ar proceda altfel, atunci, il socoteste negresit vinovat pe cel acuzat[2].

Tezele lui Claparede au un punct de vedere destul de subiectiv si impresionist, dar ideile sustinute de el permit o privire in mecanismul intim subiectiv al judecarii. Tezele lu Claparede indica acele puncte slabe ale actului de judecare, pe unde anchetatorul, dar si judecatorul poate aluneca de pe fundalul de granit al obiectivitatii necesare si obligatorii, daca nu conoaste si nu tine cont de elementele subiective care la tot pasul ameninta activitatea judiciara.

Cunoasterea mecanismelor subiective ale actului judecarii asa cum se manifesta el in cabinetul de ancheta sau in sala de sedinte il inarmeaza pe anchetator sau magistrat cu forta necesara invingerii si depasirii acestor dificultati, il face apt sa lucreze sine ira et studio, fara manie si partinire, in interesul justitiei.