Dreptul urbanismului protector al mediului

Dreptul urbanismului protector al mediului

Evoluția legislațiilor naționale arata deschiderea dreptului urbanismului spre protecția mediului,[1] estimandu-se ca dreptul urbanismului a devenit "mai calitativ".

Unele Constituții mai recente se preocupa de dreptul urbanismului, de ocuparea raționala a teritoriului sau de gestionarea judicioasa a solului,[2] cel mai adesea din perspective de mediu sau poate pentru afirmarea unor anumite obiective și principii proprii in materie de sol și de urbanism, ori pentru repartizarea competențelor intre centru și periferie in statele cu structura federala sau regionala.

De regula, dreptul urbanismului este creat ca un eșalon inferior Constituției. Este opera legiuitorului și constituie, ca și dreptul mediului, o materie riguros administrativa. In regimurile liberale, dreptul urbanismului reprezinta o legislație polițieneasca, al carei obiect principal este incadrarea proiectelor administrațiilor, limitand exercitarea drepturilor și libertaților acestora. Dreptul urbanismului nu confera inițiativa puterilor publice decat intr-o masura redusa. Deci, interdicțiile și autorizațiile vor fi mult mai numeroase decat injoncțiunile.

O legislație de poliție administrativa definește ordinea publica, respectiv criteriile de intervenție ale administrațiilor competente. Daca Constituanta nu a facut-o, legiuitorul poate insufla definiției ordinii publice elemente de mediu. Amenajarea teritoriului poate fi economica, estetica și sociala. Aici iși fac intrarea preocuparile de tip patrimonial, in sensul conservarii patrimoniului natural și cultural, protecția spațiilor naturale, durabilitatea utilizarilor spațiilor, protecția peisajelor sau protecția impotriva anumitor riscuri naturale sau tehnice. In acest caz, suntem exclusiv in campul "urbanismului" și nu apare inca problema articularii acestei ramuri de drept cu reguli relevante din alte ramuri juridice.

Doua mari categorii de acte administrative rețin atenția: actele cu caracter normativ (a), care sunt planurile și reglementarile și actele cu caracter individual (b), care sunt permisele, agrementele, alte forme mai puțin constrangatoare de acțiuni, cum sunt declarațiile și cateva injoncțiuni mai rare (exproprierile și preempțiunile). Intre actele individuale regasim documente cu caracter informativ și sancțiunile sau masurile reparatorii.

1.1. Actele cu caracter normativ.

Planurile strategice sau directoare și planurile de reglementare vin in intampinarea preocuparilor de mediu. Exemplul cel mai elocvent este utilizarea zonarii urbanistice, care poate fi utilizata pentru afectarea unor zone ale teritoriului pentru conservarea naturii sau pentru regenerarea ei. Zonarea urbanistica reprezinta deasemenea o modalitate de limitare a construcțiilor in zone prestabilite, respectiv de impiedicare a extinderii construcțiilor și de afectare a teritoriului. Zonarea urbanistica permite izolarea intreprinderilor cu risc, clasificate ca atare sau nu, in aplicarea legislației de mediu.[5] De asemenea, organizarea unor schițe de amenajare a teritoriului (depozite de gunoaie de mari sau mici dimensiuni, linii de inalta tensiune) pot lua direct in considerare preocuparile de mediu și de peisaj.

Deci, in cutia de instrumente a urbanismului, exista instrumente capabile de a proteja mediul. Utilizarea lor in acest scop nu este insa garantata. Intr-adevar, dreptul de a amenaja teritoriul, asemenea celui de arbitraj, se situeaza intre funcțiunile teritoriale. Nu este relevanta alegerea unui spațiu care inverzește in scopul afectarii lui pentru conservarea naturii, decat pentru agricultura, habitat sau industrie. Intervenția unui principiu al dreptului mediului, care este acceptat și inglobat in dreptul urbanismului, poate ajuta la luarea unei decizii.

Instrumentul zonarii reglementate in scopul conservarii naturii este eficient. Actul contrar regulii este nelegal și, deseori, ii este aplicata o dispoziție clara de sancționare. Aplicarea corecta a masurilor reparatorii lasa de dorit, dar nu se poate nega ca o funcțiune de prevenție este asumata prin aceste planuri de ocupare a solului, care au permis menținerea degajata a unor importante spații naturale, agricole sau peisagistice. Unele reglementari in construcții primesc astazi o funcție importanta de mediu. Astfel, masurile comunitare de lupta impotriva incalzirii climatice și pentru eficiența energetica preconizeaza un urbanism durabil, fondat atat pe o judicioasa repartiție a funcțiilor teritoriale, cat și pe o reglementare eficace a construcțiilor, a amplasarii și orientarii lor, respectiv a materialelor utilizate. Performanța energetica a cladirilor se traduce prin ameliorarea legislațiilor de urbanism.

1.2. Actele cu caracter individual.

Constrangerea la permisul de urbanism poate fi utilizata in scopul protecției mediului. A trecut de mult timpul de cand, stricto sensu, permisul de urbanism nu mai inseamna permis de construire. Construcțiile și demolarile raman, bineințeles, primele acte vizate, dar lista actelor cerute s-a extins. Taierea copacilor sau gardurilor vii remarcabile, impaduririle și despaduririle, amenajarea unui teren de golf, defrișarile, perturbarile aduse siturilor Natura 2000, inaintea adoptarii masurilor de protecție prevazute prin legislația specifica, sunt tot atatea acte materiale,[6] ce constituie subiect al permisului, potrivit legiuitorului care, prin intermediul dreptului urbanismului, se așteapta de la autoritațile competente la autorizari numai in conformitate cu regulile de urbanism și de ordine publica definite prin aceasta legislație, care se deschide catre considerațiile de mediu. La fel, și permisul de lotizare/parcelare, act mixt, la data autorizarii particulare de parcelare/divizare dar, de multe ori și carta, norma, pentru viitoare parcelari, integrata in dimensiunea de mediu. Exista intr-adevar loc pentru a o face, deoarece imparțirea terenurilor in scopuri de construire este un act consumator de spațiu, fiind important ca ea sa fie durabila.

In campul tradițional al construcțiilor, permisul sau declarația de urbanism devine instrumentul de verificare prealabila a performanței energetice a cladirii, impusa printr-o alta regula de urbanism. Permisul de urbanism poate deasemenea fi refuzat sau adaptat la condiții, atunci cand localizarea este expusa riscului. In lipsa de precizie in acest sens, aceasta abilitare este autonoma, altfel spus, ea nu se refera in mod necesar la instrumentele de lupta impotriva riscurilor stabilite prin legislația de mediu. In Franța, dreptul de preempțiune urbanistica a putut fi utilizat in scopul obținerii unor bunuri a caror conservare se impunea din rațiuni de mediu.[7]

In fine, in domeniul sancțiunilor de urbanism, vina și masurile reparatorii pronunțate impotriva contravenientului pot fi influențate de considerațiile de mediu. Așa se intampla in special la momentul aprecierii gravitații sancțiunii represive sau a amenzii, de catre judecator sau autoritatea competenta, ori al alegerii masurii reparatorii, restitutio in integrum sau lucrari de amenajare. Concretizarea acestor elemente variabile depinde de impactul asupra bunului amenajament al locurilor și de componenta sa de mediu.

In toate aceste cazuri, procedura de urbanism integreaza considerația de mediu, fara inserarea expresiei sale intr-o regula specifica dreptului urbanismului. Totuși, se știe ca dreptul mediului iși produce decizii proprii, situație in care se pune problema receptarii lor in dreptul urbanismului.