Criza politica a mediteranei elenistice si interventia romei

CRIZA POLITICA A MEDITERANEI ELENISTICE SI INTERVENTIA ROMEI

Intre 223, anul urcarii pe tronul seleucid a lui Antiochos al III-lea, si 221, cand moartea lui Doson face din Filip al cincilea rege cu acest nume al Macedoniei, si in Egipt, Ptolemeu al IV-lea ii urma parintelui sau. Intr-o prima etapa, tanarul monarh seleucid pare a fi protagonistul confruntarilor politico-militare din Mediterana orientala. Profitand de deteriorarea situatiei in regatul lagid, al carui declin se schiteaza inca de pe acuma, Antiochos neglijeaza, momentan macar, ciudata uzurpare incercata de sprijinitorul si unchiul sau Achaios in Asia Mica si incearca, prin al patrulea razboi sirian, sa cucereasca definitiv Coelesiria. Faptul ca Egiptul arunca in lupta 30 000 de hopliti indigeni face insa ca in 217, la Raphia, victoria sa se afle de partea lui Ptolemeu al IV-lea; un tratat de pace restabilea statu-quo-ul palestinian, redand insa Seleucia Pieriei regatului lui Antiochos.

Hoplitii egipteni suscita insa, la intoarcere, o vasta miscare populara anti-macedoneana care debiliteaza pentru multa vreme autoritatea lagida.

Dupa acest esec partial, Antiochos rezolva, temporar si imperfect, problema micro-asiatica, eliminandu-l pe Achaios printr-un razboi destul de dificil (216-213) si ajungand la un compromis subred cu Attalos al Pergamului. E vorba mai degraba de actiuni pregatitoare in vederea campaniilor iraniene, unde resturile revoltei lui Molon in Iran si mai ales independenta Bactriei, activ consolidata de energicul rege Euthydemos, diminuasera flagrant autoritatea seleucida si primejduiau mentinerea satrapiilor de la hotarul oriental. Patrunzand mai intai in Armenia (212), Antiochos trece apoi in Media, unde pregatirile se desfasoara in 211/210. In 209 incepe expeditia contra Parthiei; Arsaces al II-lea este destul de repede invins. In Bactria, o prima confruntare cu Euthydemos se soldeaza cu infrangerea acestuia, dar asediul capitaleide la Bactrai - Zariaspa dureaza doi ani incheiati, din 208 in 206, si se incheie cu un compromis prin care, de fapt, Antiochos recunostea independenta Bactriei. Intr-un fel sau altul, monarhul seleucid intelesese ca libertatea satrapiilor orientale este reversul inevitabil al fortei cu care acestea puteau rezista presiunilor exercitate de nomazii din stepele Asiei Centrale.

Demonstratia in Paropranisada si Arachosia, abandonate inca de fondatorul dinastiei seleucide, are si ea un caracter mai degraba de prestigiu, caci 'alianta' cu printul local Sophagasenos nu altereaza raporturile reale de forte. In 205, intors la golful Persic, Antiochos se indreapta spre mare, prin Arabia Gerrhaesica spre Seleucia pe Tigru. Gloria destul de factice a acestor expeditii il face pe Antiochos sa adopte titlul traditional ahemenid de Mare rege si sa incerce o sporire mai consistenta a puterii sale redeschizand problemele politice si militare ale estului mediteraneean.

In 205, ciocnirea de interese, in aceasta zona, intre regele seleucid pe de o parte, Ptolemaios al IV-lea si Filip al V-lea de cealalta parte, parea a fi iminenta. Intr-adevar, evolutia particulara a situatiei politice in Grecia si Balcani intre 221 si 205 determinase in ultima instanta o reorientare a politicii macedonene si angajarea ei prioritara in Egeea. Inca din 220, 'razboiul aliatilor', la care, alaturi de Filip, participau liga ahaica si ceilalti membri ai ligii din 224, incerca sa infranga si sa disperseze liga etolica, in vreme ce, pe de alta parte, alianta lui Filip cu Demetrios din Pharos angaja tot mai mult Macedonia in directia subminarii protectoratului roman de pe coasta illiro-occidentala. In 217, Filip incheie la Naupactos o pace grabita cu etolienii pentru a putea profita de vidul de autoritate pe care prezenta lui Hannibal in Italia il provocase in vestul peninsulei. In pofida acestor dificultati, romanii isi apara protectoratul illiric; rezultatul firesc al acestei miscari este inceputul negocierilor intre Filip al V-lea si Hannibal, incheiate in 215 printr-un tratat care prevedea ca, in schimbul unui ajutor macedonean, Cartagina avea sa determine pe romani sa-si abandoneze pozitiile adriatice.

In aceste conditii, cum Filip atacase in 214 Iliria, romanii se aliaza in 212 cu etolienii si intervin cu brutalitate in Balcani. Ridicarea ligii ahaice sub Philopoimen, precum si blocarea Pergamului, aliat cu Roma, intr-un conflict cu Bitinia, altereaza insa raportul de forte in favoarea Macedoniei. Razboiul pagubea atat Grecia continentala cat si suprematia navala a rodienilor, asa incat in 206, abandonati de Roma, etolienii incheie pace cu Filip. Armata romana trimisa in graba inlesneste negocierile care reprezinta de fapt adevarata substanta a acestui prim razboi macedonean, incheiat in 205 prin pacea de la Phoinike; romanii recunosteau stapanirea macedoneana asupra unor portiuni de coasta si intrau intr-un sistem de aliante destul de putin formalizate pentru a suscita si azi aprige dezbateri in randul specialistilor. Blocata de acest statu quo, initiativa regelui macedonean era astfel deturnata catre Mediterana orientala in chiar momentul in care Antiochos al III-lea incerca sa devia el insusi arbitru al aceleiasi zone.

Dupa moartea lui Ptolemeu al IV-lea, in 204, asistam insa la o neasteptata regrupare a fortelor: tutorii lui Ptolemeu al V-lea trimit o ambasada la Roma, incercand sa obtina garantii impotriva lui Antiochos, si atunci Filip al V-lea incheie pe cat se pare un tratat secret cu regele seleucid (203/2) prin care, in schimbul neinterventiei in viitorul conflict cu Coelesiria, obtinea libertatea de actiune in Tracia si Asia Mica.

Antiochos invadeaza Coelesiria in 202 si, duóa confruntari incerte, dobandeste la Panion, in 200, o victorie decisiva, anexand in fine sudul provinciei siriene. O eventuala continuare a conflictului e impiedicata de ambasadorii romani, care il hotarasc - fara dificultate dealtminteri - pe regele seleucid sa ramana neutru in razboiul pe care Roma se pregatea sa-l declare Macedoniei.

Intr-adevar, actiunile lui Filip in zona stramtorilor, in Ciclade si Ionia, jalonate de victoria din 201 de la Lade si de invadarea Cariei, starnisera via nemultumire a Rodos-ului si a lui Attalos al Pergamului. Manevre politice complicate ale acestor doua state determina, in 200, un ultimatum adresat de romani lui Filip al V-lea. Continuarea actiunii macedonene in stramtori provoaca o noua misiune romana, concomitent cu debarcarea unei armate romane in Iliria.

Filip al V-lea respinge si ultimatum-ul de la Abydos, invocand termenii tratatului de la Phoinike pe care nu parea a socoti ca-i incalcase. Raportul de forte era dintru inceput defavorabil Macedoniei, caci Rodos-ul si Pergamul erau, evident, de partea Romei, asigurandu-i suprematia pe mare, Grecia ramasese neutra, cu exceptia Etoliei aliata cu Roma, ca si ilirii, dardanii si alte neamuri; acest raport avea sa devina si mai defavorabil din 198, cand comanda trupelor romane e preluata de T. Quinctius Flamininus. Rand pe rand, liga ahaica, Sparta si Acarnaneenii adopta o neutralitate binevoitoare Romei, iar Beotia se aliaza cu aceasta. In 197, la Kynos Kephalai, Filip al V-lea constata coplesitoarea superioritate a legiunilor romane asupra falangelor sale improvizate. Pacea impusa de romani afecta grav capacitatea politica macedoneana, izoland-o intr-o lume a cetatilor redevenite independente prin vointa Romei, in urma proclamatiei solemne de la Jocurile Istmice din 196. Dupa conflictul cu Nabis, tiranul Spartei, in 195, armatele romane se retrag in vara lui 194, ducand cu ele o prada coplesitoare - dovada, deopotriva, de rapacitate si filelenism.

Senatus-consultul citit de Flamininus la Corint proclama, dealtminteri, si libertatea cetatilor grecesti din Asia, dar Antiochos, departe de a se spune, continua actiunile care aveau sa duca la deteriorarea definitiva a hegemoniei maritime lagide, crean astfel in estul Mediteranei un vid de putere in care Roma va fi aproape fara voia ei absorbita.

Nemultumirile etolienilor duc la izbucnirea unui nou conflict in Grecia, unde coalitia lor cu Sparta impotriva ligii ahaice creeaza noi complicatii. Attalos reuseste sa-i convinga pe romani ca Antiochos nu e strain de aceasta actiune care deteriora ordinea instaurata de Flamininus - cu atat mai usor cu cat Hannibal isi gasise refugiul la curtea seleucida.

In 192, Antiochos se hotaraste sa intervina in sprijinul etolienilor. Insuficient pregatita insa, debarcarea regelui seleucid e destul de prost primita si de greci, si de Filip al V-lea, asa incat in primavara lui 191 dupa o victorie romana la Termopile, Antiochos e silit sa se retraga. Flota aliata a Rodos-ului, Romei si Pergamului distruge flota siriana, si armata romana de 13 000 de ostasi, comandata de P. Scipio Africanus si L. Cornelius Scipio strabate Grecia, trece stramtorile si, in 189, la Magnesia pe Hermos, dobandeste o victorie zdrobitoare impotriva lui Antiochos. Pacea incheiata in 188 la Apameea pe Meandru dovedea ca Roma si numai Roma hotara soarta razboiului. Ca si in 196, 'generozitatea' romana, instaureaza un protectorat de tip clientelar, patrocinium, si inaugureaza fara nici o ezitare era in decursul careia din arbitru, Roma va deveni stapana Mediteranei rasaritene - dupa ce devenise stapana a celei occidentale.

Prezenta romana disloca inca de pe acum raportul de forte instaurat in secolul III si pecetluieste declinul celor trei mari regate. Incepand de la Apameea, procesul decaderii lor politice si militare devine ireversibil, chiar daca efemere si dureroase resurgente in cursul secolelor care despart inca victoria de la Magnesia de cea de la Actium staruie sa ne dovedeasca faptul ca nici unul dintre actorii acestei drame - nici invingatorii, nici invinsii - nu stiu inca, si nu aveau cum sa stie, ca Roma va incheia destinul elenitatii orientale.

Ridicarea lui Perseus, mostenitorul prea putin dotat al lui Filip al V-lea, se incheie in 168 cu infrangerea regelui macedonean la Pydna; in cortegiul triumfal al lui Paullus Aemilius, ultimul antigonid dovedea inanitatea oricarei velitati de restaurare macedoneana. Senatul ezita inca sa-si asume administrarea directa a Macedoniei, care-si pastreaza, formal, o anume autonomie, dar e impartita in patru sectiuni etanse si reduse la neputinta. In 148 insa, dupa o noua incercare de ridicare, este transformata in provincie. Doi ani mai tarziu, in 146, in urma unei revolte, Corintul este ras de pe fata pamantului si statutul cetatilor Greciei - cu exceptia Spartei, Atenei si a Delfi-ului, toate ramase doar umbre ale vechii lor glorii - se modifica in rau, devenind, toate, tributare Romei. Abia in 27, Augustus va intemeia provincia Achaia, si principatul va reda Eladei o anume - postuma - stralucire.

Cariera lui Antiochos al III-lea se incheie nefericit intr-o expeditie de represalii in Susiana. Succesorul sau, Antiochos al IV-lea (175-168), personaj excesiv si ciudat, incearca sa reia traditia razboaielor siriene, dar este readus la realitate de romani. Inchisa intr-un teritoriu tot mai ingust, puterea seleucida e macinata treptat pana la transformarea Siriei in provincie romana de catre Pompei, in 64. In 63 sfarsea, infrant si Mitridate al VI-lea, cel care, vreme de douazeci de ani incarnase ultima mare incercare de rezistenta a monarhiilor elenistice impotriva Romei.

Singur Egiptul ptolemeic subzista pana in 31 - dar subzista intr-o stare de criza si diminuare pe care doar coincidenta intre energia Cleopatrei si ambitiile protagonistilor romani ai luptei pentru putere o intrerupe o clipa.

Brutalitatea acestor violente integrari a avut, de buna seama, numeroase consecinte nefaste: asumandu-si o enorma raspundere de guvernare pentru care nu era suficient pregatita, Roma agrava o criza care-i precedase interventia. Dincolo de definitiva disjungere a 'fatadei mediteraneene' de posesiunile orientale candva cucerite de Alexandru - disjungere care hotara soarta unitatii circummediteraneene, dar care va suscita, in perspectiva, focare permanente de neliniste si de agresivitate in care Imperiul avea sa-si macine o buna parte din forte - dincolo, asadar, de aceasta ruptura, consumata in esenta ei inca din vremea lui Antiochos cel Mare; dincolo de povara spoliatoare a unei cuceriri brutale si a unei administratii nu odata lipsita de suplete, de perspectiva, de raspundere chiar, si careia abia principatul avea sa-i puna capat; dincolo, deci, de efectele multiple si pustiitoare ale cuceririi, insertiunea romana in problemele Oreintului elenistic altereaza fara sa rezolve datele unei experiente istorice si culturale care ar fi putut poate sa fie impinsa mai departe. Un singur exemplu: modificarea balantei de putere maritima - prin diminuarea Egiptului, apoi chiar a Rodos-ului, prin incurajarea, o buna bucata de vreme, a fortelor anarhice ca acelea etoliene - duce la resurgenta pirateriei in Mediterana (incurajata, dealtminteri, de setea de sclavi a pietei romane) la dimensiuni fara precedent, resurgenta stavilita abia in vremea mandatului lui Pompei.

Nu-i mai putin adevarat, pe de alta parte, ca, fara modul inextricabil de contradictii pe care lumea elenistica insasi le vadea, interventia romana nu ar fi fost nici eficace, nici biruitoare. Si pierderea independentei (factice demult pentru cetatile care supravietuiau, pentru micile formatiuni gravitand in jurul uneia sau alteia dintre monarhii) si exactiunile, spolierile si exploatarea adesea oarba si destructiva a Oreintului mediteraneean de catre Roma, au reprezentat, iin ultima instanta, pretul pe care aristocratiile locale au consimtit sa-l plateasca pentru a-si mentine privilegiile. Cazul regatului pergamenian, unde testamentului lui Attalos al III-lea ii urmeaza marea rascoala condusa de Aristonikos si apoi interventia brutala si restauratoare de ordine a Romei e, cred, elocvent.

Tot asa, polarizarea social-politica a gruparilor anti- si pro-romane in vremea lui Mitridate. Sigur, pretul s-a dovedit o buna bucata de vreme cam mare, si compensatiile - destul de meschine si de limitate: participarea oligarhiilor elenistice la privilegiile superioare ale imperiului e, practic, inexistenta in aceasta vreme. Garant al ordinii sociale, Roma ramane totusi singura alternativa viabila la anarhie - si aceasta ii va conferi, pana la urma, triumful.