Contributia Renasterii - De la geocentrism la heliocentrism

Contributia Renasterii

A. O noua viziune asupra Cosmosului

In istoria ideilor, Renasterea ramane legata de o profunda transfor­mare a felului in care sunt intelese mecanismele ce guverneaza universul fizic, terestru si celest. Rasturnand reprezentarile despre lumea in care traim, Renasterea a antrenat si o mutatie la nivelul ideilor despre natura omului si locul lui in Cosmos.

1. De la geocentrism la heliocentrism

Timp de aproape doua mii de ani, Occidentul s-a hranit cu teoriile fizice mostenite de la Aristotel (mai precis, din tratatul lui Despre Cer). In pofida observatiilor tot mai numeroase care nu concordau cu

principiile filosofului grec, aceste teorii au fost mentinute ca sistem global de explicare, fiind continuu complicate pentru a putea integra noile date experimentale. inca de la sfarsitul Evului Mediu aparusera idei noi, cum ar fi cele din scrierile cardinalului Nicolas de Cuse (Despre ignoranta docta), care ii vor inspira pe multi ganditori renascentisti.

In decurs de un secol si jumatate, epoca moderna va construi o noua conceptie fizica, adica in intervalul care separa publicarea lucrarilor lui Copernic (1533) de aparitia lucrarilor lui Newton (1687).

Bazandu-se pe calcule matematice, Copernic a propus, cel dintai, o noua explicare a sistemului planetar in care ne gasim, explicare inte­meiata pe heliocentrism, aratand totodata ca ipoteza rezolva dificultatile acumulate de sistemul aristotelic si simplificand mult demonstratiile. Cu toata rezistenta pe care a intampinat-o la inceput, teza a sfarsit prin a se impune, mai intai partial, datorita lui Galilei, apoi definitiv, dupa publicarea lucrarilor lui Newton. Teoria lui Copernic modifica in esenta viziunea pe care lumea occidentala o avea despre univers; refuzand sa plaseze Pamantul in centrul sistemului planetar, ea punea in cauza preeminenta planetei noastre in ordinea cosmica, si, prin urmare, si a omului care o locuieste.

in plus, aceasta explicatie intra in contradictie evidenta cu invatatura crestina din acea vreme despre facerea lumii si locul privilegiat al omului in creatie. Sensul existentei omenesti, de-acum inainte inlaturata pe o planeta care nu este decat un satelit al Soarelui, devine neclar. Cosmosul ordonat al anticilor, universul ierarhizat al crestinismului medieval lasa locul unei lumi fara indoiala comprehensibile, dar in care locul omului devine dintro data problematic.

A trebuit sa treaca mai multe decenii pana sa fie acceptate si asimilate rezultatele acestei transformari in planul cunostintelor.

Pentru ca teoria coperniciana sa fie admisa, se impunea dovedirea compatibilitatii dintre miscarea de rotatie a Pamantului si fenomenele fizice terestre observabile. Ca aceasta posibilitate exista a demonstrat-o Galilei, dand un nou inteles notiunii de miscare. Revolutionarea fizicii ceresti era dublata astfel de o interpretare mai precisa a mecanismelor observate pe Pamant. Galilei demonstreaza mai intai ideea unui spatiu eterogen, diferentiat sub raport calitativ. Aristotel facea distinctie intre lumea sublunara, caracterizata prin dispersie si o miscare considerata ca semn al imperfectiunii, si lumea supralunara, sfera a celor fixe, perfecte, incoruptibile. Teza Fizicii sale se sprijina pe ipoteza ca miscarea este determinata de tendinta naturala a corpurilor de a-si afla locul propriu, deci de a tinde spre repaos, care este sinonim cu perfectiunea. Galilei stabileste ca spatiul este omogen, identic cu sine insusi in toate punctele, deci neutru calitativ. Obiectele care se misca in el nu poseda in ele insele principiile deplasarii. Galilei nu poate explica originea miscarii corpu­rilor (cheia acestei ipoteze o va da abia Newton prin teoria atractiei uni­versale), dar este in masura sa descrie legile care o guverneaza, servin-du-se indeosebi de notiunea de inertie. Concepte precum viteza, acce­leratia pot fi de-acum construite fara ambiguitate si calculate matematic. Atat heliocentrismul, cat si teoria asupra miscarii au furnizat un sistem unitar de explicare a tuturor fenomenelor fizice, terestre sau ceresti. Ceea ce diferentiaza net aceasta conceptie de cele precedente este faptul ca, prin explicarea legilor de functionare, a cauzelor, se bazeaza pe observatii, renuntandu-se la orice interpretare finalista prin care sa se detecteze scopurile vizibile ori secrete ale naturii sau ale Creatorului.

2. Lumea largita

Gandirea medievala imagina universul inchis, crestinismul concepea creatia ca pe ceva finit, opus infinitatii lui Dumnezeu. E drept ca in Antichitate epicureicii sustinusera teza pluralitatii infinite a lumilor, care concorda cu conceptia lor despre atomi si despre vid, dar gandirea lor care nu s-ar fi impacat cu litera si spiritul crestinismului a fost ocolita si evitata multa vreme.

Cu toate acestea, inca din secolul al XV-lea, Nicolas de Cuse propu­sese o interpretare a lumii, prin care, fara a atribui direct lumii materiale calificativul de infinit, o definea ca nelimitata. Cosmologia lui presu­punea o largire a lumii, dublata de disparitia corelativa a oricarui centru: "cerc al carui centru este pretutindeni, si circumferinta nicaieri'. Formu­larea (preluata mai tarziu de Pascal) arata ca, inca din acea vreme, ideea de lume finita era pe cale de a disparea.

In Renastere, ideea unui spatiu geometric aplicat lumii fizice conduce la conceperea unui univers fara limite. O data cu redescoperirea (catre 1475) a scrierilor lui Epicur si ale lui Lucretiu, acest fel de intelegere prinde tot mai mult contur. in secolul al XV-lea, cel mai aprig si convins sustinator al respectivei teze este Giordano Bruno. Condamnarea si arderea lui pe rug, in 1600, dupa o captivitate in care a fost supus la torturi ingrozitoare, ii va face mai circumspecti pe alti savanti. insusi Galilei, inspaimantat, se va multumi sa sustina doar ca limitele spatiului nu pot fi determinate.

In toate cazurile este insa de remarcat ideea unei noi lumi, mai cu­prinzatoare si care este departe de Cosmosul ierarhizat si inchis al pre­decesorilor. Fizica moderna largeste cadrul prea restrans al universului si, in acelasi timp, modifica interpretarea pe care o da acestuia. Prin contributia teoretica a lui Galilei, lumea este inteleasa ca functionand dupa o mecanica din care au fost eliminate amestecul de lucruri calitativ diferite si orice forta oculta. In ansamblul ei, gandirea renascentista ramane inca impregnanta de credinte dubioase (de exemplu, astrologia are inca multi adepti, printre care si oameni de stiinta), dar gandirea lui Galilei deschide calea unei explicatii pur rationale a lumii, avand la baza structura matematica a naturii, dupa cum observa, aproape simultan, si Descartes in Franta.

3. Structura matematica a naturii

Importanta epistemologica a lui Galilei tine de felul novator in care el aplica matematica. "Revolutia' lui consta in folosirea acestei discipline in studierea si intelegerea fenomenelor fizice, facand trecerea de la o interpretare calitativa la o analiza cantitativa. Ipoteza fundamentala a lui Galilei consta in considerarea naturii ca "o carte scrisa cu semne matematice'.

inaintea lui au existat ganditori care au prefigurat acest mod de cunoastere a naturii, dar, in general, matematica a ramas, ca si la vechii greci, o disciplina pur speculativa, fara aplicatii practice. Singura excep­tie remarcabila, fizicianul siracuzan Arhimede, care a folosit matematica drept instrument in studiul mecanicii fluidelor si la construirea unor aparate. Era de la sine inteles, asadar, ca Galilei, care cunostea bine teoriile lui Arhimede, sa le acorde o mare atentie. Pe de o parte, ele i-au permis sa se detaseze definitiv de ambiguitatile fizicii lui Aristotel, iar pe de alta parte, i-au oferit un exemplu de punere in relatie a calculului matematic si a fenomenelor empirice.

in acest demers, modelul epistemologic a fost oferit de geometrie, cum se observa in opera lui Descartes sau in spatiul galilean inspirat de Euclid. Predominarea modelului geometric in acea epoca este evidenta in felul in care s-a servit de el filosofia. Hobbes, Descartes, Spinoza concep sistemele lor plecand de la geometrie. Mai mult, Etica lui Spinoza este chiar prezentata, in structura ei formala, ca un tratat de geometrie!

B. O noua viziune asupra omului

Modificarile survenite in reprezentarea lumii nu puteau sa nu se rasfranga si asupra imaginii Omului. Aceasta se va transforma cu atat mai mult cu cat intoarcerea la Antichitate este dublata de descoperirea unui nou continent.

1. Antropocentrismul

Demontarea cosmosului aristotelic produce un efect dublu: pe de o parte, ea face sa nu se mai desprinda cu claritate semnificatia prezentei umane pe Pamant, pe de alta parte, invita la reconsiderarea raportului pe care natura il are cu creatorul ei. Pentru traitorul in Evul Mediu, creatia este opera lui Dumnezeu, iar omul ocupa in ea un loc tranzitoriu, si are o conditie echivoca: el este marcat de pacat, dar i se promite izbavirea.

Conceptia renascentista cere schimbari. Ea se caracterizeaza in primul rand prin increderea sporita in puterea ratiunii omenesti, in capacitatea ei de a intelege si de a cunoaste. Iata de ce convingerile religioase, fara a fi respinse, sunt supuse unei interogatii. Omul devine o referinta posibila pentru cunoastere cu atat mai mult cu cat largirea lumii reclama alegerea unui punct fix. Ir spatiul geometric, acesta, desi este indispensabil, nu poate sa fie decat relativ. Privat de centrul sau, universul necesita totusi un punct de vedere din care sa se poata organiza. Omul poate constitui aceasta referinta: antropocentrismul este un efect care deriva din noua fizica. Daca, teoretic, omul nu mai ocupa un loc pri­vilegiat, el il poate cuceri in practica, pentru ca este posibil sa se aleaga el drept referinta. Un bun exemplu al acestei evolutii il ofera pictura. In Evul Mediu, reprezentarea picturala nu cunoaste perspectiva, talia personajelor depinde de statutul lor. Madonele, de exemplu, ii domina prin inaltimea lor pe credinciosii care se roaga. Dimpotriva, Renasterea inaugureaza o reprezentare unde privirea care imbratiseaza lucrurile este a omului. Punctul central al perspectivei devine, in interiorul tabloului, simetricul ochiului care o priveste. Lumea se construieste incet, incet, din punctul de vedere al omului asupra lui insusi. Chiar daca aceasta lume se dovedeste mai putin sigura in adevarul ei decat lumea precedenta, ea este mai accesibila instrumentelor de care dispune omul pentru a si-o

apropria.

Omul capata o noua demnitate prin accentul care se pune mai degraba pe forta decat pe slabiciunea lui sau pe spatiul care ii este spe­cific mai curand decat pe apartenenta la o totalitate care il depaseste. Discursul lui Pico de la Mirandola, eminentul umanist florentin, intitulat Despre demnitatea omului, este o elocventa oglindire a acestei noi increderi, care in multe privinte a stat la baza "umanismului', notiune inseparabila de ideea de Renastere.

Prin mijloace foarte diferite, si Reforma contribuie la intarirea ideii de umanism. Cu toate ca Luther si Calvin par a renunta la orice libertate a omului, salvarea lui insa depinzand de o iertare pe care numai Dumnezeu hotaraste daca sa i-o acorde sau i-o refuza, ei fac din practica religioasa o relatie personala a omului cu Dumnezeu si il elibereaza pe credincios de medierea apasatoare a unei instante bisericesti. Chiar daca ei il subjuga mai strans pe om lui Dumnezeu, il elibereaza totodata de tutela ecleziastica, acordand astfel sanse individului care devine constient de responsabilitatea lui. Revendicarea reformatilor constand in a acorda fiecarui crestin dreptul de a consulta personal cartile sfinte, de a nu mai fi constrans a se referi doar la interpretarea comentatorilor autorizati este doar o forma limitata a gandirii libere, dar ea este esentiala. Fara legatura cu noile convingeri asupra puterilor ratiunii, ea se conjuga totusi cu acestea pentru a-i conferi omului Renasterii autonomie de actiune si a-i da o noua orientare asupra libertatii.

2. Descoperirea Celuilalt

Perioada Renasterii este marcata de un eveniment major: desco­perirea Americii. Fenomen capital pentru evolutia economica si politica a Europei, dar si pentru istoria ideilor, intre secolele al XVI-lea si al XVIII-lea descoperirea Lumii Noi va suscita neincetat problema sta­tutului popoarelor descoperite si apoi colonizate. in secolul al XVI-lea chestiunea imbraca atat caracter religios, cat si antropologic. Teologii se intreaba cum se vor raporta aceste popoare la Dumnezeu, la pacat, la revelatie, despre care nu stiu nimic. Ei isi pun chiar problema daca acei oameni de curand descoperiti au suflet ori daca, asemenea europenilor, se trag din Adam. Astazi cunoastem aceste raspunsuri si le plasam intr-un moment anume; in realitate, elucidarea chestiunii a fost un proces lent, anevoios, care a condus la conturarea ideii de om universal, la recunoas­terea identitatii in alteritate, la sesizarea diferentei in cadrul unitatii.

in aceasta privinta, demne de o deosebita atentie sunt consideratiile lui Montaigne. El recunoaste fara ezitare umanitatea popoarelor nou descoperite si le acorda, fara reticenta o noblete egala cu cea pe care avem dreptul sa o atribuim oamenilor civilizati. in plus, prin elogiul pe care il face popoarelor nou descoperite, Montaigne orienteaza pentru prima data meditatia in directia raporturilor dintre natura si cultura, dintre diferitele culturi, el cugeta asupra pluralitatii moravurilor si valorilor, tema favorita a ganditorilor iluministi dar si a contemporanilor. Montaigne defineste cateva cadre conceptuale: Celalalt este oglinda care deformeaza si ne trimite inapoi o imagine neasteptata a culturii noastre. Prin bizareria lui, Celalalt ne trezeste dintr-o data si ne face sa observam propria noastra ciudatenie, relativizand ceea ce orbirea punctului de vedere exclusiv tinde sa prezinte ca absolut. Scoala a umilintei si tolerantei si in acelasi timp interogatie asupra fundamentului practicilor noastre, conceperea Celuilalt este, totodata, meditatie asupra legaturilor dintre actiune si referinta sa, dintre istorie si adevar. Vorbind pentru prima data despre asa-numitul mit al "bunului salbatic', sintagma deco­data uneori cu sens peiorativ, Montaigne invita inainte de toate la o reflectie asupra directionarii criteriiLor care stau la temelia judecatilor noastre de valoare, asupra fundamentului alegerii noastre etice ori politice. Referirea la o natura salbatica defineste mai putin o nostalgie, cat o interogare asupra validitatii propriilor noastre criterii si un apel la relativitate.

C. Politica Renasterii

1. Machiavelli sau nasterea politicii moderne

Opera lui Machiavelli se plaseaza, ca multe altele din epoca, sub semnul intoarcerii la invatamintele Antichitatii. Ea nu se inspira din filosofii greci sau latini, ci din lectura istoricilor. Apelul la antici este pentru autor o cale indirecta pentru a dezvolta o noua conceptie despre politica. intr-adevar, trasatura marcanta a operei lui Machiavelli este respingerea viziunii medievale asupra politicii. El reproseaza crestinismului faptul de a fi incurajat individul sa-si intoarca fata de la treburile pamantesti, ale cetatii, pentru a nu se preocupa decat de propria mantuire. Mai precis spus, crestinii nu sunt buni cetateni, ei se lasa guvernati fara sa reactioneze. Machiavelli merge mai departe si denunta conceptia Sf. Augustin referitoare la cele doua cetati si, pentru a o combate, apeleaza la civismul anticilor.

El supune astfel unei necrutatoare judecati o conceptie politica mile­nara, modelata dupa augustinismul politic, cu toate nuantarile pe care le-a cunoscut: originea transcendenta a autoritatii suveranului, impartirea puterilor in domeniile spiritual si temporal, obedienta pasiva a supusilor fata de puterea temporala atat timp cat ea este compatibila cu

invatatura crestina etc.

Cu toate acestea, Machiavelli nu revine propriu-zis la conceptia anticilor, el se serveste doar de cadrul general al acesteia de punere a problemelor, dar nu ii reia si ipotezele. Modernismul autorului tine, intre altele, de doua inovatii: conceptia despre stat si forma puterii acestuia.

Machiavelli pune in evidenta notiunea de putere colectiva: originea oricarei puteri este forta membrilor comunitatii. Alte idei ale sale se vor regasi la teoreticienii care i-au urmat: forta este singura sursa a puterii. Dar notiunea este ambigua; puterea nu are eficacitate decat daca este exercitata cu buna-stiinta; prin urmare, calculul este indispensabil. Arta politica presupune forta combinata cu viclenie - leul si vulpea, pe care Machiavelli le foloseste ca imagini emblematice pentru Principe. Nu exista nici o legitimitate in referirea, de orice natura ar fi ea, la o autoritate transcendenta sau la o instanta juridica. Politica este un pur raport de forte. Asemenea consideratii au facut ca autorul lor sa fie acuzat de cinism sau de imoralitate, pentru ca denumeste politica in mod des­chis, uneori chiar cu ostentatie, o arta dominata de eficacitate, ceea ce il distanteaza in egala masura de gandirea medievala cat si de filosofia clasica.

La o examinare atenta, gandirea lui Machiavelli este la originea gandirii moderne in masura in care el asociaza ideea de putere cu cea de calcul rational, ambele fiind la baza suveranitatii. Aceasta din urma notiune, care la sfarsitul secolului va fi amplu tratata in teoria lui Jean Bodin, presupune contopirea intr-o instanta unica a puterii si a exercitarii ei, ceea ce pana atunci nu era admis. Pentru antici, puterea se exersa, dar ea nu era opera oamenilor insisi. Platon si Aristotel sustineau ca dreptul natural se impune oamenilor, care i se conformeaza, politica fiind cautarea acestei adecvari, cautare improbabila, dar necesara intre ceea ce ne comanda natura si ceea ce oamenii sunt capabili sa puna in practica. Pe de alta parte, in Evul Mediu se admitea ca oamenii guver­neaza, dar legitimitatea guvernarii venea din legea divina. Regele spune ceea ce este drept, dar el nu are puterea legala sa determine ceea ce este drept, el trebuie sa se raporteze la invatatura divina. Altfel spus, definirea dreptatii si nedreptatii nu este de esenta umana, ci divina. Autoritatea politica se exercita, dar se intemeiaza pe o autoritate care o depaseste.

innoirea pe care o aduce Machiavelli tine de constatarea ca nu exista alta sursa a puterii decat forta efectiva a indivizilor. Problema principala devine in aceste conditii relatia intre puterea efectiva si exercitarea ei si, de aceea, figura centrala a operei lui este Principele. Pe de o parte, puterea este oarba, pe de alta, poporul, prin el insusi, este incapabil de actiune pozitiva; prin urmare, este necesara o vointa luminata care sa-1 puna in actiune. Principele, fie ca este o persoana, fie ca este un grup, nu reprezinta o entitate ca oricare alta, el trebuie sa se identifice cu intreaga comunitate, devenind expresia evidenta a unitatii acesteia. Diferitele pozitii contradictorii adoptate de Machiavelli, favorabile cand Republicii florentine, cand familiei Medici, nu mai sunt surprinzatoare daca observam ca pentru el forma de guvernamant are mai putina importanta in raport cu existenta unei puteri statale, in cadrul careia cel care exercita puterea nu o face pentru propriul sau interes, ci pentru interesul comu­nitatii a carei existenta o intruchipeaza. Principele reprezinta, asadar, figura ipotetica menita a realiza unitatea Italiei - puterea nu poate capata forma decat daca reprezinta statul. Modernitatea lui Machiavelli este evidenta in ideea ca esenta politicii rezulta din dialogul intre forta ima­nenta a poporului si institutie, intre societate si stat. El sesizeaza ca miza este instaurarea unei puteri recunoscute, a unei puteri continue si per­manente.

Machiavelli modifica, de asemenea, problema legitimitatii institutiei. Pentru el, Principele este legitim atata vreme cat se face ascultat, auto­ritatea lui este de facto inainte de a fi de iure. Asadar, Machiavelli inau­gureaza o forma noua de legitimitate: ea nu precede exercitarea puterii, ci decurge din aceasta.

Principele nu este de drept, ci el afirma dreptul, de aceea rolul lui este strans legat de intemeiere, sarcina lui este de a pune bazele statului, prin actiunea lui el este principiul fondator al justitiei. Daca il comparam cu legislatorul antic, a carui natura era foarte diferita - nici sursa a legii, nici executant, ci doar un transmitator si un scrib (legislatorul antic disjunge legislatia si exercitiul autoritatii) -, Principele lui Machiavelli reuneste puterea fondatoare si exercitiul puterii statale.

De aceea, fara indoiala, este gresit a-i reprosa lui Machiavelli imo­ralitatea. Ar putea fi, dar in raport cu o idee bine definita a moralei, care plaseaza imoralitatea la nivelul unei exigente care transcende zona politicii. Machiavelli propune o morala a statului care se intemeiaza pe ideea ca nu exista legitimitate in afara acestuia. Ce este drept si ce nu este drept nu exista in sine, ci prin intermediul unei autoritati care decreteaza ce poate fi considerat astfel - morala a comunitatii.

Machiavelli nu face o teoretizare exhaustiva a notiunii de suverani­tate, desi aspectele cele mai noi ale gandirii sale vizeaza aceasta idee; va reveni secolelor urmatoare sarcina sa aprofundeze intuitiile ganditorului florentin.

2. La Boetie si critica tiranului modern

Multa vreme, pentru posteritate, La Boetie n-a fost decat prietenul lui Montaigne. Dar interpretarea Discursului sau asupra servitutii voluntare i-a asigurat o audienta durabila, in pofida faptului ca unii cercetatori au considerat-o o opera minora. La o lectura atenta, textul dezvaluie idei noi referitoare la formele de dominatie politica. Pentru antici, tirania era semnul totalei disparitii a legitimitatii naturale. Pentru gandirea moderna, conceptul devine invechit, fiind inlocuit de altele net diferite, precum "despotism', "dictatura'. Interesul lucrarii lui La Boetie vine din faptul ca el intuieste ca puterea politica moderna este susceptibila de a-1 priva pe cetatean de libertate, gandurile sale ordonandu-se in jurul acestei idei cam in aceeasi vreme in care Machiavelli isi realiza opera. Pentru antici, pierderea libertatii echivala cu disparitia legalitatii. Dar pentru moderni? Mai intai, La Boetie insista asupra caracterului ipotetic al puterii politice: nu este o putere efectiva care sa-i poata aservi pe indivizi intr-atat incat sa-i constranga la supunere. El refuza categoric Leviathan-ul lui Hobbes si ideea vreunei puteri infricosatoare care sa emane de la Suveran. Apropiindu-se in aceasta privinta de conceptia lui Machiavelli, pentru La Boetie Principele ^zinta o putere, dar el nu este efectiv acea putere. Asemenea ginditoi ului florentin, el constata ca Principele isi extrage puterea din ceea ce indivizii investesc in el. Puterea este o conventie. Dar in timp ce Machiavelli analizeaza aceasta investire ca pe un act prin care Principele devine fondator, identificand persoana lui cu colectivitatea, La Boetie vede in ea o abdicare de la libertatea origi­nara. Servitutea voluntara este demersul paradoxal prin care fiecare accepta sa dea ascultare.

Dar asta se explica prin jocul de identificare a fiecaruia cu puterea suprema. La Boetie descrie tirania ca pe o structura piramidala in care, la fiecare nivel, indivizii se identifica cu figura centrala a autoritatii. in mod evident, este acelasi mecanism ca in Principele, dar reprodus intr-o multitudine de exemplare. Unitatea procesului este asigurata prin prin­cipiul identificarii, care este simultan si alienare. Originalitatea deosebita a analizei rezida in ideea aservirii liber consimtite, care se explica prin tendinta catre unitate prin refuzul diferentei. Foarte semnificativ este faptul ca Discursul a fost numit Contr'Un (Contra Unuia).

Opera lui La Boetie are o dubla vigoare: pe de o parte propune o explicare amanuntita si in profunzime a puterii moderne, care este imanenta a puterii careia ii da forma un principiu unificator - identifi­carea cu o figura simbolica; pe de alta parte, ea denunta caracterul ima­ginar, mistificator, alienant al puterii, prefigurand criticile moderne la adresa statului.