EVUL MEDIU SI INCEPUTUL EPOCII MODERNE - STRUCTURI POLITICE

EVUL MEDIU SI INCEPUTUL EPOCII MODERNE - STRUCTURI POLITICE

Evolutia umanitatii in Evul Mediu si la inceputul epocii moderne este caracterizata de existenta mai multor tipuri de structuri politice, in functie de diferitele zone geografice si de nivelul de dezvoltare atins de populatiile din cadrul acestora.

Antropologia culturala, care studiaza civilizatiile in diversitatea lor, identifica, in mare, urmatoarele tipuri de organizare politica : ban­de de vanatori-culegatori, triburi, sefii, state.

Organizarea de banda caracterizeaza grupuri mici de populatie, de regula nomade, care sunt autosuficiente si autonome. Acestea sunt alcatuite din vanatori-culegatori, au structuri egalitare, iar in cadrul lor autoritatea este informala. In Evul Mediu, se pot intalni civilizatii aflate in acest stadiu in Australia si Oceania, in Africa (pigmeii, hotentotii), in America (unele populatii din jungla amazoniana).

Organizarea tribala caracterizeaza in general societatile de producatori de hrana (agricultori, crescatori de animale). Ea este speci­fica zonelor cu densitate de populatie mai mare. Populatiile care ajung la acest tip de organizare sunt mai sedentare decat cele de care a fost vorba anterior. Si acest mod de organizare are o natura egalitara, mar­cata de lipsa ierarhiei politice si a claselor.

Modelele de conducere informala raman o trasatura importanta. Se caracterizeaza prin prezenta unor asociatii (clanuri-bazate pe lega-turile de rudenie, clase de varsta) care pot integra mai mult decat un grup local intr-unul mai larg. Organizarea tribala poate fi intalnita in Africa, America, Asia.

Sefiile caracterizeaza societati mai dens populate, cu comunitati mai permanente, cu productivitate mai mare. In cadrul acestora se creeaza structuri de autoritate formale care integreaza unitati politice multicomunitare (fiecare comunitate poate fi condusa de un sef, sau de un consiliu).Pozitia sefului poate fi uneori ereditara, in general este permanenta; ea confera un statut inalt detinatorilor. In cadrul acestui tip de comunitate exista in general ranguri sociale, ceea ce presupune un acces diferit la prestigiu al membrilor. O responsabilitate importanta a sefilor este aceea de agent de redistribuire, care imparte celor din jur, in functie de diferite criterii, bogatiile pe care comuni­tatea le-a acumulat. Acest tip de organizare se poate intalni in cele doua Americi, Africa, Asia.

Statul poate fi definit ca o unitate politica, alcatuita din mai multe comunitati pe un anumit teritoriu, care are o conducere centrala, cu autoritatea de a realiza si a impune legile, de a colecta taxele, de a obli­ga oamenii la munci si la serviciul militar. Statele se caracterizeaza prin: structura politica complexa si ierarhizata; institutii numeroase si perma­nente cu functii legislative, executive si juridice; birocratie numeroasa.

Statul asigura monopolul asupra violentei legitime, ceea ce presupune dezvoltarea unor instrumente de control social formale si specializate: forta politieneasca, militie, armata permanenta. Dincolo insa de forta, este nevoie si de asigurarea legitimitatii conducatorului, care consta in credinta populatiei in dreptul acestuia de a guverna. Statele se mai caracterizeaza si prin existenta unei structuri de clasa, care se exprima in accesul restrictionat la resursele economice.

De regula, statele apar in zonele unde se practica o agricultura intensiva. Productivitatea inalta permite aparitia oraselor, un inalt nivel de specializare a activitatilor, schimburi comerciale (distribuire de bunuri si servicii si folosirea monedei), comert exterior intens. Civilizatiile care au dezvoltat state se intalnesc in Europa, Asia, Africa (Maghrebul arab si teritorii de la sud de Sahara), America (zona cen­trala si spatiul andin).

Printre formele de stat pe care le intalnim in aceasta perioada se numara imperiile, regatele, principatele, orasele-state etc.

Imperiul forma de organizare a puterii intalnita in diferite civilizatii, este caracterizat prin ideea universala, adica prin credinta ca reprezinta o reflectare terestra a vointei divine. Ca atare, este destinat sa cuprinda intreaga lume cunoscuta, sau cel putin acea parte a ei care

are o semnificatie pentru populatia imperiului. Dincolo de imperiu se intind neamuri barbare, sau regate aflate in diferite grade de subor­donare fata de acesta. Regatele se deosebesc de imperii nu atat prin dimensiuni, desi teoretic ele au intinderi mai mici, cat prin lipsa ideii universale. Totusi, regatele tind sa preia unele componente ale acestei idei, cum ar fi cea a relatiei speciale intre monarh si divinitate. De exemplu, in Europa, regii dobandesc un caracter sacru prin ungere si se considera, in diferite forme, reprezentantii lui Dumnezeu pe pamint. Pe de alta parte, regatele sfarsesc prin a se defini ca state total inde­pendente fata de imperii, carora nu le mai recunosc nici autoritatea formala. Ideea suveranitatii regilor a fost exprimata cel mai bine de legistii francezi din secolul al XIV-lea sub forma "regele este imparat in regatul sau". De asemenea, formula "prin mila lui Dumnezeu", folosita in titluri de monarhi, exprima aceeasi idee a dependentei pute­rii lor direct de Dumnezeu, si nu de un imparat terestru.

O forma particulara de organizare a puterii in aceasta perioada o reprezinta cea din lumea islamica, unde califul este in acelasi timp lider temporal si spiritual. O tendinta asemanatoare incepe sa se contu­reze in cazul papalitatii, pe masura organizarii statului papal. Urmasul Sfantului Petru tinde sa se impuna ca lider spiritual al intregii crestina-tati apusene (Respublica christiana si in acelasi timp este si suveranul unui stat teritorial (statul papal realizat in centrul Italiei). Alte forme de organizare sunt principatele, de diverse tipuri, caracterizate in general prin lipsa, cel putin teoretica, a suveranitatii desavarsite, si prin supunerea, cel putin formala, fata de un imperiu sau un regat. Exista, de asemenea, orase state, dependente sau nu de o organizare politica superioara, caracterizate prin autoguvernarea prin intermediul unor institutii elective (primari, consilii orasenesti etc.).

Europa

Imperiul romano-german ramanea in continuare, la inceputul epocii moderne, o structura descentralizata, in care imparatul trebuia sa negocieze cu principii laici si ecleziastici conditiile de guvernare. O anumita intarire a puterii imperiale si o extindere teritoriala se constata in timpul Habsburgilor, mai ales Maximilian si Carol Quintul. Primul reuseste sa integreze teritoriile burgunde in imperiu, prin casatoria cu mostenitoarea lui Carol Temerarul. Nepotul sau, devenit in 1516 rege al Spaniei ca mostenitor al mamei sale Ioana, fiica lui Ferdinand de

Aragon si a Isabelei de Castilia, obtine in 1519 si tronul imperial. Carol Quintul a incercat sa reinvie traditia imperiului universal, dar nu a reusit sa-si vada implinit visul datorita marilor deosebiri existente intre zonele care faceau parte din uriasul sau imperiu si datorita unor grave contradictii interne. Reforma religioasa declansata de Luther a avut drept consecinta diviziunea politica a spatiului german. Spania se confrunta cu problemele sale interne, legate de acceptarea dificila de catre societate a intaririi absolutismului regal, ca si de elementele noi aduse de existenta imperiului colonial din Lumea Noua. Tarile de Jos deveneau si ele din ce in ce mai constiente de specificul lor propriu.

Constient de esecul ideii sale imperiale, Carol al V-lea imparte in 1556-1557 imperiul intre fratele sau, Ferdinand, care primeste zona germana, si fiul sau, Filip al II-lea, care primeste Spania, Tarile de Jos si imperiul colonial, si apoi abdica.

Habsburgii austrieci aveau o autoritate mai mare in posesiunile lor patrimoniale, pe care le stapaneau cu titlu ereditar (Austria, Stiria, Carintia, Craina, Tirol, Silezia, Boemia, Moravia, Ungaria de nord), restul imperiului fiind controlat de fapt de principi. Imparatii Maxi­milian al II-lea (1564-1576), Rudolf al II-lea (1576-1612), Mathias (1612-1619) au incercat sa-si intareasca autoritatea in posesiunile patrimoniale si sa foloseasca biserica catolica pentru a asigura o unitate intre toate teritoriile germane. De aceea, ei au sprijinit Contra­reforma, pentru a recastiga la catolicism teritoriile unde reforma luterana avusese succes. Opozitiile fata de politica lor aveau sa duca la izbucnirea Razboiului de treizeci de ani.

Italia continua sa fie divizata politic, ceea ce a favorizat cuce­ririle realizate de Franta si Spania pe teritoriul ei in timpul razboaielor italiene (1494-1559). In statele care si-au pastrat independenta, regi­murile politice erau monarhice sau republicane. Regimuri monarhice existau in zonele in care relatiile feudale erau inca puternice, precum in statul pontifical, ducatul Savoiei, ducatele de Mantova, Parma, Modena, Ferrara, Urbino. Regimuri republicane s-au pastrat la Flo-renta (pana la proclamarea sa ca ducat al Toscanei, in 1531, sub domnia familiei de Medici) sau la Venetia, intrata in declin datorita cuceririlor otomane si marilor descoperiri geografice.

Spaniolii au cucerit, alaturi de Sicilia si Sardinia, si ducatul Milanului si regatul Neapolului, consolidandu-si influenta intr-o parte semnificativa a peninsulei.

F. Monarhia absoluta

Monarhia absoluta reprezinta o noua etapa a evolutiei unor state europene, care succede monarhiei starilor. Diferenta fata de acestea este cresterea autoritatii monarhului, care nu este insa nelimitata, cum ar putea sugera sintagma de monarhie absoluta, ci mai degraba necontrolata de alte institutii, cum ar fi adunarile de stari. Limitele puterii monarhului absolut sunt date de "dreptul divin", in mod concret de necesitatea colaborarii cu Biserica, aflata totusi sub auto­ritatea regelui. De asemenea, legile fundamentale ale regatului reprezinta stavile in calea puterii absolute a regelui (de exemplu, in Franta, un monarh absolut nu poate incalca legea salica, prin care accesul femeilor la tron este interzis). O serie de privilegii acordate unor supusi sau unor regiuni mai recent alipite coroanei reprezinta alte piedici in calea absolutismului regal. De asemenea, limite pentru puterea regala le reprezinta si distantele mari intre capitala si pro­vincii, care, in conditiile in care comunicatiile raman incete si dificile, reprezinta alti factori ce nu permit o crestere excesiva a autoritatii monarhului.

Monarhia absoluta se afirma in anumite conditii social-politice, caracterizate printr-un declin relativ al nobilimii in raport cu burghe­zia, regele reprezentand astfel un factor de echilibru intre cele doua categorii sociale intre care exista anumite tensiuni. Exista si ipoteza potrivit careia monarhul absolut favorizeaza de fapt nobilimea, din care face de altfel parte, oferindu-i posibilitatea conservarii pozitiei si privilegiilor in schimbul renuntarii acesteia la autonomia sa. Monarhul joaca rolul de arbitru, folosindu-se de infruntarile dintre grupurile si categoriile sociale pentru a-si consolida puterea. Astfel, regii nu renunta niciodata cu desavarsire la colaborarea cu nobilimea, pe care o indeamna insa sa vina sa se stabileasca la curte, unde beneficiaza de privilegii, dar poate fi si mai bine controlata si transformata dintr-o categorie de razboinici cvasiautonomi, ca in Evul Mediu, intr-o clasa de curteni, dependenti economic si politic de rege.

Pe de alta parte, regii apeleaza la specialisti recrutati din randu­rile burgheziei. In Anglia, monarhul isi recruteaza colaboratorii din randul noii nobilimi, orientata spre o productie destinata pietei si care se apropie de interesele burgheziei; si in Franta, burghezia pune la dispozitia regelui specialisti care prin cumpararea de titluri se trans­forma intr-o noua nobilime, de roba.

In Franta, Anglia, Spania centralizarea politica a reusit, in secolele XV-XVI, conducand la realizarea unor state solide, in care puterea este concentrata in mainile monarhului si ale apropiatilor sai. Regele a ramas singurul care avea dreptul de a da legi, de a fi judecator suprem, de a stabili si percepe impozite, de a bate moneda, de a numi functionari in teritoriu, de a avea armata si de a conduce politica externa a tarii. Un alt mijloc de a intari puterea centrala este asigurarea contro­lului asupra bisericii. Papalitatea, ca institutie supranationala, reprezenta un concurent pentru monarhii occidentali, care s-au straduit sa-i diminueze puterea in propriile state. In timp ce in Franta si Spania regii au preluat controlul asupra bisericilor "nationale", in Anglia s-a ajuns la ruptura cu Roma, in timpul lui Henric al VIII-lea. Aici regele este capul suprem al bisericii, iar religia de stat, cea pe care trebuie s-o accepte toti supusii din regat, este anglicanismul.

Ramas medieval prin unele din caracteristicile sale, statul absolutist are insa o serie de trasaturi noi (impozitele regulate, biro-cratia profesionista, armata regulata, un anumit progres spre laicizare), care fac din el inaintasul direct al statului modern.

In Franta, unii istorici considera ca monarhia absoluta a inceput sa se afirme inca din timpul lui Ludovic al XI-lea, pentru a se definitiva in vremea lui Carol al VIII-lea (1483-1498) si a urmasilor acestora. Sunt si istorici care cred ca monarhia absoluta se afirma de-abia o data cu Henric al IV-lea (1589-1610), dupa depasirea crizei reprezentate de razboaiele religioase de la mijlocul secolului al XVI-lea (1462-1589). Este evident ca unele caracteristici ale absolutismului au aparut inca de la sfarsitul secolului al XV-lea, precum cresterea autoritatii regale in timpul regilor Francisc I (1515-1547) si Henric al II-lea (1547-1559), sau limitarea activitatii Statelor Generale. Acestea din urma, desi continua sa existe ca institutie, nu mai sunt convocate in plen intre 1484 si 1560. Dupa reluarea apelului la ele in timpul crizei reprezentate de razboaiele religioase, ele nu mai sunt convocate pana in 1614, in vremea Frondei. Aceasta reprezinta, de altfel, si ultima convocare a Statelor Generale pana la Revolutia din 1789.

Domnia lui Henric al IV-lea pune capat razboaielor religioase si aduce pe tron o noua dinastie, de Bourbon. Ea reuseste concilierea dintre catolici si protestanti, oferindu-le acestora o serie de garantii privind libertatea cultului prin Edictul de la Nantes

Absolutismul francez ajunge la apogeu in timpul domniilor lui Ludovic al XIII-lea (1610-1643), cand se remarca personalitatea cardianalului Richelieu, si Ludovic al XIV-lea (1643-1715).

In Anglia, monarhia absoluta se instaureaza prin domnia lui Henric al VII-lea (1485-1509), care pune capat Razboiului celor doua roze. Henric al VII-lea intareste puterea regala prin consolidarea justi-tiei, reorganizarea armatei, recuperarea domeniilor coroanei. Politica fiscala echilibrata, care nu l-a obligat sa impuna noi impozite, i-a ingaduit sa convoace rar parlamentul, care a avut un rol nu foarte important in timpul domniei sale.

Fratele sau, Henric al VIII-lea (1509-1547), a continuat aceasta politica de intarire a puterii regale. Nevoia sa de sprijin in conflictul cu papalitatea l-a facut sa convoace mai frecvent parlamentul, cu ajutorul caruia sunt realizate toate masurile importante : proclamarea regelui ca sef suprem al Bisericii din Anglia, secularizarea averilor bisericesti.

Dupa moartea lui Henric al VIII-lea a urmat o perioada dificila pentru absolutismul regal, deoarece succesorul sau imediat, Eduard al VI-lea (1547-1553), a urcat pe tron fiind minor si a disparut destul de repede, lasand deschisa problema succesiunii. I-a urmat Maria Tudor fiica lui Henric al VIII-lea din prima casatorie, cu Caterina de Aragon. Casatorita cu Filip al II-lea, viitorul rege al Spaniei, si dorind sa restaureze catolicismul persecutat de reformati, aceasta a luat masuri dure impotriva protestantilor englezi, ceea ce i-a adus numele de Bloody Mary (Maria cea Sangeroasa).

I-a urmat la tron sora sa, Elisabeta (1558-1603), fiica Annei Boleyn, pentru care Henric al VIII-lea a divortat, ajungand la ruptura cu Roma. Elisabeta a restabilit politica de sprijinire a bisericii anglicane, a incurajat comertul, a continuat razboiul cu Spania. Pe parcursul lungii sale domnii, ea a convocat parlamentul doar de 13 ori, semn al matu-rizarii atinse de puterea regala.

Spania. Incoronarea ca rege a nepotului lui Ferdinand de Ara­gon si al Isabelei de Castilia, Carol, numit Quintul (al V-lea), dupa urcarea pe tronul imperial, a semnificat unificarea deplina a Spaniei si instaurarea monarhiei absolute. Proiectul sau de imperiu universal l-a facut sa incerce sa utilizeze in primul rand fondurile spaniole, si pentru aceasta a fost nevoit sa convoace Cortesurile. Opozitia fata de

presiunea fiscala a declansat o revolta a oraselor, care a fost in cele din urma infranta, semn ca tranzitia spre absolutism nu putea fi oprita.

Fiul lui Carol, Filip al II-lea (1556-1598), stapanea un vast imperiu care cuprinde, pe langa Spania, teritoriile de peste ocean, zone intinse din Italia, Tarile de Jos, Filipinele, Portugalia (in urma uniunii dinastice, realizata in 1580). El a incercat sa conduca personal acest imens conglomerat, cu ajutorul functionarilor regali, al armatei si al Bisericii. Rolul Cortesurilor a fost mult diminuat, iar cu ajutorul Inchi-zitiei au fost urmariti nu doar ereticii, ci si adversarii politici ai regalitatii. La moartea sa, Spania intrase intr-un declin pronuntat, in pofida veniturilor aduse de colonii. Suprematia sa militara si politica ii era pusa in pericol de Anglia, Franta, Tarile de jos (viitoarea Olanda) revoltate impotriva stapanirii spaniole.

Rusia. Modelul politic bizantin avea sa aiba succes asupra slavilor de rasarit, a rusilor. Acestia, o data cu primirea crestinismului de la Constantinopol, la sfarsitul secolului al X-lea, la initiativa cnea­zului Valdimir, intrau in orbita politica bizantina. Statul rus cu capitala la Kiev adopta o legislatie de inspiratie bizantina si o serie de institutii de acelasi tip. Rusia kieviana se faramita din punct de vedere politic in secolul al XII-lea, atat datorita razboaielor civile, cat si atacurilor popoarelor stepei, pecenegii si cumanii. Marea invazie mongola distru­gea in 1240 Kievul si instaura dominatia tatara, punand capat primei etape a istoriei independente a statului rus. Acesta avea sa se recon­stituie in jurul Moscovei, in secolul al XIV-lea, incepand eliminarea treptata a dominatiei mongole. Independenta cnezatului moscovit avea sa se afirme de-abia in secolul al XV-lea, o data cu unificarea cnezatelor rusesti in jurul Moscovei in timpul lui Ivan al III-lea (1462-1505). Dupa cucerirea Bizantului de catre otomani, cnejii rusi se considera urmasii imparatului de la Constantinopol, iar Moscova devine "a treia Roma". Ivan al IV-lea (1533-1584), supranumit "cel Groaznic", desavarseste unificarea Rusiei, prin cucerirea hanatelor tatarasti de Kazan si Astrahan. El se implica insa si intr-un indelungat razboi pentru Livonia, in incercarea de a obtine iesirea Rusiei la Marea Baltica, fara insa a obtine rezultatul scontat. Puterea tarului creste foarte mult in vremea sa, atingand limitele despotiei orientale. Prin opricinina, garda personala cu atributii de politie secreta, el instaureaza un regim de teroare impotriva tuturor opozantilor politici. Dupa moartea sa urmeaza o criza prelungita,

care se solutioneaza cu instalarea in 1613 a unei noi dinastii, cea a Ro-manovilor.

Polonia se caracterizeaza prin desavarsirea unificarii cu Litua­nia, primind din 1569 numele de Rzecz Pospolita, Republica Polona. Era condusa de un rege, in acelasi timp si duce al Lituaniei, ajutat de Seimul general, organ central conmun. Dupa stingerea dinastiei Iagello, in 1572, apelul la monarhi straini, din dinastiile de Valois sau Vasa, nu rezolva problemele autoritatii regale, confruntata cu imposi­bilitatea luarii unor decizii datorita principiului liberum veto. Conform acestuia, orice sleahtic, membru al Seimului, adunarea de stari a Poloniei, putea sa blocheze luarea unei hotarari prin exprimarea dreptului sau de veto. In aceste conditii, puterea regala are un caracter formal, Polonia fiind de fapt o republica nobiliara. La mijlocul secolului al XVII-lea, de problemele sale interne aveau sa profite cazacii ucrainieni, care se revolta sub conducerea hatmanului Bogdan Hmelnicki (1648-1654), si suedezii, care invadeaza tara (1655-1660). Polonezii reusesc sa respinga invazia, dar tara ramane iremediabil slabita, ceea ce se manifesta in pierderile teritoriale suferite in urma atacurilor turcesti.

G. Spatiul arab

Islamul a fost intemeiat de Muhammad, nascut pe la 570 in familia Hasim, tribul Quraish, din Mecca. Desi tribul din care facea parte era cel mai bogat si influent din oras, Muhammad are o situatie socio-economica precara, ramanand de timpuriu orfan. Intra ca negu-tator in serviciul unei vaduve bogate, Khadija, cu care se si casatoreste la 25 de ani, pe cand ea avea 40. Sprijinul primei sale sotii a fost esential la inceputul activitatii sale profetice, ea fiind printre singurii care au crezut in primele sale revelatii. Acestea au inceput sa apara prin 410, cand Muhammad avea in jur de 40 de ani si obisnuia sa se retraga din lume spre a medita, intr-o grota de langa Mecca. Intr-unul din aceste momente, i-a aparut arhanghelul Gabriel, care i-a poruncit sa citeasca. (Iqra inseamna "citeste", dar si "profetizeaza").

Muhammad a raspuns ca nu stie sa citeasca, porunca s-a repetat si in cele din urma profetul a avut revelatia unicitatii lui Dumnezeu si a maretiei sale in raport cu oamenii. Revelatiile au continuat, in centrul lor fiind afirmarea unui monoteism riguros, care vorbeste despre Dumnezeul Vechiului Testament ca despre Allah, creatorul

lumii si al oamenilor, divinitate unica, transcendenta, atotputernica si atotprezenta, caruia omul trebuie sa i se supuna neconditionat (islam = supunere). O astfel de conceptie despre divinitate nu poate accepta Intruparea de tip crestin, fiind imposibila coborarea Dumnezeirii la starea umana. Nu exista nici intermediari intre Dumnezeu si credin­cios, de tipul sfintilor intercesori, chiar daca in timp Islamul a ajuns sa venereze o serie de persoane cu merite speciale. Primul intre acesti alesi este Muhammad, Profetul (Rasul), simplu muritor, insarcinat insa cu comunicarea adevaratei Revelatii, inteleasa partial sau rastal-macita de evrei si de crestini.

Dincolo de afirmarea stricta a monoteismului, catre care se pare ca exista deja o anumita evolutie in lumea araba, ce tindea sa faca din Allah zeul suprem venerat in sanctuarul de la Kaaba, mesajul lui Muhammad are si o incarcatura sociala importanta. El propovaduia egalitatea tuturor oamenilor in fata lui Dumnezeu, datoria pe care o are comunitatea in a combate saracia, caracterul nedrept al sclaviei. Aceasta explica in parte de ce, la inceputurile predicii lui Muhammad, in afara catorva convertiti din familia apropiata, mesajul sau a atras numeroase elemente defavorizate din societatea din Mecca. Pe de alta parte, elementele de critica sociala, ca si caracterul radical al mono­teismului predicat au declansat ostilitatea tribului qurayshit. Neputand sa se atinga de Muhammad, aflat sub protectia clanului sau, hashemit, elementele de vaza din Mecca incep persecutarea adeptilor acestuia, dintre care un numar important se refugiaza la curtea suveranului crestin din Abisinia.

In urma mortii sotiei sale si a unchiului sau, care, fara sa se fi convertit, l-a sprijinit intotdeauna, in fata ostilitatii din ce in ce mai deschise a qurayshitilor, Muhammad paraseste in 622 Mecca, impre-una cu un grup de adepti, intre care colaboratorul sau apropiat Abu Bakr. Ei se refugiaza la Yathrib, oras situat intr-o oaza la nord de Mecca. Aceasta fuga, hegira, de la Mecca la Medina (Orasul Profe­tului, numele pe care il primeste Yatribul) marcheaza inceputul erei islamice. Muhammad, al carui mesaj fusese raspandit la Medina este primit in triumf si devine conducatorul religios si politico-militar al orasului. El incheie pacte de colaborare si sprijin reciproc cu comuni-tatile nemusulmane din oras, sub conducerea sa este organizata viata religioasa a convertitilor si, de asemenea, este infranta armata supe-rioara numeric trimisa de qurayshiti impotriva Medinei.

Urmeaza apoi un indelungat razboi de uzura, in care adeptii lui Muhammad ataca si jefuiesc caravanele pe care se baza prosperitatea Meccai, ceea ce-i indeamna, in cele din urma, pe qurayshiti sa cedeze. Cei din Mecca accepta sa se converteasca, Muhammad revine in orasul sau natal, care devine din acel moment punctul de orientare a rugaciunii musulmane (qibla) si loc de pelerinaj (hadj) al credinciosilor. (Pe cand se afla la Medina, Muhammad ceruse ca rugaciunea sa fie indreptata spre Ierusalim, orasul sfant al evreilor si al crestinilor). La Mecca, Muhammad precizeaza doctrina, transforma Islamul intr-o putere redutabila, mai ales datorita vocatiei misionare pe care i-o insufla (fiind adevarata religie, Islamul trebuie in cele din urma sa fie imbratisat de intreaga umanitate, chiar cu pretul impunerii sale cu forta).

Este precizat acum cultul pe care orice musulman trebuie sa-l aduca lui Dumnezeu, in care esentiali sunt "cei cinci stalpi ai Islamului". Primul dintre acestia este marturisirea de credinta, care afirma ca nu exista alt Dumnezeu in afara lui Allah si ca Muhammad este profetul lui. Rostirea acestei marturisiri in public este conditia intrarii credinciosului in comunitatea musulmana. Al doilea stalp al Islamului este rugaciunea, care trebuie facuta de cinci ori pe zi, la anumite ore, dupa purificari rituale, cu fata spre Mecca. Actul ritual al rugaciunii este punctat de plecaciuni adanci si prosternari, iar textul ei consta din versete sau surate (capitole) din Coran, alese de credin­ciosul care trebuie sa stie pe dinafara Cartea sfanta. Cel de-al treilea stalp este milostenia in favoarea sarmanilor (zakat), devenita apoi un adevarat impozit pe venit, in valoare de 2,5%, destinat ajutorarii celor aflati in nevoie, rascumpararii robilor, intretinerii ulemalelor (invatatii comunitatii, specialistii in teologia si dreptul islamic) etc. Postul Ramadanului reprezinta cel de-al patrulea stalp al Islamului si el presupune privarea de hrana si bautura de la rasaritul la apusul soa­relui, ca si abtinerea de la relatii sexuale, in luna a noua a calendarului lunar folosit de musulmani. Cel de-al cincilea stalp este pelerinajul (hadj), pe care fiecare musulman care isi poate permite din punct de vedere financiar si al starii de sanatate trebuie sa-l faca o data in viata la Mecca. Aici pelerinul trebuie sa inconjoare moscheea de la Kaaba, unde se afla piatra de origine meteoritica, simbol al unitatii lumii islamice, si apoi sa arunce o piatra in obeliscul ce simbolizeaza pute­rea diavolului, a Satanei.

Profetul moare in 632, fara urmas pe linie masculina si fara a fi precizat problema succesorului sau.

Comunitatea de credinciosi il alege drept calif (urmas) pe Abu Bakr, socru al lui Muhammad si convertit de prima ora, care deja supraveghea, la rugamintea Profetului, rugaciunea comuna. Acesta consolideaza definitiv dominatia musulmana asupra Arabiei si incepe cucerirea teritoriilor bizantine din nord, in primul rand a Siriei. In 634, la moartea lui Abu Bakr, este ales drept calif Umar, care pana in 644 cucereste toata Siria, parti importante din Egipt si Mesopotamia. La moartea lui, partizanii lui Ali, varul si ginerele Profetului, cea mai apropiata ruda a acestuia pe linie masculina, doreau sa-l aleaga pe acesta calif, dar comunitatea il alege pe Uthman (644-656), din familia Umayyazilor de la Mecca. In timpul acestuia are loc "inghetarea Revelatiei", prin fixarea in scris intr-o versiune unica si oficiala a celor spuse de Muhammad si existente pana atunci in diverse consem­nari ale celor ce il ascultasera pe Profet. Ia astfel nastere Coranul, Cartea Sfinta a musulmanilor, cuvantul lui Dumnezeu.

Cand Uthman e asasinat in 656 de partizanii lui Ali, acesta nu se dezice de ucigasi, deschizand astfel calea schismelor in Islam. Dupa ce a fost ales calif, Ali a trebuit sa faca fata opozitiei conduse de Muawyia, guvernator al Siriei in vremea lui Uthman. Pierzand arbi­trajul organizat intre el si Muawyia, intrand in conflict cu kharidjitii, un grup important al armatei sale, partizani ai puritatii doctrinare a Islamului, Ali sfarseste prin a fi asasinat de acestia in 661. Calif este ales acum Muawyia, care stabileste capitala la Damasc si intemeiaza dinastia Umayyada, ramasa la putere pina in 750. Din acest moment, Umayyazii sunt inlocuiti cu abbasizii, care muta centrul puterii lor la Bagdad.

In timp, califatul arab isi pierde insa unitatea, numeroase dinastii locale exercitand puterea politica, in vreme ce califul nu mai avea decat un rol religios, de conducator spiritual al comunitatii islamice. Cu autoritate nominala, califul abbasid de la Bagdad se afla de fapt sub controlul emirilor din dinastia buyizilor, care controleaza Iranul si Irakul pana la mijlocul secolului al XI-lea. Selgiucizii, de origine turca, se instaleaza ca protectori ai califului, dar au de suferit loviturile cruciatilor europeni, care cuceresc pentru o scurta perioada Ierusa­limul si intemeiaza in Siria si Palestina o serie de state dupa model occidental. Califatul de Bagdad avea sa se prabuseasca la mijlocul secolului al XIII-lea, sub loviturile mongolilor. Mamelucii, instalati intai in Egipt si apoi in Orientul apropiat, ii elimina pe cruciati, restaurand controlul musulman asupra "pamanturilor sfinte" crestine.

Dinastii de origini diferite de cea a abbasizilor se instaureaza in jurul anului 1000 in majoritatea zonelor ce fusesera controlate pana atunci de califi. In Khorasan, puterea e exercitata de samanizi, dinastie de origine iraniana. Egiptul, ca si o mare parte a nordului Africii, era guvernat de fatimizi siiti, care isi mentin puterea pana spre sfarsitul secolului al XII-lea. In secolul al XI-lea, in nordul Africii isi fac aparitia si almohazii, carora le succed in secolul urmator almoravizii. Acestia ajung si in Spania, unde opresc pentru un timp progresele crestinilor si patrund si la sud de Sahara, in Ghana.

Spre Rasarit, califatul care se intindea pana la valea Indusului este confruntat cu aceleasi probleme de faramitare interna, unele dintre ele intovarasite insa de expansiune teritoriala. In Afganistan, puterea a fost dobandita de Mahmud din Ghazna, care la inceputul secolului al XI-lea cucereste nordul Indiei. Pe la sfarsitul secolului al XII-lea, Mahmud din Ghuri, oras situat in Valea Gangelui, nu mai recunoaste autoritatea urmasilor acestuia si intemeiaza in 1206 sultanatul de la Delhi, care avea sa reziste si invaziei mongole, prabu-sindu-se doar in fata loviturilor marilor moguli.

Pe ansamblu, in pofida castigurilor teritoriale din unele zone periferice (Africa de la Sud de Sahara, India, ulterior Europa de Sud-Est prin otomani), incepand din secolul al XI-lea, in urma disparitiei unitatii, Islamul intra intr-un declin relativ.

Asia

Statul mongol. La decaderea Islamului au contribuit si mongolii, care au fost unificati la inceputul secolului al XIII-lea de Gingis-Han. Acesta si-a dat seama de fragilitatea legaturilor dintre uniunile tribale si a hotarat canalizarea spre exterior a potentialului razboinic al mongo­lilor. Marea expansiune mongola a inceput prin supunerea triburilor din vecinatate, din valea fluviului Ienisei, si a triburilor uigure din Turkes-tanul estic. O alta directie de expansiune a fost spre nordul Chinei, ocupat la vremea aceea de jucenii de origine tungusa, care au fost supusi pana spre 1215. Mongolii au ocupat in Asia Centrala Horezmul, cu importantele si infloritoarele orase comerciale Buhara si Samarkand. Au invadat apoi Gruzia, Azerbaidjanul, sudul Rusiei, unde au zdrobit la Kalka ostile ruso-cumane. Dupa moartea lui Gingis-Han, cuceririle au continuat, sub conducerea fiului sau Ogoday, in nordul Chinei. Acesta organizeaza marea invazie mongola din Europa, care, dupa ce a spulberat rezistenta rusilor, a strabatut pe mai multe coloane Polonia,

Ungaria, Tarile Romane, Peninsula Balcanica, ajungand pana in apro­pierea Vienei. Doar vestea mortii marelui han i-a facut pe mongolii neinfranti pana atunci sa se retraga. Cuceririle mongole reincep insa din deceniul sase al secolului al XIII-lea, spre Apus prin cucerirea califatului de Bagdad, iar spre sud-est prin cucerirea integrala a Chinei. Au urmat cuceriri in Coreea, Indochina, Birmania si chiar tentative de invazie a Japoniei, esuate insa. Cuceririle acestea, extrem de rapide si extinse pe un teritoriu imens, se explica prin educatia razboinica a mongolilor, prin cruzimea lor calculata, masacrele in masa avand rolul de a descuraja populatiile care doreau sa le opuna rezistenta, prin superioritatea lor militara, datorata mai ales extraordinarei mobilitati. In urma cuceririlor mongole, s-a realizat cel mai intins stat din intreaga istorie a umanitatii, care se intindea de la Oceanul Pacific la tarmurile nordice ale Marii Negre. Dupa distrugerile provocate de campaniile militare, a urmat o perioada de liniste pax mongolica, favorabila comertului si raspandirii unor achizitii culturale (institutii de origine chineza ajung inclusiv in spatiul romanesc). La sfarsitul secolului al XIV-lea, un emir mongol turcizat, care nu facea parte din familia lui Gingis-Han, Timur Lenk, preia puterea in regiunea apuseana a hanatului si isi extinde stapanirea asupra celei mai mari parti a acestuia. Infran­gerea sultanului otoman Baiazid si luarea sa in captivitate au permis intarirea pozitiei domnitorului Mircea cel Batran, devenit arbitru al situatiei interne din Imperiul otoman, si in acelasi timp a mai dat un ragaz de o jumatate de secol Bizantului. Dupa moartea lui Timur, vasta lui stapanire se dezmembreaza in mai multe state, precum Ferghana, Khorasan, Afganistan.

In zona de la Nordul Marii Negre si a gurilor Dunarii, pana la fluviul Obi, stapanirea mongola se constituie intr-un hanat indepen­dent, care nu mai recunoaste autoritatea marelui han. Hanatul Hoardei de Aur s-a dezmembrat insa la randul sau in Hanatul Crimeii, devenit vasal al Imperiului Otoman si folosit ca element de presiune impotriva vecinilor (pustiitoarele invazii tatarasti din Tarile Romane), hanatele de Cazan si Astrahan, cucerite ulterior de Ivan al IV-lea.

India nu reprezenta o unitate politica inainte de cucerirea nordului acestei tari de catre Islam si nu avea sa o reprezinte niciodata pana la cucerirea britanica. Pornind de la aceasta faramitare politica, musulmanii au reusit sa cucereasca pana in secolul al XIV-lea zonele nordice si centrale ale subcontinentului indian, cu exceptia extremitatii sale sudice. Musulmanii s-au aratat in general toleranti fata de hindusi

pe plan religios si le-au respectat organizarea in caste, angrenandu-i in acelasi timp in conducerea politica a sultanatului de la Delhi. Acesta avea sa intre in declin si in destramare in secolul al XIV-lea, ceea ce avea sa conduca la intemeierea mai multor state feudale, conduse de musulmani sau de hindusi, in zonele sale centrale si sudice. Intre acestea, statul Bahmani, condus de o dinastie de sahi musulmani, in zonele centrale si vestice, si imperiul Vijayanagara, condus de maharajahi indieni, in zona de sud.

China se caracterizeaza in Evul Mediu printr-o extraordinara conservare a structurii sale statale, in pofida perioadelor in care uni­tatea este inlocuita de dezmembrare si anarhie. Imperiul chinez este unul universal, caci imparatul este considerat Fiul Cerului, care realizeaza pe pamant o replica a ordinii divine. Tara este guvernata in acord cu principiile morale si filosofice ale confucianismului, tao-ismului si budismului, religii care nu se exclud reciproc, ci se armonizeaza cu cultul stramosilor. Continuitatea, in pofida momentelor de ruptura, este afirmata de chinezi prin periodizarea istoriei lor in dinastii, fiecare pusa sub semnul unuia dintre cele cinci elemente, al unei culori si al unui punct cardinal.

Dupa prabusirea dinastiei Han, in secolul III, urmeaza o peri-oada de lupte interne sau cu populatiile barbare. China este in cele din urma reunificata sub dinastia Tang 618-907). Urmeaza o noua peri-oada de faramitare si anarhie. Ulterior, la conducerea Chinei s-au succedat dinastiile Song (960-1279), Yuan (1279-1368, dinastie de origine mongola), Ming (1368-1644).

Un element esential al sistemului politic chinez este recrutarea functionarilor (mandarinii) printr-un sistem de examene, care garanta competenta acestora si limita puterea marii aristocratii funciare. In timpul dinastiei Ming, fara sa se renunte cu totul la mandarini, in conducere au fost preferati eunucii, initial datorita neincrederii fata de intelectuali a primului imparat de origine taraneasca. Un alt aspect important al istoriei Chinei in aceasta perioada este relatia cu barbarii, populatii originare din regiunile nordice, atrase in permanenta spre sud de stralucirea civilizatiei chineze. Chiar atunci cand reusesc cucerirea partiala (precum jucenii) sau totala (ca mongolii) a teritoriului chinez, barbarii sfarsesc prin a adopta modul de viata si institutiile chineze si, in cele din urma, prin a se siniza.

Forta modelului politic chinez este demonstrata si de adoptarea lui in alte regiuni, precum Coreea, Vietnam, Japonia.

Africa neagra

Daca nordul continentului african cunostea o anumita unitate datorita stapanirii musulmane, Africa de la sud de Sahara este carac­terizata prin mai multe tipuri de organizare politica. Exista mai intai structurile tribale ale populatiilor de vanatori-culegatori si, uneori, ale celor de agricultori. Populatiile de agricultori din savana, conduse de sefi tribali, au putut evolua uneori pana la regalitate, cum s-a intamplat cu regatele Luba, Kuba, Lunda, Kongo. Crescatorii de animale, adesea nomazi, isi impun dominatia asupra agricultorilor si ajung uneori sa realizeze regate, precum Rwanda, Burundi, Ankola, aparute in regiu­nea marilor lacuri incepand din secolele XI-XII. La capatul drumurilor transsahariene, care asigurau circulatia aurului din zonele de productie din Sudan spre pietele arabe si europene, s-a dezvoltat o civilizatie a oraselor, creatoare de structuri politice complexe. Imperiile aurului, cum au fost denumite Ghana, Mali si Songhai, asigurau controlul si securitatea comertului la sud de Sahara, bazandu-si puterea si bogatia pe traficul cu aur, fildes, sclavi, lemn pretios. In schimbul acestor produse se obtineau sare, cereale, tesaturi scumpe, fier, arme moderne. De altfel, puterea "imparatilor" din aceste zone a durat atat timp cat au reusit sa impuna monopolul asupra aurului si asupra importului de arme, care le asigura superioritatea asupra supusilor. Din punct de vedere institutional, structura acestor imperii era extrem de fragila, suveranii exercitand o autoritate cu caracter adesea personal asupra unui teritoriu fara limite precise, in care puterea le este concurata de feudali locali.

Pe coasta orientala a Africii apare si se dezvolta regatul Mono-motapa, cu acelasi rol in controlul extractiei de aur si al comertului ca si cele din savana sudaneza. Descoperirile arheologice din Zimbabwe au scos la lumina ruinele unor orase impresionante, realizate de o populatie de migratori bantu, care in prima jumatate a secolului al XV-lea pun bazele statului Monomotapa. Spre mijlocul aceluiasi secol, regatul se intindea intre fluviile Zambezi si Limpopo, dar ulterior acesta se faramiteaza in mai multe formatiuni politice independente.

Un alt regat african important este Etiopia, crestin monofizit, spre deosebire de cele din savana sudaneza, care erau musulmane sau animiste. Apogeul statului etiopian, sub o dinastie ce se considera

urmasa lui Solomon si a reginei din Saaba, se situeaza in secolele XIV-XV. Atunci au loc si contacte cu europenii, care instaureaza in aceasta regiune regatul crestin al regelui preot Ioan. Si etiopienii, si europenii, mai ales portughezii, se aratau interesati de o colaborare impotriva Islamului in expansiune. Dar colaborarea care ar fi trebuit sa-i prinda pe musulmani ca intr-un cleste nu s-a realizat si Etiopia cade sub loviturile acestora.

America precolumbiana

America, pana la sosirea europenilor, este un continent slab populat, cu locuitori aflati in general in stadiul paleoliticului. Doar in zonele din America centrala si de sud, cu populatie mai densa, s-a atins stadiul eneoliticului si au fost realizate statele mayasilor, aztecilor si incasilor.

Civilizatia Maya se afla in asa-zisa epoca a "noului imperiu" (987-1194), de fapt o federatie de cetati din sudul peninsulei Yukatan, cu centrul la Mayapan. De la sfarsitul secolului al XII-lea, cetatile componente incep sa se razboiasca pentru suprematie, la mijlocul secolului al XV-lea civilizatia maya fiind in plina decadere.

Dupa retragerea mayasilor din Mexic, locul lor a fost luat de azteci, o populatie originara din nord. In secolul al XII-lea, stapanirea lor cuprindea deja podisul mexican. In secolul al XV-lea, suveranul Itzcoatl reuseste sa impuna suprematia orasului Tenochtitlan (actualul Ciudad de Mexico), iar urmasul sau Montecuzoma I extinde dominatia azteca pana la malul Pacificului. Imperiul aztec se baza pe dominatia militara a diferitelor populatii din zona, obligate la plata tributului in produse si chiar in oameni. Supravietuirea statului lor era legata de azteci de buna functionare a universului, care avea nevoie sa fie periodic hranit cu sangele victimelor. De aceea, aztecii declansau in permanenta razboaie ce aveau ca scop capturarea de prizonieri care sa fie sacrificati zeilor. De altfel, caderea lor rapida in fata spaniolilor lui Cortes s-a datorat si lipsei de coeziune, revoltelor populatiilor supuse care nu mai acceptau regimul aztec.

In America de Sud, pe coasta andina, s-a realizat al treilea mare imperiu precolumbian, cel incas. Formarea statului incas este stabilita a se fi produs intre anii 1200-1400, incepand din zona Cuzco, prin cucerirea treptata a teritoriilor si populatiilor invecinate. Imperiul a fost organizat mentinand institutiile fiecarui trib cucerit, dar impunand o foarte rigu-roasa conducere centralizata. Aceasta se baza pe o ierarhie stricta de

functionari, pe adoptarea de catre toti supusii a cultului soarelui si pe un regim economic dirijist (care i-a facut pe unii specialisti sa-l compare cu cel comunist). Dinastia intemeiata la 1200 de Manco Capac a asigurat expansiunea spre Sud si Nord si s-a prabusit cu repeziciune in secolul al XVI-lea, in urma sosirii conquistadorilor spanioli.