PLANUL LUCRARII

I.           ORGANIZAREA GENERALA

1. Dacia Apulensis, Prolissensis si Malvensis.

2. Dregatorii.

3. Darile.

II.        ORGANIZAREA MUNICIPALA

1. Pagii si coloniile.

2. Municipiile.

3. Organizarea municipiilor si coloniilor.

III.     COLEGIILE

1. Organizarea colegiilor

2. Actiunea deznationalizatoare a colegiilor

ORGANIZAREA ADMINISTRATIV-TERITORIALA A PROVINCIEI DACIA

I. ORGANIZAREA GENERALA

1. Dacia Apulensis, Porolissensis si Malvensis.

Provincia Dacia a fost intotdeauna, ca organism politic, un singur corp, o provincie margi­nasa imperiului, sub autoritatea unui Legatus Augusti propraetore, nu­mit si duce in unele inscriptii. Pentru conducere, mai ales in ceea ce priveste finantele, ea a fost impartita mai intai, sub domnia lui Hadrian, in doua parti: Dacia Superioara si Inferioara.

Dacia Superioara este docu­mentata de o inscriptie gasita in Moesia, care spune ca Sarmizegetusa, capitala Daciei, s-ar afla in partea numita Dacia Superioara.

Nu­mele de Dacia Inferioara s-a gasit intr-o diploma militara din anul 129 d. Hr., apropiata de epoca lui Traian, care aminteste o ala si patru cohorte din Dacia Inferioara, probabil, insusi locul unde s-a gasit piatra, adica Oltenia. De aceea, spune scriitorul bizantin loan Malala[s], ca Traian ar fi infiintat 2 provincii dincolo de lstru.

Mai tarziu, probabil, de la Marc Aurel (161-180), apare o noua impartire a Daciei in trei parti: Apulensis, Porolissensis si Malven­sis. Se spune de la Marc Aurel, intrucat gasim pentru prima oara titlul de propraetor trium Daciarum (et Moesiae superioris) dat lui M. Claudiu Fronto, trimis de imparatul filozof in Dacia, in timpul luptei sale cu marcomanii. Din aceste trei parti, acele denumite Apulensis si Porolis­sensis se intindeau in partile de peste munti, prin jurul oraselor cu ace­lasi nume.

Dacia Apulensis se intindea in partea sudica a Transilvaniei, pana dincolo de Alba Iulia, iar Dacia Porolissensis la nord, pana la raul Samus, pe unde era ridicat valul roman pentru apararea provinciei spre partile nordice.

Intrucat partile transcarpatine erau impartite intre Dacia Apulensis si Porolissensis, rezulta ca Malvensis era situata in Oltenia.

2. Dregatorii.

Motivul impartirii Daciei, la inceput in doua parti, iar apoi in trei parti este usurinta ocarmuirii financiare, deoarece, pe langa puterea politica ce era incredintata unei singure persoane pen­tru cele trei Dacii, cu strangerea darilor erau insarcinati trei drega­tori, cate unul pentru fiecare din subimpartirile provinciei.

Inmultirea subimpartirilor Daciei, de la doua la trei, dovedeste insa ca numarul poporatiei sporise de la Traian la Marc Aurel si ca perceptorii insarci­nati cu strangerea impozitelor nu mai putea sa-si indeplineasca slujba lor, iar pentru a se asigura mai bine colectarea impozitelor s-au micsorat cir­cumscriptiile. Aceasta imprejurare demonstreaza ca Dacia sporise atat in numarul locuitorilor, cat si in starea ei economica, in decursul a 60 de ani de la cucerirea ei pana la Marc Aurel (106-161), iar aceasta sporire a poporatiei trebuie calculata, nu numai datorita inmultirii prin nasteri, ci mai ales printr-o continua imigrare, provocata datorita zacamintelor de aur din Transilvania.

Autoritatea politica era incredintata unui propretor sau legatus Au­gusti, intrucat Dacia, ca provincie marginasa, nu facea parte din provinciile senatului, ci din cele imperiale. El purta titlul de Legatus Augusti propraetore trium Daciarum.

Resedinta lui era Sarmizegetusa, fapt pentru care acest oras purta titlul de metropola, spre deosebire de celelalte colonii si municipii. Tot aici se afla templul cel mare al provinciei si preotul coronat al celor trei Dacii. Provincialii aratau intotdeauna mare iubire si respect pentru reprezentantii imparatului, iar dupa ce un legat indeplinea slujba sa in provincie, lucra la dregatoria consulara din Roma.

Sub presedentia legatului se aduna consiliul general al provinciei, care ii ajuta la administrarea jurisdictiei private, acest consiliu se mai ocupa cu cercetarile despre ingenuitate, libertate, drept de cetatenie, votau adresele de multumire catre imparati sau legatii lor, care acordase atentie intereselor provinciei, le ridica statui sau le puneau inscriptii comemorative.

Autoritatea suprema a provinciei era reprezentata de o singura persoana, cea a legatului lui August, care administra provincia im­preuna cu consiliul, iar autoritatea fiscala era impartita intre trei procuratori, pentru cele trei subprovincii: Apulensis, Porolis­sensis si Malvensis.

Darile.

Darile directe asupra provincialilor erau darea funciara asupra proprietatii imobi­liare (tributum soli) si cea pe cap (tributum capitis).

Pamantul era taxat nu numai dupa intindere, ci si dupa calitatea lui. Astfel se deosebea mana intai, a doua, campiile, padurile si poenile de pasunat.

A doua dare directa era impo­zitul pe cap, platit numai de acei ce nu aveau proprietati, intrucat acei ce plateau tributum soli erau scutiti de tributum capitis. Nu se stie daca Dacia era supusa prestatiilor in natura, vectigalele care se arendau la publicani si care alcatuiau una din sarcinile cele mai grele ale provinciilor. Este de observat ca Caesar si mai mult decat el, August, au intro­dus schimbarea acestora in dari banesti si este probabil ca si in Dacia, unde Traian vroia sa atraga cati mai multi colonisti, sa se fi apli­cat aceasta masura.

Mai insemnate decat contributiile directe erau acele indirecte, unele se strangeau de catre dregatori fiscali, iar altele erau date in intreprindere, de asemenea, exista un procurator a caducis, insarcinat cu strangerea mostenirilor vacante. Existenta unui asemenea dregator do­vedeste insemnatatea poporatiei Daciei, deoarece era nevoie de un procurator pentru adunarea mostenirilor vacante care, dupa cum este cunoscut, nu se intalnesc des.

Dintre darile arendate se pot aminti mai multi intreprinzatori ai pasunilor si salinelor, conductores pascui et sali­narum. Unul din ei era numit conductor commerciorum, putandu-se intelege intreprinzatorul oricaror taxe pe obiectele de consumatie sau pe produsul vamilor.

II. Organizarea municipala.

1. Pagii si coloniile.

Unele din orasele Daciei purtau, pe langa numele lor si titluri, dintre care cele mai insemnate sunt municipiile si coloniile. Astfel Sarmizege­tusa, Patavissa, Aquae, Malva sunt atestate sub denumirea de colonii; iar Tibiscum, Poro­lissum, Romula, Sirmiatium ca municipii.

Unele orase ca Apulum, sunt atestate sub denumirea de colonii si municipii, iar altele, precum Drobetis si Napoca, sunt transformate din municipii in colonii. De asemenea, Patavissa dintr-un simplu vicus sau pagus (sat) a devenit municipiu si apoi colonie. Patru colonii mai sunt atestate avand jus italicum, anume Tierna, Patavissa, Napoca si Apulum.

Vicus sau pagus era satul alcatuit din poporatia supusa romanilor, insa alaturi de locuitorii bastinasi, se asezau in sate si elemente romane care aveau ca indivizi drepturi politice. Coloniile erau asezate, de obicei, in mijlocul cetatilor supuse.

Romanii care le alcatuiau, pastrau dreptul de cetatenie, pe cand poporatia supusa forma langa comunitatea privilegiata un simplu sat, pagus sau vicus, fara nici un drept, ba care pierdea in favoarea romanilor o parte din pamanturile sale.

Datorita acestei pozitii privilegiate a coloniilor, ele erau dusmanite de poporatia indigena si se intamplau adeseori omoruri si maceluri.

Organizarea coloniei era imitata dupa modelul metropolei, Roma, ordo decurionum reprezenta senatul, decemvirii pe cei doi consuli; aveau quaestorii si cole­giile lor de preoti: pontifici, auguri, flamini, tot dupa modelul capitalei.

2. Municipiile.

Originea lor este deosebita de cea a coloniilor. Acele dintre cetatile straine, care printr-o deosebita favoare erau primite intr-o legatura mai stransa cu romanii, dobandeau drepturi, in schim­bul sarcinilor ce le impuneau intrarea lor in viata politica a poporului domnitor.

De aceea, numele de municipium rezulta din cuvantul munus capere, adica luarea unei sarcini. Municipiile erau orasele din natiile supuse carora, pentru diverse consideratii, romanii au gasit o cale de a le incuviinta dreptul de cetatenie. Intre colonii nu putea fi nici o deosebire, afara de aceea ce se refera la ius italicum, intre municipii erau deosebite grade de apropiere de supremul bine al cetateniei romane, grade iscodite de romani tocmai in scopul de a putea recompensa, in functie de meritul fiecarei parti din poporul supus, slujbele sau devotamentul ce-l aratase catre stapana comuna. Astfel erau municipiile fara sufragiu, adica ale caror membri nu aveau dreptul de a vota, cand veneau in Roma si municipiile care se bucurau de acest drept. Municipiile cu sufragiu erau subimpartite in municipii cu jus su­j'ragii si municipii cu jus sufragii et honorum, adica ale caror membri aveau nu numai dreptul de a vota, ci si acel de a fi alesi la vreo dregato­rie in capitala. O alta deosebire consta in acea ca municipiul pastra organizarea sa autonoma sau nu; avea dreptul de a-si alege el insusi magis­tratii sau se puteau supune acelor numiti de autoritatea romana.

Deosebirea de nationalitate, aproape singura care exista la inceput intre colonii si municipiile cu sufragiu, stergandu-se, nu rama­nea in privinta drepturilor acestor doua clase de cetati aproape nimic care sa le mai desparta si de aceea intelegem greutatea romanilor de a recunoaste deosebirile dintre aceste doua tipuri de orase, din punc­t de vedere juridic.

Imediat ce se adauga o noua tara Imperiului Roman, apareau poporatii straine ce trebuiau asimilate catre elementul stapanitor,  coloniile redeveneau grupe de cetateni romani asezati in mijlocul strainilor: muni­cipiile insemnau grupe din poporul supus alipite de cetatenia romana.

Aceasta deosebire demonstreaza carac­terul colonizarii si adauga un ultim argument la intre­barea daca a ramas poporatie bastinasa in Dacia sub stapanirea romana.

3. Organizarea municipiilor si coloniilor.

Organizarea municipiilor si coloniilor era asemenea in toate par­tile Imperiului Roman. Ea este insa documentata pentru Dacia prin numeroase inscriptii si poate fi reconstituita, fara a recurge la calea analogiei. Atat coloniile, cat si mu­nicipiile erau administrate de un ordo decurionum, care se adevereste pentru orasele: Sarmizegetusa, Apulum, Ampelum, Tibiscum, Porolissum, Romula, Aquae, Drobeta, Potaissa si Napoca. Acest consiliu administra toate interesele orasului si mai ales controla repartitia impozitului pe capete, care era impus in totalitate unei comune. Decurionii erau de trei feluri: patroni, cei mai importanti din colegiul lor; decurioni ordinari si decurioni onorifici care obtineau, ca rasplata a jert­felor facute pentru binele obstesc, privilegiile si onorurile decurionatului. Acestia erau trecuti intr-un registru care se numea album decurionum. Ei se bucurau de o mare onoare in randul concetatenilor, deosebiti in toate imprejurarile de restul poporatiei, purtau niste semne deosebite ornamenta, precum tunica cu dunga lata, laticlavia, aveau un loc deo­sebit la jocurile publice, aveau singuri dreptul de a fi alesi la dregatorii, dreptul de mostenire in averile tovarasilor lor morti fara urmasi; erau aparati de tortura in procesele criminale si puteau fi osan­diti numai de catre imparat;

Ca autoritate mai mult executiva se alegeau din ordo decurionum,

in colonii doi barbati, iar in municipii patru, care sa conduca afacerile curente ale orasului. Astfel, gasim in Dacia mentionati duoviri in coloniile Sarmizegetusa si Ampelum, quattuorviri in municipiul Drobeta. In Apulum gasim, pentru partea daca a orasului, municipiul, quattuorviri, iar pentru acea romana, colonia, duoviri. Aceasta delegatie executiva se schimba in fiecare an, pe cand insusirea de decurion era pe viata si putea fi pierduta numai in anumite cazuri.

Din quattuorviri, probabil si dintre duumviri, era unul primus, un fel de primar, iar ceilalti erau ca un fel de ajutoare, astfel ca decurionii formau ceea ce astazi este consiliul muni­cipal, insa cu indatoriri mult mai primejdioase decat acele ale organiza­tiei comunale actuale.

Duumvirii si quattuorvirii erau insarcinati cu judecarea proceselor, pentru care erau numiti duumviri iure dicundo. Ei erau alesi pentru un an, uneori insa pe cinci.

Pe langa autoritatea municipala exista patronul orasului, nu­mit defensor, care avea rolul de a apara interesele cetatii fata de administratia centrala in problema impozitelor. In Sarmizegetusa, gasim intre altii, ca patron, pe insusi legatul lui August, propretorul Claudius Tiberius Fronto. Desi ordo decurionum purta uneori si nu­mele de senatus, ceea ce se poate presupune ca era alca­tuit din oameni in varsta, totusi intalnim in Dacia decurioni destul de tineri, de 28 si 30 de ani. Acesti decurioni trebuiau sa fie, fara exceptie, cetateni romani.

Pere­grinii, adica strainii, nu puteau in nici un caz sa imbrace o asemenea dregatorie, de aceea ii intalnim foarte adeseori, in rangul de decurioni, militari liberati din armata, primeau pamanturi in provincia Daciei, unde se insurau si se stabileau inca din timpurile cand erau legionari.

In afara de aceste organe centrale de conducere ale cetatilor daco-­romane, mai erau si alte organe insarcinate cu diferite atributii precum:

1. edilii, insarcinati cu inspectarea zidirilor si a pietelor, cu impartirea graului la cei saraci si cu jocurile publice

In Dacia ca si in Roma se faceau imparteli publice de grau, dupa cum reiese dintr-o inscriptie pusa de decurionul coloniei Sarmizegetusa, Quintus Aurelius Tertius, prin care arata ca daruieste 80 de sesterte pentru cumpararea de grau; aceasta, spre amintirea onoarei ce i se facuse de a fi ales ca flamen, adica preot al lui August.

2. Cvestorii, casierii comunali amintiti in Apulum, Drobetis si Sarmizegetusa.

3. Mai multe feluri de preoti, care deserveau numeroasele temple inchinate deosebitilor zei romani, de care inscriptiile sunt pline si care dovedesc o viata religioasa puternic dezvoltata in Dacia.

Astfel erau pontificii, apoi flaminii, antistitii, sacerdotii si preotii experti in arta prezicerii, augurii si haruspicii. Din acestia, sacerdotii erau preotii ce cultivau inchinarile straine, precum si cele asiatice, iar ceilalti apartineau cultului roman.

4. O clasa foarte numeroasa de preoti speciali erau augustalii, pomeniti de nenu­marate ori in inscriptii. Acestia deserveau cultul imparatului, al carui geniu fusese luat intre Lari si Penati, zeii casnici ai romanilor.

Augustalii erau asa de numerosi, incat formau o clasa a poporatiei oraselor, intermediara intre decurioni si plebe. Erau organizati intr-o corporatie sau colegiu, ai carei sefi erau sase barbati, numiti seviri.

Augustalii erau numiti de decurioni in dregatoria lor. Ei serbau cultul lui August prin jertfe, ospete si jocuri, sustinute financiar de cele mai de multe ori din averile lor, incat si aceasta dregatorie ajunse, ea si cea a decurionilor, a fi foarte impovaratoare pentru cei onorati cu ea.

III. Colegiile.

Colegiile aveau in Dacia o insemnatate deosebita, intrucat reprezenta partea cea mai originala a vietii provinciale romane si in special a celei din Dacia. Caracterul lor este complex. Ele slujeau si pentru asigurarea unui cult comun si pentru nevoile private ale membrilor lor; erau un soi de societati de ajutor mutual sub scutul religiei.

Statul roman recunostea numai pe acelea ce aveau anumite sacra, adica un cult special al unei zeitati. Ade­seori existau colegii care alegeau cate un geniu tutelar.

Colegiile care se presupune ca ar fi existat in Dacia sunt:

aurarii (lucratori la minele de aur)

fabri (deosebiti mesteri)

centonarii (negutatori de lana)

dendrofori (plutasi)

nautae (corabieri)

negotiatores (negutatori)

utricularii (luntrasi pe burdufuri de piele)

lecticarii ( purta­tori de litiere).

1. Organizarea colegiilor.

Ele cuprindeau pe toti acei ce se pricepeau la vreun soi de indeletnicire. Organul lor era un fel de senat, alcatuit dupa chipul oraselor, purtand si membrii lor numele de decurioni. Dupa acestia erau fruntasii colegiului si apoi gramada cea de rand a membrilor.

Autoritatea executiva o avea magistrul colegiului care mai avea, pentru apararea intereselor lui, cate un patron sau defensor si probabil si pentru nevoile savarsirii cultului si o mater collegii.

Aceste colegii urmareau scopul unui cult comun si asigurarea

nevoilor membrilor lor, fiecare membru depunand contributii lunare in casa comuna, administrata de cvestorul colegiului, dupa care casa acorda ajutoare membrilor bolnavi, ingro­pau pe cei morti fara posibilitati si petrecea in comun la sarbato­rile pe care le tinea fiecare colegiu.

S-a pastrat o interesanta tabula cerata din anul 167 fevruarie in 9, in care magistrul colegiului lui Jupiter Cernenul, "Artemidorus Apol­loni" si cei doi cvestori ai acestui colegiu, Valerius Niconis si Offas Meno­fili, instiinteaza printr-o publicatie pe membrii acelui colegiu din Albur­num, ca din 54 de oameni cati alcatuiau inainte, nu ramasese de­cat 17, ca nici macar Iulius Iuli comagistrul sau, de cand fusese numit in aceasta functie, nu daduse pe la Alburnus, nici pe la colegiu.

Acest pretios document ne ofera amanunte interesante asupra organizarii acestor colegii. Aflam, mai intai, ca alcatuirea colegiului era formata numai din 54 de persoane, nu putuse sa se mentina, de unde se observa ca obiceiul si moda colegiilor, fiind pe atunci predomnitoare, alcatuise societatea lor de aju­tor mutual. 

Din vechiul document reiese ca presedintele depunea o ga­rantie pentru administrarea cu credinta a averii sociale, ca era o lege care hotara conditiile in care trebuia sa se intruneasca membrii unui colegiu, si sfarseste amenintand cu naivitate pe acei ce vor muri, ca nu vor mai putea pretinde ingroparea pe socoteala societatii.

Ajutoarele ce se ofereau din casa sociala, constau in provizii de mancare: nu grau, care se impartea cele mai multe ori de stat, ci carne sau altele. La anumite zile, venea cel care trebuia sa primeasca aju­torul, cu un cos si isi lua cele destinate pentru el, care i se impar­teau de dregatorii colegiului.

Se vede ca aceste contributii au fost percepute in mod extraordinar, pe considerentul ca ele sunt date in rastimpuri asa de scurte, pe cand, dupa serbare, mai gasim doua insemnari indepartate, de unde se vede ca aceste contributii nu erau regulate.

Actiunea deznationalizatoare a colegiilor.

Existenta acestor colegii, a trebuit sa contribuie foarte mult la grabnica deznationalizare a elementelor straine poporului roman.

Cetatenii Daciei erau uniti prin interese comune, prin culturi si petre­ceri comune. Elementul roman, care era precumpanitor, trebuie sa se fi folosit din aceasta atingere a sa cu toate celelalte care alcatuiau popora­tia Daciei romane. In dezbaterile provocate in intrunirile colegiilor se intrebuinta limba latina, chiar in cazul cand majoritatea celor ce luau parte la ele, erau straini. Mai intai, pentru a dobandi prin aceasta practicarea limbii poporului domnitor, iar ulterior ajutoarele si apararile de care aveau nevoie, fiindca bunul ton si moda cereau

cu­noasterea limbii stapanitorilor si intrucat luau parte in colegiu oameni de diferite nationalitati, aveau nevoie de un organ comun de intelegere, pentru a-si transmite gandurile lor.

Organizarea Daciei romane a avut ca scop transformarea tuturor neamurile ce s-au intalnit in urma colonizarii pe teritoriul ei, intr-o singura masa omogena, de nationalitate romana.

Prezenta coloniilor, care introdusese in tara elemente romane sau romanizate, aceea a municipiilor, care au atras poporatia de bastina a Daciei pentru a se bucura de drepturile si privilegiile stapanitorilor, puternica inraurire a armatei romane, care isi desfasura activitatile militare si acolo unde nu se intindea inraurirea elementului civil al popora­tiei romane, viata colegiala a Daciei, iata fara indoiala niste agenti destul de puternici pentru a aduce pe poporul din Dacia la un sistem de gandire si de simtire comun, la inchegarea uneia si aceleiasi nationalitati.

Nu se poate sustine cu nici un temei ca poporatia romana din Dacia ar fi ramas straina de cea de bastina a tarii, ca elementul roman s-ar fi suprapus peste aceste poporatii, fara sa se impreuneze, fara sa prinda radacini in acea tara si a putut fi dezlipit cu cea mai mare usurinta de ea, cand Aurelian a dat ordinul de parasire a provinciei de peste Dunare. Ca nu ne-au ramas mai multe nume de daci, decat acelea pe care le-am putut urmari prin inscriptii, provine tocmai din faptul ca romanizandu-se pe deplin, adoptau in primul loc numiri romane, precum am gasit mai sus pe Iulius Secundinus, aratat din intamplare ca de natie dac.

Este cunoscut ca deznationalizarea unui popor incepe intai prin

lepadarea numirilor sale proprii, trece apoi la obiceiuri si la partea cea mai trainica, la limba.

Se poate spune cu privire la colonizare ca Dacia ar fi ramas prea scurt timp in stapanirea romanilor, deoarece Britania nu era inca romanizata, dupa patru secole de la cucerirea ei, dar Dacia a stat alipita Imperiului Roman numai 164 (169) de ani.

Exem­plul Britaniei este demn, intrucat este cunoscut ca elementul roman niciodata n-a fost puternic in aceasta tara, fie din cauza climei sale prea neguroasa, fie din cauza distantei sale de centrul impe­riului, insa este sigur ca la retragerea legiunilor din Britania in 406 nu au ramas decat cateva femei si copii care au devenit in curand Cambrieni. 

Provinciile in care elementul roman curgea mai cu imbelsugare se romanizau cu o nespusa repeziciune. Astfel Spania, cea dintai colonie romana a fost intemeiata in anul 171 i. Hr. pe timpul lui August, era cu totul romanizata, locu­itorii spanioli uitase limba lor si foloseau limba latina, fara a se putea deosebi de romani.

Se constata pe de-o parte o puternica asimilare asa de covarsitoare, iar pe de alta, ramanerea poporatiei dace in Dacia, iar la sfarsit un asa de puternic contingent de element roman, cu o organizare asa de bine calculata pen­tru distrugerea individualitatilor straine, se mai poate sustinea cu succes ca aceste doua poporatii, cea daca si cea romana, au stat fara nici o inraurire una asupra alteia? .

Romanii nu numai ca au cucerit pamantul gol de popor al Daciei,

ci pe insusi poporul dacilor, l-au asimilat pe deplin, l-au colonizat, impreuna cu toate celelalte elemente straine aduse de ei.

De aceea urmasii daco-romanilor de astazi, romanii sunt un popor de vita romanica, un popor neolatin ca si celelalte din apusul Europei, formate tot din sanul Imperiului Roman. Insa acest popor este mai mult roman prin mintea si mai ales prin graiul sau, deoarece fondul si temelia lui raman Dacii romanizati.

Totusi romanizarea lui s-a facut nu numai printr-o simpla inraurire a dominatiei romane, ca la celtii din Galia, ci printr-un amestec trupesc cu un puternic element ro­man, incat se afla astazi in sangele lui un adaos roman.

BIBLIOGRAFIE

1. Emil CERNEA, Emil MOLCUT - " Istoria statului si dreptului romanesc", Ed. Sansa SRL, Bucuresti, 1994.

2. L.P. MARCU - " Istoria dreptului romanesc", Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1997.

3. A.D. XENOPOL - " Istoria Romanilor", vol. I, Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti.

https://ro.wikiepedia.org;

https://ro.altermedia.info;