SECOLUL AL XVIII-LEA. INTRE TRADITIE SI MODERNITATE

SECOLUL AL XVIII-LEA. INTRE TRADITIE SI MODERNITATE

In secolul al XVIII-lea, in contextul unor schimbari in cadrul politicii general europene, al modificarilor produse in raportul de forte dintre marile puteri vecine Tarilor Romane, situatia statala romaneasca a cunoscut o criza acuta. Prin pacea de la Karlowitz (16/26 ianuarie 1699), Transilvania a trecut sub stapanirea dinastiei habsburgice, care s-a strecurat cu dibacie (cum timore et cum amore) in locul suzeranitatii turcesti.

Curand de tot, populatia avea sa-si dea seama ca este supusa unor obligatii mai grele, mai organizate. Cronicarul transilvan Mihai Csérei a exprimat plastic situatia creata populatiei din Transilvania o data cu instaurarea aici a stapanirii habsburgice: "cata vreme cautam libertatea am cazut la stramtoare si iobagie cu atat mai mare; nu mai avem nimic, toti au fost jefuiti, care de Neamt, care de Curut (ungur) si totusi trebuie sa platim dari; iar inaintea Neamtului nu aveam credinta si omenie nici cat un caine; jugul de lemn era greu, am vrut sa-l sfarimam din grumazul nostru, aruncara insa asupra noastra jug de fier cu atat mai greu. Asa pateste natiunea care-si cauta mereu stapani noi .".

Unirea unei parti a romanilor cu Biserica catolica Imperiul habsburgic, alcatuit dintr-un conglomerat de state si popoare, cauta sa-si mentina coeziunea prin dinastie, absolutism, birocratie, armata si catolicism.

Dupa instaurarea stapanirii habsburgice in Transilvania s-au luat masuri de protejare a catolicismului si s-a dus o politica sustinuta de

atragere la catolicism a romanilor, care constituiau marea majoritate a populatiei. Prin castigarea romanilor de partea ei, stapanirea Habs-burgilor s-ar fi intarit in Transilvania si, totodata, ar fi fost inlesnita politica Vienei de a-si creste influenta si apoi largi stapanirea si peste Carpati.

Interesati politiceste sa castige pe romani la catolicism, Habs-burgii au intensificat propaganda religioasa, folosind in aceasta privinta pe calugarii iezuiti. La inceput, propaganda a prins mai ales printre boieri si paturile instarite romane din Transilvania, mai apoi si in randurile preotilor ortodocsi, cand li s-a promis acestora acordarea unei situatii identice cu aceea pe care o aveau slujitorii celorlalte culte recunoscute legal.

Unirea cu biserica romano-catolica a fost hotarata, in principiu, intr-un sinod convocat, de episcopul Teofil, la Alba-Iulia, in februarie 1697. Se stabilea ca unirea religioasa a romanilor cu biserica catolica privea numai patru puncte de credinta: 1. sa primeasca primatul papei; 2. intrebuintarea painii nedospita, a azimei, in cuminicatura; 3. purgatoriul, in care se purifica sufletele si 4. purcedarea Duhului Sfant, nu numai de la Tatal, ci si de la Fiul.

Aceasta hotarare a fost urmata de un manifest pentru unire, semnat de 38 de protopopi, la promisiunea Curtii de la Viena ca aderentii "se vor bucura de privilegiile preotilor catolici".

Hotararea soborului de la Alba-Iulia a fost cel dintai semn al spargerii unitatii romanesti, in forma ei bisericeasca singura cu putinta in acea vreme prin care se realiza unitatea culturii, stransa inca in jurul bisericii ortodoxe.

Printr-o diploma a imparatului Leopold I (1658-1705) se intarea in 1699 Unirea; preotii uniti erau scutiti de iobagie sau robota, ca si de toate prestatiile umilitoare.

Printr-o a doua diploma leopoldina din 1701 s-a hotarat ca si taranii uniti sa fie "primiti intre straturile tarii, ca si ceilalti fii catolici ai patriei". Aceasta diploma n-a fost admisa de Dieta transilvana, formata din reprezentantii clasei politice, care se impotriveau sa se acorde romanilor drepturi mai mari decat cele avute pana atunci. Nobilimea ar fi pierdut importante surse de venituri din dubla asuprire, sociala si nationala, a poporului roman.

Situatia taranilor a ramas mai departe tot cea de iobagie. Reiesea limpede ca Unirea si privilegiile acordate conducerii Bisericii urma-reau atragerea ei pentru a sparge unitatea romaneasca, pentru a gasi in

Biserica sprijin in mentinerea mai departe a taranimii in stare de iobagie.

Primul episcop unit al romanilor din Transilvania a fost Atanasie Anghel, care a fost hirotonit in 1701. Pentru trecerea la noua confe-siune, el a fost afurisit de catre patriarhul Constantinopolului si de mitropolitul Tarii Romanesti.

Partile sudice ale Transilvaniei au ramas fidele confesiunii orto­doxe. Domnii Tarii Romanesti si ai Moldovei au continuat sa le acorde sprijin romanilor din Transilvania in pastrarea ortodoxiei.

Pe termen lung, unirea cu Roma avea sa aiba si un aspect extrem de fecund pe planul vietii nationale. Contactul clerului unit cu marea cultura pe care o radia Roma a dus la augmentarea constiintei originii latine si a apartenentei romanilor la aria civilizatiei europene. Acest fapt avea sa stimuleze puternica miscare de idei de care si-a legat numele Scoala Ardeleana, cu rol atat de important in formarea natiunii romane si dezvoltarea constiintei nationale.

Pe termen scurt, unirea cu Roma si nerespectarea promisiunilor facute au generat reactii specifice unor perioade de criza. Nemul-tumirilor de ordin social li s-au adaugat, in secolul al XVIII-lea, nemultumiri de ordin religios, fapt ce a dus la un sir nesfarsit de miscari sociale, care au culminat cu marea rascoala condusa de Horea, Closca si Crisan, ca si la o darza lupta politica, sustinuta de intelectualitatea in formare a poporului roman si care tintea la ridicarea economica, sociala, politica si culturala a romanilor, la stergerea inegalitatii sociale si a celei nationale. Ea era expresia cresterii constiintei nationale a romanilor, arma puternica impotriva asupririi straine si a absolutismului.

Cat priveste Tara Romaneasca si Moldova, orientarea unora dintre domni, Serban Cantacuzino, C. Brancoveanu, D. Cantemir, spre Imperiul habsburgic sau cel rus a determinat Poarta otomana sa ia masuri pentru a-si asigura elemente devotate la conducerea celor doua tari. Ele au fost gasite printre familiile grecesti imbogatite ale capitalei Imperiului otoman, in mahalaua fanarului de unde numele de Fanarioti.

Impunand pe tronul Tarii Romanesti si Moldovei domni straini, Poarta otomana le incredinta acestora un rol diplomatic de seama: ei

aveau misiunea de observatori si de informatori cu privire la miscarile care se petreceau in culisele diplomatiei Austriei si Rusiei.

Totodata, Poarta otomana urmarea integrarea cat mai profunda a celor doua Principate Romane in sistemul economic si chiar adminis-trativ otoman.

Incalcand ahid-name-urile ("vechile tratate", "intelegerile") cu Tarile Romane, Poarta otomana a cautat sa dispuna tot mai mult de teritoriul Moldovei si Tarii Romanesti, ca de un teritoriu al Imperiului otoman.

In 1713, turcii au ocupat cetatea Hotin si au prefacut-o impreuna cu tinutul ei in raia imparateasca.

Sub pretextul apararii impotriva Rusiei, un conducator tatar, Ali-bei, a cerut de la Poarta si cererea i-a fost incuviintata Soroca, cu tinutul inconjurator. Cu mari staruinte, Nicolae Mavocordat a obtinut revocarea acestei cedari. In 1718, prin pacea de la Passarowitz, turcii au cedat pentru prima oara unei puteri straine Austriei o parte din teritoriul statului Tara Romaneasca, provincia din dreapta Oltului (Oltenia), care a ramas sub stapanirea austriaca pana la pacea de la Belgrad (1739). In 1775, turcii au cedat Austriei partea de nord a Moldovei (Bucovina), iar in 1812, Rusiei partea de est a Moldovei (Basarabia), desi potrivit ahid-name-urilor Imperiul otoman nu putea ceda ceea ce nu-i apartinea. Si aceasta pentru ca Porta otomana n-a fost niciodata suverana asupra Principatelor Romane, ci suzerana. Turcii au recunoscut acest lucru cand la Karlowitz (1699), presati de poloni sa le cedeze Moldova, ei "au raspuns . ca Tara Moldovei nu pot sa o de' sa le fie lor podani, ca iaste volnica; ca turcilor ii inchinata, nu-i luata cu sabie" (I. Neculce). Cu alte cuvinte, Poarta otomana nu avea decat un drept de suzeranitate asupra Principatelor Romane.

O data cu cresterea primejdiei de desfiintare a statalitatii roma­nesti s-au intocmit si proiecte care sa defineasca o noua harta politica in spatiul locuit de romani. Planul dacic a ajuns sa preocupe marile puteri, indeosebi Imperiul habsburgic si Rusia tarista, cu scopul de a servi telurilor lor expansioniste.

Imparatul Iosif al II-lea urmarea sa uneasca Transilvania, Tara Romaneasca si Moldova intr-un mare "regat al Daciei". Marturie in acest sens este figura simbolica, reprezentand "Dacia fericita" (Dacia felix de pe unul din cei patru pilastri ai statuii sale din Viena. Intr-un

alt proiect, titlul de rege al Daciei era dat de tarina Ecaterina a II-a a Rusiei, - careia Diderot ii atribuia "sufletul lui Brutus si lacrimile Cleopatrei", nepotului ei, marele duce rus Constantin; regatul dac urma sa se realizeze prin cedarea de catre Casa de Austria a Transil­vaniei, si nu prin unirea acesteia cu Tara Romaneasca si Moldova. Gandurile Ecaterinei a II-a mergeau, de altfel, si mai departe: ea nutrea dorinta de a reinfiinta chiar Imperiul roman de rasarit pentru nepotul ei, botezat nu intamplator cu numele de Constantin, dupa numele imparatului Constantin cel Mare, intemeietorul orasului Constantinopol. Regatul Daciei ar fi revenit in acest caz favoritului imparatesei, Potemkin.

N-au lipsit nici planurile de impartire a Principatelor Romane si de folosire a unor parti din ele ca moneda de schimb in rapturile teritoriale practicate de puterile ce-si ziceau "crestine" si se proclamau "eliberatoare" ale popoarelor supuse Imperiului otoman.

Cei ce credeau in legenda imparatesei Ecaterina a II-a de "aparatoare a crestinilor" aveau sa traiasca drama deziluziilor in pre-zenta armatei rusesti pe teritoriul lor. Dupa ocupatia rusa din anii 1768-1774, un anonim ne-a lasat urmatoarea insemnare pe un Minei: "Am vrut sa scriu o istorie scurta, dar mai bine sa zic o pilda ca sa ramaie la cei ce vor veni dupa noi in lume, pentru ca sa nu se mai amageasca a crede ca Imparatiele Evropii (nu) sunt interesate. Adeca la anul 1768 au daschis razboi Poarta Othomanii cu Imparatia Rusii, si dupa ce au navalit ostile rusesti in tara Moldovii si in Tara Rumaneasca, au inceput sa amagiasca pe moldoveni cum si pa rumani cum ca are imparateasa Ecaterina a Rusii sa izbaveasca aceste doua tari dan mana turcului, si asa toate noroadele sa nabunise, iar, cand a fost la facerea pacii, la leat 1774, au mers la Ias<i> boierii si s-au stransu sa vorbeasca lui Romeantov, fertmansalului, cum ca Imparateasa i-au lasat neslobozi. Iar el le-au zis ca, ma mir de voi, boieri, da aveti minte ca un cap de bou, cum va iaste si pecetea tarii voastre. Imparateasa au avut alte interesuri cat pa langa aceste doua tari".

Opozitia diferitelor proiecte ale marilor puteri in privinta Princi­patelor Romane explica nereusita lor in formele preconizate de Rusia si Austria, de anexare a Principatelor Romane. Mersul confruntarilor militare ruso-austro-otomane in si pentru spatiul romanesc, ca si evolutia ansamblului de relatii internationale au impus solutii de compromis, care, desi au asigurat continuitatea vietii de stat romanesti, s-au soldat cu insemnate pierderi teritoriale. La 7 mai 1775

asa cum am mentionat deja turcii consimteau la cedarea Bucovinei austriecilor. Era un succes al diplomatiei acestora, care-si bazau cererea pe abile argumente mincinos ticluite.

Dupa pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774) a crescut influenta Rusiei in Principatele Romane ea a capatat statutul de putere protectoare si se va folosi de orice prilej favorabil pentru a le

anexa.

In cea de-a doua domnie a lui Alexandru Moruzi in Tara Romaneasca, in anul 1800, in schimbul ajutorului militar solicitat de sultanul Selim al III-lea Rusiei impotriva lui Pazvantoglu, pasa rebel de Vidin, tarul Pavel I cerea ca Valahia si Moldova, sa fie "supt stapanirea Rosii". La aceasta veste scria Dionisie Eclesiarhul Alexandru Moruzi a adresat, in numele intregii tari, o jalba sultanului "sa iarte pe Pazvantoglu, sa nu mai vie si ostile muscalului".

Cererile Rusiei de anexare a celor doua Principate Romane au revenit in negocierile de pace din timpul razboiului ruso-turc din 1806-1812 si al schimbarilor ce se produceau in acea vreme in rapor-tul de forte si in jocul de interese ale marilor puteri europene.

In urma negocierilor franco-ruse de la Erfurt din 1808,

Napoleon I recunostea anexarea Moldovei si a Tarii Romanesti de

catre Rusia. Iar proiectul tratatului de pace ruso-turc, redactat la

inceputul anului 1810, art. 4, prevedea: "Principatele Moldova,

Valahia Mare si Mica (Muntenia si Oltenia) si Basarabia se

alipesc prin acest tratat de pace pe veci Imperiului rus, cu orasele,

cetatile si satele cu locuitorii acestora de ambele sexe si cu averea

lor. Fluviul Dunarea va fi de acum inainte granita intre cele doua

imperii.. La insasi gura flu-viului, malul stang al bratului Sf.

Gheorghe va fi granita rusa, iar malul drept al acestui brat va fi

granita turca. ".

Refuzul Imperiului otoman sultanul Mahmud al II-lea

fiind "hotarat sa lupte pana la ultimul ostas, decat sa renunte la

cele doua Principate" -, ca si iminenta atacului francez au constrans Rusia sa-si limiteze pretentiile la anexarea teritoriului dintre Nistru si Prut prin Tratatul ruso-turc de la Bucuresti din

16/28 mai 1812.

Termenul de Basarabia, care desemna pana atunci partea de nord a gurilor Dunarii, a fost extins asupra intregului teritoriu dintre Nistru si Prut, de la Hotin la Marea Neagra.

Primul statut al Basarabiei declarata provincie (oblasti) promulgat la 29 aprilie 1818 a acordat teritoriului dintre Nistru si Prut autonomia in cadrul Imperiului rus si a instaurat un regim adminis­trativ si judecatoresc inspirat de realitatile, legile si obiceiurile locale.

Aceasta individualitate a Basarabiei a fost abolita prin extinderea la 29 februarie 1828 a regimului provincial rusesc si la vest de Nistru. La 28 octombrie 1873, Basarabia a devenit "gubernie".

In conditiile razboaielor ruso-austro-turce din secolul al XVIII-lea si la inceputul secolului al XIX-lea sub amenintarea pierderii iden-titatii lor statale Principatele Romane au reactionat cu o vie activitate literara, cu o inteligenta activitate de informare a opiniei publice inter-nationale privind trecutul poporului roman, drepturile sale istorice si recunoasterea statutului de demnitate politica la care il indreptateau "vechile tratate" ("capitulatiile") cu Poarta otomana, necontenita si darza lui lupta pentru supravietuire statala.

Poarta otomana nu a contestat existenta unor asemenea "tratate" si prevederile lor au fost invocate in tratatele internationale care au reglementat statutul politico-juridic al Principatelor Romane pana la unirea lor (1859) si castigarea independentei Romaniei (1878).

Rapturile teritoriale ale Austriei si Rusiei pe seama Principatelor Romane, intr-o perioada care era marcata de trecerea de la constiinta etnica, constiinta de neam, la constiinta de unitate national politica a romanilor, au adaugat noi elemente dezvoltarii doctrinei nationale a daco-romanismului, doctrina ce dezvolta in conditiile epocii moderne, planul dacic, luand drept model creatia politica a lui Mihai Viteazul, si exprima aspiratia de a recupera teritoriile romanesti pierdute si de a realiza unirea romanilor intr-un stat national unitar. "Pretindem se scria in "Gazeta de Transilvania", nr.47 din 10 iunie 1848 a ni se lasa noua Dunarea si linia Marii Negre cea de catre noi, supt a noastra paza si stapanire, in folosul tuturor si spre a nimanui stricare sau primejduire, din care pricina cerem de la imparatul Rusiei ca cu puterea ce are sa mijloceasca a ni se reintrupa Basarabia, care s-au luat de la noi cu calcarea drepturilor neamului: pentru ca Turcia nu era volnica a da ceea

ce nu era al ei si nici Rusia nu avea dreptate a cuprinde o provintie ce Turcia nu o putea da". (Cornelia Bodea, 1848 la romani, vol. I, O isto­rie in date si marturii, Bucuresti, 1998, p. 523).

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

Constantiniu, Florin, O istorie sincera a poporului roman, editia a II-a

revazuta si adaugita, Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1999.

Stefanescu, Stefan, Istoria medie a Romaniei, 4 vol., Editura

Universitatii din Bucuresti, 1991-1999.

Bratianu, Gh., I. Traditia istorica despre intemeierea statelor romanesti

editie ingrijita, studiu introductiv si note de Valeriu Rapeanu, Editura Eminescu, Bucuresti, 1980.

Iorga, N., Studii asupra evului mediu romanesc, editie ingrijita de Serban

Papacostea, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1984.

Panaitescu, P., P., Interpretari romanesti, Editura Enciclopedica,

Bucuresti, 1994.

Papacostea, Serban, Geneza statului in evul mediu romanesc. Studii critice,

Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988.

Pop, Ioan-Aurel, Romanii si maghiarii in secolele IX-XIV. Geneza statului

medieval in Transilvania. Centrul de studii transilvane, Fundatia Culturala Romana, Cluj-Napoca, 1996.

Prodan, David, Rascoala lui Horea, editie noua, revazuta, vol. I-II, Editura

Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1984.

Theodorescu, Razvan, Civilizatia romanilor intre medieval si modern,

vol. I, Editura Meridiane, Bucuresti, 1987.