Istoria literaturii romane - "Floare albastra", de Mihai Eminescu -analiza literara

Istoria literaturii romane

"Floare albastra", de Mihai Eminescu

-analiza literara-

Mihai Eminescu, cel mai mare poet si scriitor roman, a realizat o opera monumentala a traditiilor populare si culte nationale, "depasindu-le prin geniul si munca sa" (Zoe Dumitrescu Busulenga). Creatia eminesciana, axata pe cultul istoriei si al naturii, dar si pe erotica, urmarind destinul fiintei umane, a luat nastere dintr-o profunda gandire filosofica, dintr-un mod specific poetului de a percepe lumea. Putini autori au reusit sa surprinda in creatiile lor setea nestavilita de cunoastere, cautarea neobosita a adevarului si a tainelor vietii, parcursul existentei umane si inscrierea ei in univers.

Precedata in timp de unele mari creatii precum: "Venere si Madona", "Epigonii", "Mortua Est" si urmata de "Imparat si proletar", "Calin (file din poveste)", "Strigoii", poezia "Floare albastra", "primul mare semn al operei viitoare" (Vladimir Streinu), apare in revista "Convorbiri literare" la data de 1 aprilie 1873. Prima capodopera eminesciana, isi are punctul de plecare in mitul romantic, ilustrand imaginea spatiului infinit si a puritatii, aspiratia tulburatoare spre absolut si apartine liricii peisagistice si erotice, surprinzand puternice trairi interioare izvorate din iubire intr-un cadru rustic detaliat prin imagini artistice si figuri de stil.

Titlul este o metafora-simbol, un motiv romantic care apare si in alte literaturi; in literatura germana, in lirica lui Novalis "floarea albastra" se metamorfozeaza intr-o femeie care ia chipul iubitei si tulbura inima eroului; in literatura italiana, in poezia lui Leopardi, motivul "florii albastre" sugereaza puritatea iubirii si candoarea iubitei, iar la Eminescu, "floarea" reprezinta efemeritatea, delicatetea, iar culoarea albastra sugereaza infinitul cosmic dar si aspiratia poetului spre iubirea ideala, spre perfectiune.

Poezia este construita pe doua planuri distincte, inegale ca intindere: un plan al femeii, ilustrand monologul liric, iar celalalt al barbatului, cuprinzand monologul lirico-filozofic. Femeia este o copila naiva, dornica sa se maturizeze prin iubire, iar barbatul, contemplativ si preocupat de idei filozofice, se lasa sedus de dulceata jocului inocent. Incipitul reprezinta o interogatie retorica construita sub aspectul unui repros al iubitei, care simte pericolul instrainarii si incearca sa-l readuca aproape de ea: "Iar te-ai cufundat in stele/ Si in nori si-n ceruri nalte?". "Rauri in soare ", "Campiile asire", "Intunecata mare" sunt elemente ale unei geografii mitice, ale unui spatiu al genezei care sugereaza inaltimea gandirii barbatului preocupat de cunoastere. Adresarea este familiara "nu cata", "iubite", "sufletul vietii mele".

Planul feminitatii cuprinde strofele 1-3 si 5-12, fiind construit sub forma unui monolog, alcatuit in prima parte dintr-o mustrare, o expresie a intuitiei feminine, care simte instrainarea barbatului, cufundarea lui "in stele", "in nori" si "ceruri nalte", iar in secventa urmatoare dintr-o provocare inocenta, ascunsa sub masca unui un act de seductie. Adverbul "iar" arata repetabilitatea confuziei barbatului asupra cailor pe care le parcurge in scopul gasirii fericirii, el crezand ca aceasta stare poate fi atinsa prin cunoasterea ideilor filozofice. Versul "De nu m-ai uita incalte" sugereaza dorinta inocenta a fetei de a nu fi uitata de barbatul meditativ. Din structura "in zadar" reiese inutilitatea preocuparilor reflexive, intrucat ceea ce dorea sa afle nu era complicat, ci pur, lipsit de orice taina.

Chemarea insistenta a fetei "- Hai in codrul cu verdeata/ Und-izvoare plang in vale,/ Stanca sta sa se pravale/ In prapastia mareata" cuprinde de fapt un indemn prin care "mititica", epitet ce sugereaza natura pamanteana a acesteia, isi ademeneste iubitul in codru. Confuzia poetului, furat de visele sale, cauzeaza ingrijorarea fetei care se teme ca va fi uitata si ii declara fericirea de a fi alaturi de el: "Nu cata in departare/ Fericirea ta, iubite!". Chemarea in codru il convinge pe poet sa-si lase lumea si visele inalte si sa se abandoneze unei fericiri simple si totale in mijlocul naturii: "Acolo-n ochi de padure,/ Langa balta cea senina/ Si sub trestia cea lina/ Vom sedea in foi de mure". Autorul imagineaza un cadru romantic, feeric, in care natura e personificata: "izvoare plang", "ochi de padure", fiind o protectoare a cuplului, deoarece preia manifestarile si sentimentele indragostitilor..

Indragostitii eminescieni, odata reuniti si imbratisati, ating suprema fericire a implinirii si adorm. Somnul lor e simbolul intrarii in marele circuit al eternitatii cosmice, iubirea insemnand o treapta catre vesnicie si absolut. Ideea izolarii cuplului de indragostiti de restul lumii, dorinta de intimitate, este intalnita in "Floare albastra" prin intermediul motivului cuplului biblic. Portretul fetei intruchipeaza idealul de frumusete eminesciana, caracteristicile "micutei" fiind reliefate prin intermediul epitetelor cromatice "de-aur parul", "rosie ca marul". Gesturile tandre, soaptele, declaratiile erotice, chemarile iubirii se contopesc intr-un ritual erotic specific imaginarului poetic eminescian "Si mi-i spune-atunci povesti", "Ne-om da sarutari pe cale". Timpurile verbale de viitor popular, "vom sede", "mi-i spune", "oi desface", amplaseaza povestea de dragoste intr-un spatiu rustic si sugereaza optimismul eului liric privind posibila implinire a iubirii absolute, intr-un candva nedefinit, ca un vis de fericire ce urmeaza sa se manifeste intr-un viitor imaginar. Iubita din aceasta poezie este o femeie obisnuita, care nu se poate ridica la altitudinea sentimentelor poetului, fapt dovedit si de limbajul popular al acesteia: "de nu m-ai uita incalte", "mi-oi face", "voi cerca". Singura scuza in actiunea ei de a-l ademeni in codru este ca o face cu sinceritate, nevinovatie si naturalete. Ea, desi pare o inocenta, nu se fereste de nimeni si declara: "Si-apoi cine treaba are!"

Planul barbatului cuprinde strofele 4 si 13-14 si are un rol dublu: evocarea povestii de dragoste, data de prezenta in text a unui narator, marcat de pronumele personal "eu" si caracterul acesteia de meditatie. Discursul se face din perspectiva maturului. Abia acum ii adreseaza fetei cuvinte tandre: "mititica", dandu-i dreptate si constientizand dureros ca s-ar fi putut implini in plan uman ("Ah! Ea spuse adevarul") si noteaza cu autoironie reactia lui de atunci "Eu am ras, n-am zis nimica". Scurtele precizari care delimiteaza cele doua planuri "Ca un stalp eu stam in luna" infatiseaza uimirea, impactul pe care il au vorbele iubitei, capabila sa exprime adevaruri mari in cuvinte simple.

In strofa a treisprezecea este marcata despartirea ("Inc-o gura si dispare.") dupa care urmeaza ruptura, semnalata grafic prin punctele de suspensie care preced ultima strofa. Conflictul erotic generator de tensiune are la baza incompatibilitatea celor doi iubiti, fiecare apartinand altei lumi, altor esente sufletesti. Natura diferita a acestor lumi nu-l singularizeaza pe geniu, nu-i declanseaza orgoliul, dispretul si agresivitatea romantica fata de umanitate, ci, dimpotriva il apropie prin destin si aspiratie, iar atunci cand se desparte de semeni o face cu regret si cu o dulce resemnare. Exclamatiile retorice "ce frumoasa", "ce nebuna" exprima regretul, nostalgia, constientizarea tarzie a faptului ca fericirea a trecut pe langa el, iar descrierea facuta de eul liric demonstreaza sacralitatea fetei si revelatia acestuia despre iubirea pierduta.

Ultima strofa aduce in prim-plan ideea despartirii, a stingerii dragostei, iar repetitia "floare albastra" subliniaza intensitatea trairii generate de contrastul dintre iluzie si realitate accentuata de acel "totusi". Aceasta secventa cuprinde intreaga adancime semantica, sensul sentimentelor si filosofia acestora. Iubita, "dulce minune", a carei imagini este tesuta dintr-o suita de epitete surprinzatoare, de-o cutezanta si forta de sugestie unica ("frageda ca floarea de cires", "un inger" care "pluteste ca visul de usor", "un vis ferice de iubire", "mireasa blanda din povesti", "icoana, a purei verginei Marii") s-a dus si iubirea a murit.

Capodopera eminesciana "Floare albastra" exprima un ideal erotic de tinerete, cea dintai tentatie a vietii care cunoaste, prin ultimul vers ("Totusi este trist in lume"), starea sufleteasca marcata de pesimism si scepticism. Repetarea nostalgica a titlului poeziei ("Floare albastra") in penultimul vers accentueaza mitul romantic al absolutului, imaginea cromatica simbolizand sentimentul infinitului, poezia fiind "una dintre cele mai putin intelese in orice caz din poeziile cele mai expuse neintelegeri si inca din cauza desavarsitei lor gratii" (Perspessicius). Ea este o metafora complexa compusa din doi termeni antitetici, in care eternitatea rece este opusa trairii fericite in "dulcea" natura, moartea - vietii, proiectata prin iubire in vesnicie, doua esente opuse iremediabil, una transcendenta, vesnica, alta concreta, imediata si atragatoare. Versurile alterneaza doua cate doua, cu tonalitati si sensuri diferite. Cei doi termeni ai metaforei, unul cosmic si altul material, se opresc la inceput la lumea de idei a poetului, la "eternitatea" cerurilor inalte, cu stelele si norii lor, la "campiile asire", universul in care "raurile" planetei sunt inghitite de "indepartata mare". Primei serii de referinte i se opun elementele concrete ale vietii, "codrul cu verdeata", "izvoarele", "padurile", "bolta senina", "poteca". Antiteza care opune doua lumi diferite ca esenta, una concreta, innobilata de freamatul vietii, alta cosmica, vesnica, infiorator de rece si singura, a constituit motivul fundamental al liricii lui Eminescu, intalnit nu doar in "Floare albastra", ci si in poeme ca: "Luceafarul", "Povestea teiului", "Dorinta".

Eminescu este prin temperament si formatie un poet romantic, "ultimul mare romantic european" (G. Calinescu), care concepe creatia ca o forma de cunoastere, ca o "arta de a scoate din gandire, din adancurile sufletului, un sistem al lumii, o lume pur inteligibila, lumea spiritelor" (Novalis). Poetul se raporteaza permanent la problema fundamentala a existentei fiintei umane, la gandirea si spiritualitatea poporului roman, peste care a adaugat un strat de elemente culte, generat de filosofia germana, in special de Kant si Schopenhauer, si de romantismul european. Prin topirea acestor influente intr-un sistem coerent, Eminescu a fundamentat ideea filosofica a sortii geniului si a zadarniciei efortului uman pentru schimbarea lumii.

Bibliografie

1. Florea, Ghita, Iacob, Simona, Literatura romana in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, ed. a III-a, Editura Fundatiei "Romania de Maine", Bucuresti, 2006.

. Manolescu, Nicolae, Istoria critica a literaturii romane, Editura "Aula", Brasov, 2002.