ROMAN MODERN SUBIECTIV - Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi

ROMAN MODERN SUBIECTIV

Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi

de Camil Petrescu

In contextul literaturii interbelice, Camil Petrescu a fost un scriitor controversat, dupa aparitia romanelor Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi si Patul lui Procust, pentru ca acestea au surprins prin noutatea creatiei si originalitatea formulei literare. George Calinescu, de exemplu, s-a aratat intrigat de "disproportia' care sta la baza primului roman amintit: " partea a doua pare independenta de cea dintai' (parere impartita si de Serban Cioculescu); Pompiliu Constantinescu regreta ca "d. Camil Petrescu nu s-a hotarat sa faca doua romane distincte, unul de iubire si de analiza, altul de evocare dramatica a razboiului', in timp ce confratele Liviu Rebreanu scria ca "o cochetarie l-a facut sa intrebuinteze o constructie relaxata, cu mai multe planuri, cu dozari de mici mistere nerezolvate'. Descoperindu-i pe Bergson si Husserl, Camil Petrescu a fost cucerit de conceptia acestora privitoare la fenomenul literar urmarit in contextul larg al problemei cunoasterii, iar dupa ce 1-a citit pe Marcel Proust, i-a dedicat un studiu, in care afirma:

" proustianismul devine asadar o necesitate in revolutionarea prozei moderne' Conceptia sa despre roman va avea in vedere convingerile pe care le-a capatat in perioada de pregatire a creatiilor care vor constitui "modelul' Camil Petrescu.

Dupa Bergson, lumea cunoaste o evolutie intr-un timp rupt de materie, numit durata pura, durata subiectiva, ce presupune dilatare si comprimarea timpului in functie de trairea individului; or, pe aceasta "traire' pune accent prozatorul, traire care determina "conflicte si ciocniri, caci in afara acestora nu exista destin, iar fara destin, nu exista roman'.

Husserl, fondatorul fenomenologiei, considera ca din realitate trebuie retinuta "esenta ideala' si propune studierea fenomenelor constiintei, caci "traire in afara constiintei nu exista', ceea ce pare a-1 fi convins si pe prozatorul roman.

Aceasta aplecare a lui Camil Petrescu spre stiintele contemporane a fost observata de Tudor Vianu, care a scris : " rasfoiesc cartile lui Camil si ma conving ca intreaga lume a figuratiei sale stilistice i-o pun la indemana matematicile, fizica si chimia, cu paralelele, diagonalele, cu iradiatiile, cu nucleele, cu triunghiurile [], cu feeriile lor siderale'.

Conceptia despre roman a lui Camil Petrescu, expusa in Teze si antiteze, in Noua structura si opera lui Marcel Proust si Addenda la Falsul tratat, tine, deci, de toate aceste determinari care i-au "dictat' aspiratia spre autenticitate, spre documentul pur, catre structurile obiective ale lumii, din intimitatea carora a obtinut intotdeauna noi grupari, dupa cum afirma acelasi Tudor Vianu.

Asadar, romanul subiectiv al lui Camil Petrescu se va caracteriza prin cristalizarea continutului pe o pasiune, fiind monografia unui sentiment, a unei experiente de viata; in acest caz, creatia are caracter monovalent; ca rezultat al unei experiente traite, romanul se inscrie in marturisirea autorului: " mi-am propus sa nu descriu decat ceea ce vad, ceea ce aud, ceea ce cred, ceea ce inregistreaza simturile mele, ceea ce gandesc eu. Din mine insumi nu pot iesi []. Eu nu pot vorbi onest decat la persoana I' ; din aceasta credinta rezulta autenticitatea, caci "un scriitor e un ins care exprima in scris, cu o liminara sinceritate, ceea ce a simtit, ceea ce a gandit, ceea ce i s-a intamplat in viata lui si celor pe care i-a cunoscut sau chiar obiectelor neinsufletite' ; o autenticitate e acum posibila, in locul realismului precar si inaderent, aceasta devenind "una din valorile necesare si specifice ale epicii noi' ; prezenta persoanei I in relatare presupune un subiectivism accentuat, paginile romanului destainuind confesiuni tulburatoare, legate de experientele traite, de sentimente ; apare, din nou, ecuatia subiectiv-obiectiv, scriitorul subliniind faptul ca "duiosia, idilicul si pitorescul sunt inlocuite cu analiza lucida' si ca subiectivitatea este, in fond, o realitate a constiintei; in felul acesta, se ajunge la alta trasatura a prozei camilpetresciene, si anume trairea in constiinta, aceasta dand masura tuturor lucrurilor, caci prin trairea in constiinta omul isi lamureste sufletul si viata.romancierul va marturisi in acest sens: " singura realitate pe care o pot povesti este continutul meu sufletesc, realitatea constiintei mele' ; timpul cronologic este abolit in favoarea fluxului memoriei, ceea ce duce la discontinuitatea temporala; argumentam cu o alta marturisire : "Memoria mea nu functioneaza - cand functioneaza involuntar -dupa un plan care sa coincida cu regulile invatate la estetica, ale perfectului roman clasic []. Nu e cu putinta ca memoria noastra involuntara sa functioneze dupa asemenea plan. in mod simplu, voi lasa sa se desfasoare fluxul amintirilor. Dar daca tocmai cand povestesc o intamplare imi aduc aminte, pornind de la un cuvant, de o alta intamplare ? Nu-i nimic, fac un soi de paranteza si povestesc toata intamplarea intercalata []. O memorie puternica se coloreaza asa de intens afectiv, ca nu se risipeste in formale asociatii de senzatii' ; personajele, fluctuante, contradictorii si imprevizibile, implica grave probleme de constiinta, se lasa antrenate de pasiuni, se identifica si ard o data cu acestea, pastrandu-si nealterata luciditatea, care sporeste voluptatea reala: " cata luciditate, atata constiinta, cata constiinta, atata pasiune si, deci, atata drama'. Camil Petrescu vorbeste de un personaj-pisc "care urmeaza fluctuatiile constiintei, asa cum inaltimile alpine, implicand mai jos toate modurile topografice normale, nu se pot realiza cu esente decat in convul-siuni ametitoare de stanci, gheata si zapada perena' ; structura epica dovedeste o "solidaritate functionala' (Mircea Zaciu), in ciuda constructiei aparent dezorganizate (includerea amintirilor disparate, a unor scrisori, fragmente de jurnal, poezii, articole din presa vremii); in aceasta "noua structura', realitatea este prezenta in planul constiintei, cu accent pe durata concreta si pe semnificatii, unitatea de perspectiva a romanului fiind asigurata de "centrarea structurii in constiinta naratorului'.

Aceste caracteristici ale romanului modern subiectiv se vor regasi in romanele amintite, observatiile noastre avand in vedere doar Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi.In romanul amintit, analiza isi asociaza, dupa necesitati, reactiile unui poet, tensiunea unui dramaturg, o ardenta miscare cerebrala. Nici un alt romancier din epoca n-a acordat atat spatiu "explicatiilor de aspect filosofic, eruditiei, trasatura ce confera de altminteri o stransa unitate operei in ansamblu' (Constantin Ciopraga).

Creatia este alcatuita din doua parti ce explica titlul, urmarind doua experiente de viata - dragostea si razboiul - si analizand doua sentimente - gelozia, provocata de o dragoste mai presus de fiinta, si frica de moarte, resimtita de erou, Stefan Gheorghidiu, pe front. Acesta, ca toti eroii camilpetrescieni, este de o inepuizabila complicatie sufleteasca, reflexiv, sensibil, cu o viata interioara reprezentata de reactii neasteptate si de stari febrile, ilustrand convingerea autorului ca ceea ce se contureaza ca important pentru individ este trairea in constiinta.

Naratiunea este realizata la persoana I, vocea actoriala confesandu-se cu privire la dragostea si suferinta ei, la incercarile de eliberare de pasiune si revenirea la aceeasi extenuanta dragoste, la gelozia si incertitudinea vietii sale legate de fidelitatea sotiei; naratorul-personaj isi analizeaza viata sentimentala cu luciditate, notand febril - intr-un jurnal - ceea ce a simtit si a trait in experienta iubirii, de la aparitia acesteia pana la declin. "Disecandu-si' sufletul, eroul isi dezvaluie trairile de la inceput, cand simtea mila pentru Ela, care era in stare sa-1 astepte oricat, intampinandu-l cu ochi inlacrimati, dar fericita; apoi, orgoliul ii este satisfacut ca cea mai frumoasa studenta de la "franceza si romana' il iubea, fara sa faca un secret din asta. invata si el sa o iubeasca, dar dragostea lui trece limita obisnuita; superior lumii careia nu i se poate adapta, Gheorghidiu simte ca experienta lui erotica trebuie sa atinga absolutul. Va marturisi, contorsionat sufleteste : "Cei care se iubesc au drept de viata si de moarte unul asupra celuilalt', sau infierbantat, ca in delir: "O iubire mare e mai curand un proces de autosugestie. [] Iubesti intai din mila, din indatorire, din duiosie [], pe urma te obisnuiesti cu surasul si vocea ei, si treptat iti trebuieste prezenta ei zilnica. Toate planurile ti le faci in functie de nevoile si preferintele ei'. Dupa primirea unei mosteniri, intrand in "societatea inalta', Ela se schimba, mai ales dupa ce-1 cunoaste pe Gregoriade, categoric inferior lui Gheorghidiu, avand doar atuul elegantei si al stapanirii artei de a dansa. Cu surprindere, eroul isi "redescopera' nevasta, care nu mai avea nimic din perioada in care "ametind totul, aceasta iubire inflorea fara seaman, cum infloresc salbatic, in luna mai, nimfele lujerilor de crin'. Atitudinea Elei il surprinde, il nedumereste si ii trezeste gelozia, care va deveni sursa lui de suferinta. Abolind timpul cronologic, eroul se lasa in voia fluxului memoriei, amintindu-si, mai ales, acele intamplari ce-i adancesc durerea sufleteasca, pe care si-o analizeaza cu sinceritate (amintind de marturisirea autorului: "Nu putem cunoaste nimic absolut decat rasfrangandu-ne in noi insine, decat intorcand privirea asupra propriului nostru continut sufletesc' sau "Eu nu pot vorbi onest decat la persoana I [] din mine insumi nu pot iesi') si cu luciditate, ca si cum i-ar fi facut placere sa-si rasuceasca in rana un cutit. E cazul excursiei la Odobesti, in timpul careia incearca sa-si mascheze durerea provocata nu numai de Ela, care dansa "de la genunchi pana la piept greu si cald lipita de el [Gregoriade]' in timp ce el isi simtea "cosul pieptului devastat de serpi vii ascunsi sub camasa', ci si de faptul ca el insusi s-a inselat cu privire la nevasta lui, despre care crezuse ca toate bucuriile si durerile ei nu pot veni decat de la el. Cand refuza sa se intoarca impreuna acasa de la o alta iesire "cu banda', eroul se razbuna, dar razbunarea nu-i aduce alinarea si incepe s-o caute "cu o tristete de moarte in suflet', cu impresia ca totul e gol in jurul lui. Analizandu-si trairile, constata ca "femeia aceasta [Ela] era a mea in mod exemplar, unic, asa ca eul meu, ca mama mea, ca ne intalnisem de la inceputul lumii, peste toate devenirile, amandoi, si aveam sa pierim la fel, amandoi', impacarea e urmata de alta despartire, dupa ce Gheorghidiu se intoarce neanuntat de la Azuga, unde era concentrat. Descrierea suferintei e facuta in termeni sugestivi ce noteaza reactii fizice si sufletesti: " un pustiu imens, un nucleu de dureri' ; " as fi vrut s-alerg, sa strang sticla sparta in pumni, sa incerc orice, numai sa pot faramita din noaptea care ma despartea de zorii zilei' ; " mi-era teama ca voi innebuni pana-n zori' ; " era ca un doliu adanc si dureros'.

Sondandu-si adancimile sufletesti, eroul marturiseste cu aceeasi luciditate cauzatoare de suferinta: "Simteam din zi in zi, departe de femeia mea, ca voi muri, caci durerile ulceroase devenisera de nesuportat. Slabisem intr-un mod care ma despera, caci facea o dovada obiectiva ca sufar din pricina femeii si, oricat as fi vrut sa ascund cu surasuri ranile orgoliului meu, nu mai puteam izbuti din cauza asta', impacarile sunt traite ca o betie de dureri amare transformate in bucurii tari. Suferinta cauzata de incertitudine, de neputinta de a afla adevarul oscileaza intre acuza si scuza, intre banuiala si iertare, intre invinovatire de adulter si dezvinovatire. Introspectia este rapida si nervoasa (spre deosebire de cea a lui Proust), sentimentele dezvaluite fiind diverse, dar provocand aceleasi manifestari dureroase: "Din tot corpul mi s-a scurs sangele' ; "Stateam parasit, paralizat, fara sa pot gandi nimic'.

Atunci cand are certitudinea ca Ela il insala, dupa intalnirea de la Campulung, deci cand i se releva adevarul despre femeia iubita, care il facuse sa simta, datorita geloziei, in sine "o fierbere de serpi inveninati', hotararea de a se desparti e definitiva. Iubirea traita ca experienta intelectuala, prin raportare continua la absolut, esueaza, si de cosmarul tradarii din partea Elei va fi eliberat dupa plecarea pe front. O alta experienta traita pe campul de lupta ii va arata altfel lumea si existenta, din perspectiva combatantului aflat in fata mortii iminente. "Jurnalul de razboi' ne ofera o viziune personala si unilaterala asupra cataclismului ucigas, facand din aceasta scriere - dupa cum remarca George Calinescu - "tot ce s-a scris mai frumos si mai subtil despre razboi'. Nimic eroic, nimic inaltator, nici o bravura. Nu lupta in sine conteaza, ci viata interioara a individului participant la o crima universala, declansata nu se stie pentru ce, la care participa, fara motivatie, si romanii, caci discutiile parlamentare sau cele demagogice nu sunt convingatoare. Naratorul -in ipostaza de luptator - observa, cu aceeasi luciditate, farsa pregati­rilor pentru razboi, asa cum e descrisa in capitolul "La Piatra Craiului, in munte'. Experienta de pe front este infricosatoare si e resimtita de erou ca o amenintare torturanta; alt sentiment va fi analizat cu brutalitate si detaliat, acela al spaimei, al fricii in fata mortii, sentiment ce pare sa dezumanizeze.

Sunt viziuni de cosmar retinute in notatii patrunzatoare: " au vazut un obuz care i-a retezat capul lui A Mariei [] si fugea asa, fara cap, dupa dumneavoastra', va marturisi un soldat. Este monografia sentimentului de frica, pe care naratorul-locotenent il marturiseste, fara nici o urma de eroism : " nervii de atata incordare s-au rupt ca niste sfori putrede' ; "creierul parca mi s-a zemuit', "urechile vajaie innebunite si fara intrerupere' ; "traiesc plangand in mine gandul' ; "fiecare explozie ne nauceste, batandu-ne mereu tepi de fier, cu ciocanul, in urechi'. Fuga din fata pericolului e omeneasca, nimeni nu-si pune problema lasitatii, cat timp nimerisera in "capcana mortii' : " nu avem totusi curajul sa trecem'. Problemele de constiinta nu intarzie sa apara: "Ma intreb intai, lungit in santul soselei, daca nu am fost prea de tot demoralizat de focurile de baraj ] o intrebare ma chinuie mai staruitor ca oricand: «Altul, in locul meu, s-ar fi purtat mai demn?»'.

Cand detasamentul lui e "acoperit de pamantul lui Dumnezeu' se aude ca o litanie un fel de bocet, semn al fricii complete. Gheorghidiu simte ca vointa lui are limite, caci interminabilul bom­bardament a sfaramat toate resorturile lui sufletesti, ceea ce-1 face sa recunoasca: " nu mai e nimic omenesc in noi' ; cuprinsi de groaza mortii, oamenii se inghesuie animalic unii langa altii; indivizii cunosc distrugerea psihica, in ei mai existand doar instinctul de aparare. Aceasta a doua experienta marturisita este mai dureroasa, dar in alt fel; ceea ce descopera eul narativ este o suferinta colectiva mai puternica decat orice suferinta individuala. Se pune firesc intrebarea care dintre cele doua experiente 1-a marcat mai mult pe Gheorghidiu.

Prima experienta a avut o frumusete initiala care 1-a facut fericit pe protagonist intr-un univers al sau, deschis doar Elei, pe care ar fi vrut-o alaturi in credinta lui intr-o dragoste unica, absoluta; cand descopera ca sotia lui nu era "madona' autentica pe care o crezuse, sufera si analizeaza resorturile acestei suferinte. Aflarea adevarului il gaseste deja obosit si indiferent, surprins neplacut de gandul halucinant de altadata de a-1 ucide pe vinovat. Unde a disparut dragostea convertita intr-o fericire dincolo de timp, care tindea sa anuleze legatura cu pamantul: "Sufletele noastre pluteau deasupra cuvintelor, in ezitari, falfairi, fixari si iar mici zboruri, ca un roi de fluturi deasupra unei plante' si, mai ales, cand si de ce a disparut e greu de spus. Reprosurile nu-si mai au rostul cand Gheorghidiu, analizandu-si mereu constiinta, descopera ca poate exista o lume superioara dragostei si un soare interior mult mai calm. Gasind raspunsul la indoielile chinuitoare, eroul iese demn, nu strivit, din aceasta-experienta: "I-am scris ca-i las absolut tot ce e in casa, de la obiecte de pret la carti de la lucruri personale, la amintiri. Adica tot trecutul' [s.n.]. Se spune ca incercarea de analiza a fericirii duce la disparitia acesteia; poate ca tocmai analiza "cu lupa' a dragostei si a geloziei, prin aducerea sentimentelor sale sub reflectorul constiintei, cu o luciditate extrema, a provocat si disparitia concomitent a acestora, caci intoarcerea acasa ii pare "un examen dezagreabil', simtindu-se obosit si indiferent. Sentimentul lui de iubire trecuse prin toate etapele, de la aparitie si consolidare la fericire (la zbor, ca in tabloul lui Chagall), pentru ca, supusa geloziei si indoielilor, dragostea sa se deterioreze, pana la disparitie. Iubirea fizica, fara prezenta spiritului incandescent, este sortita platitudinii, iar gandul ca ar fi putut ajunge la asta il deprima. A pierdut sansa accederii la sublimul erotic, la implinirea prin spirit, dar o sansa pierduta nu inseamna, obligatoriu, si infrangere; poate ca are de suferit orgoliul lui de a se fi inselat asupra Elei, incapabila sa-i impartaseasca iubirea absoluta: "Ce voluptate poate fi in afara de aceea a iubirii absolute ? ' si atunci i s-ar potrivi replica lui Pietro Gralla din Act venetian : "Nu m-ai inselat, ci m-am inselat', ceea ce poate spori suferinta.

A doua experienta este mai tragica; eroul nu se mai poate confrunta cu sine, ci cu drama miilor de oameni ce patrund in razboi ca intr-un teritoriu al mortii; nu mai este loc de orgoliu, tragedia este colectiva, meditatia asupra existentei devine grava, caci moartea si viata se privesc in fata. Cand devine "palid ca un mort', nu mai este din cauza geloziei, ci pentru ca isi descopera in suflet mila si durerea trezite de suferinta altora, indurata cu zambet cald, ca si cum ar exista o intelegere a rostului vietii si a destinului, in afara de analiza unui sentiment, romanul ofera si aspecte ale societatii corupte careia Stefan Gheorghidiu nu i se poate adapta, in care circula avocati necinstiti ca Nae Gheorghidiu si afaceristi inculti ca Vasilescu Lumanararu, o asa-zisa inalta societate preocupata doar de distractii: excursii la Odobesti, batai cu flori la sosea, iesirea in grup la terase de vara.

Romanul Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi este o creatie elaborata sub pecetea autenticitatii pe care i-o acorda modalitatea confesiunii libere (unele episoade sunt elaborate dupa romanul traditional, daca avem in vedere fragmentele descriptiv-portretistice sau descrierea unor medii de tip balzacian). Camil Petrescu, fiind adept al unei literaturi de cunoastere, isi orien­teaza opiniile spre cunoasterea nemijlocita a esentelor ("eu sunt dintre acei/ cu ochi halucinati si mistuit launtric/ cu sufletul marit/ caci am vazut idei'). Confesiunile apartinand eului epic (narator-personaj) sunt notate cu verva, exact, perspectiva narativa asupra aceluiasi eveniment fiind dubla. Discursul narativ este deci auctorial si urmareste sa recupereze - prin anamneza - timpul subiectiv. Prin tehnica flash back-ului, Gheorghidiu isi rememoreaza iubirea, expunandu-si conceptia despre iubire, reluata de-a lungul discursului narativ, ori de cate ori sufera.

Camil Petrescu se pronunta impotriva "scrisului frumos' ; este un declarat anticalofil proza sa fiind spontana, fara broderii stilistice inutile. Stilul sau este neprelucrat, dar "cuvintele' folosite au forta de sugestie ; sobrietatea este observabila atat in notatiile sigure, cat si in tehnica detaliului; ritmul naratiunii este in functie de "obiectul' relatarii, incet sau dinamic. Reconstituirea unor scene in planul amintirii cu ajutorul verbelor la imperfect si la perfect compus da sugestia prezentului psihologic; tot verbele au incarcatura afectiva, sugerand - si cu ajutorul comparatiei, ca procedeu stilistic de baza -stari sufletesti si mentale : "simt', "intelegeam', "mocnisem', "am crezut', "imi dau seama', "ma gandesc', "ma intreb'. Limbajul ajuta si la individualizarea unor personaje (de exemplu, modul de a vorbi al lui Stefan Gheorghidiu indica faptul ca este un intelectual). Un element modernist este si conceperea finalului deschis. Daca Gheorghidiu i-a lasat Elei, ca mostenire, "tot trecutul', inseamna ca a uitat povestea lor de dragoste ? Ca este hotarat sa intre intr-un alt prezent, debarasat de povara unui trecut ce-1 apasase ? Sa se convinga pe sine ca Ela, neputand ramane "un spectacol minunat', a devenit, "aia blonda, mai grasa putin', care nu merita nici macar o amintire ? Calator intr-un spatiu al iubirii pe care 1-ar fi vrut sacru, Gheorghidiu ajunge intr-un labirint aflat sub forta malefica a Geloziei, ratacindu-se, iar cand, reusind sa iasa la capat, priveste in urma, nu mai vede nimic, adica drumul sau, altfel spus, trecutul. Nu-1 mai vede sau nu mai vrea sa-1 vada.

Caracterizare Stefan Gheorghidiu - protagonistul romanului Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi de Camil Petrescu

Fiind un adept al innoirii literaturii la orice nivel, Camil Petrescu impune o proza citadina, a carei dominanta este subiectivitatea maxima. Convins ca literatura unei epoci trebuie sa fie sincrona cu filosofia si celelalte domenii ale cunoasterii, scriitorul polemizeaza cu proza traditionala, pe care o gaseste depasita. "Pana la Proust, toti romancierii isi construiesc cartile rationalist si tipizant - noteaza autorul in studiul "Noua structura si opera lui Marcel Proust' -, or noul roman inseamna experienta interioara, constructie atipica, substanta epica determinata de memorie involuntara si introspectie. Romanele camilpetresciene demonstreaza tocmai aceasta convingere prin stilul anticalofil, metoda substantialista si autenticitatea care deriva din exprimarea in scris, cu sinceritate, a "ceea ce a simtit, ceea ce a gandit, ceea ce i s-a intamplat in viata lui [scriitorului] si celor pe care i-a cunoscut sau chiar obiectelor neinsufletite'. Integrand discursului narativ principii din gandirea filosofica a lui Henri Bergson (potrivit caruia lumea cunoaste o evolutie ascendenta intr-un timp rupt de materie, numit "durata pura') si Edmund Husserl (care neaga cunoasterea stiintifica, retinand din realitate esenta ideala prin "intuitia esentei'), Camil Petrescu realizeaza in romanele sale "monografii ale unor idei' despre spirite in cautare de adevar. Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi este cartea unui spirit care incearca sa se defineasca prin raportare la doua experiente capitale : iubirea si proximitatea mortii. Cea dintai il consuma intre patima orgolioasa si indiferenta, iar razboiul ii reveleaza dimensiunea grava a vietii, pretul fiecarei clipe irosite in istovitorul efort de a compune lumea dupa legile iubirii proprii. Daca dragostea este o experienta incheiata si reactualizata secvential prin procedeul memoriei involuntare, imaginea razboiului corespunde unui prezent cuprins in jurnalul de campanie al personajului-narator si impresioneaza prin lipsa de eroism si prin autenticitate. Scenele de bravura sunt inlocuite cu exercitiile de supravietuire, pentru ca "drama razboiului nu e numai amenintarea continua a mortii, macelul si foamea, cat aceasta permanenta verificare sufleteasca, acest continuu conflict al eului tau, care cunoaste altfel ceea ce cunoaste intr-un anumit fel'. S-ar putea spune ca, in redarea scenelor de lupta, romancierul a avut modele culturale pe care le-a integrat viziunii proprii. Gheorghidiu pleaca la razboi dintr-un elan donchihotesc (sa indrepte cumva lumea sa interioara), este marcat de atrocitatile luptei ca si printul Bolkonski din romanul lui Tolstoi, Razboi si pace, percepe demitizant dimensiunea eroica a soldatului, intocmai ca personajul lui Stendhal din Manastirea din Parma, dar este -dincolo de toate aceste similitudini - o constiinta proustiana in cautarea unui razboi pierdut cu dragostea.

Romanul in cauza este o proza citadina prin tipologia intelectualului pe care o propune, a inadaptatului superior care-si face un tel din "triumful unei idei'. Rezultand din ipostazieri, protagonistul acestui roman apare cu o dominanta artistica, intrucat este constiinta ordonatoare a intregii opere, participantul direct la evenimente, detinatorul de perspectiva si naratorul necreditabil al intamplarilor, analistul propriilor stari de constiinta si al lumii. La aceste trepte si functii a ajuns insumand cateva date biografice si trecand, prin filtrul procustian al gandirii, trasaturi, atitudini, sentimente.

Este, la inceput, un student sarac la filosofic, casatorit din dragoste si orgoliu cu o studenta frumoasa, de aceeasi conditie; devine bogat, peste noapte, printr-o mostenire lasata de unchiul sau, Tache ; este apoi sublocotenent in armata romana, in timpul primului razboi mondial; insa, in mod constant, ramane un alter ego al scriitorului, un spirit introvertit, nelinistit, lucid si polemic, halucinant ca toti eroii camilpetrescieni care "au vazut idei'.

Critica literara a sesizat o interferenta a prozei scriitorului cu dramaturgia si in sensul constructiei eroilor - proiectii auctoriale, de altfel. "Psihologia lui Gheorghidiu se inrudeste cu psihologia eroilor dramatici; student in filosofic, indragostit de abstractiuni si modelat dupa idealuri livresti, Gheorghidiu e creat din pasta acelorasi «suflete tari», epigoni ibsenieni rataciti in viata si inadaptati la compromisuri, stapani pe o minte geometric organizata, dar descompusi de asaltul insidios al iubirii.' (Pompiliu Constantinescu)

Stefan Gheorghidiu este mai mult decat o identitate cu o psihologie aparte si cu limbaj, el subliniaza existenta unei categorii intelectuale, dand forma literara "mitului constiintei ca reprezentare subiectiva exemplara'. Constiinta sa este un spatiu reflectorizant al lumii exterioare, un filtru conceptual al zonelor realitatii, deoarece scopul ei este "sa vada ideile' din "jocul absolutului'. Romancierul il con­struieste printr-o dubla raportare, la razboi si la dragoste, transfor­mand textul intr-o oglinda care-1 rasfrange narcisistic si-1 defineste, cum singur noteaza, de altfel: "N-as vrea sa existe pe lume o expe­rienta definitiva, ca aceea pe care o voi face, de la care sa lipsesc, mai exact, sa lipseasca ea din intregul meu sufletesc. Ar avea fata de mine, cei care au fost acolo, o superioritate, care mi se pare inaccepta­bila. Ar constitui pentru mine o limitare, imi putusem permite atatea gesturi pana acum, pentru ca aveam un motiv si o scuza: cautam o verificare si o identificare a eului meu. Cu un eu limitat, in infinitul lumii, nici un punct de vedere, nici o stabilire de raporturi nu mai era posibila si deci nici o putinta de realizare sufleteasca. [] Lipsit de orice talent, in lumea asta muritoare, fara sa cred in Dumnezeu, nu m-as fi putut realiza - si am incercat-o - decat printr-o dragoste absoluta'.

Gandind asa, cel care fusese o vreme protagonist intr-o poveste de dragoste situata deasupra lumii fenomenale si in afara duratei ("Si sufletele noastre pluteau deasupra cuvintelor, in ezitari, falfairi, fixari si iar mici zboruri, ca un roi de fluturi') isi descrie mono­grafic iubirea pentru sotia sa, Ela, trecand cu analiza prin toate etapele ei: geneza ("Cred ca acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri. Sa tulburi atat de mistuitor o femeie dorita de toti, sa fii atat de necesar unei existente, erau sentimente care ma adeve­reau'), cristalizare si conciliere intre intelect si afect ("Destinul tau, fata draga, e si va fi schimbat prin mine'), cotele superioare ale geloziei ("Sufeream, ca supus unui tratament dureros. [] Niciodata nu m-am simtit mai descheiat de mine insumi, mai nenorocit') si iremediabil declin ("I-am scris ca-i las absolut tot'). Din acest traiect se poate deduce ca sentimentul este subminat permanent de o luciditate exacerbata, iar drama geloziei devine, in fapt, drama luciditatii care anuleaza iubirea.

Daca dragostea este pentru Gheorghidiu un produs al spiritului, atunci nici nu poate dura, pentru ca Ela nu reuseste sa se ridice la "lucrurile mintii' - cum ar spune Pietro Gralla din Act venetiari) -, ea sustinandu-se ca prezenta in idealitatea barbatului doar prin frumusetea "unei cadane' si ingenuitatea "unui copil imbufnat'. Raportat la Ela (nume derivat din trufia egoului masculinitatii), Stefan este un insetat de absolut care nu gaseste un ecou egal. La mercantilismul lumii unchiului sau refuza chiar el sa se raporteze, iar fata de camarazii de arme isi declina o superioritate ostentativa, sanctionand interventiile lor cu sintagma "dogme banale'. Considerand iubirea o problema de cunoastere, eroul lui Camil Petrescu postuleaza, gloseaza cu pasiune, fara sa realizeze ca un alt individ sau cuplu ar putea detine o alta grila conceptuala, afectiva diferita de a sa, dar la fel de captivanta ca metafora sau viziune, intr-o polemica, la popota ofiterilor, afirma ca "o iubire mare e mai curand un proces de autosugestie Trebuie timp si trebuie complicitate pentru formarea ei'. Recurgand la o falsa glisare de perspectiva, el isi conceptualizeaza starile si etapele vorbind la o persoana a Il-a care ii creeaza lectorului iluzia generalizarii: "Iubesti intai din mila, din indatorire, din duiosie, iubesti pentru ca stii ca asta o face fericita, iti repeti ca nu e loial s-o jignesti, sa inseli atata incredere. Pe urma te obisnuiesti cu surasul si vocea ei, asa cum te obisnuiesti cu un peisaj. Si treptat iti trebuieste prezenta ei zilnica, inabusi in tine mugurii oricaror prietenii si iubiri. Toate planurile de viitor ti le faci in functie de nevoile si preferintele ei', in acelasi moment al tezelor despre iubire, Gheorghidiu este convins ca "orice iubire e ca un monodeism, voluntar la inceput, patologic pe urma', bazandu-se, probabil, pe analogia dintre fanatismul credinciosului autentic si transa indragostitilor.

Intruchipand orgoliul cautatorului de esente in iubire si apoi in razboi, Stefan Gheorghidiu traieste o dubla drama: esueaza in dragoste, pentru ca nu-i este dat sa cunoasca una absoluta, si este silit, procustian, sa se incadreze in cotidian, deoarece nu cunoaste permanent alte experiente care sa-i verifice idealul desprinderii de contingent. Inadaptatul superior care accepta, pana la urma,

compromisul indiferentei ("sunt obosit si mi-e indiferent chiar daca e nevinovata') este un cavaler al ideilor, al tezelor ("cei ce se iubesc au drept de viata si de moarte unul asupra celuilalt'), dar si "un chimval rasunator' care variaza pe o tema data, neintelegand ca daca dragoste nu e, filosofie degeaba ar fi.

Vocea care spune "in mine era o fierbere de serpi innebuniti' apartine unui ins exceptional care simte enorm ("parca mergeam pe sticla sparta') si deformeaza, pana la monstruos, imaginea realitatii, supunand-o obsesiv analizei. Exista momente, in evolutia epicului, cand personajul pare sa ispaseasca, in viata aceasta, vina trufasa dintr-o alta existenta de a-si fi scindat intregul fiintei intr-un eu rational si unul afectiv, singura posibilitate - iluzorie - de reintregire fiind afirmarea instinctului posesiv: "Simteam ca femeia aceasta era a mea in exemplar unic, asa ca eul meu, ca mama mea, ca ne intalnisem de la inceputul lumii, peste toate devenirile, amandoi si aveam sa pierim la fel amandoi'.

"Cantecul lui de dragoste si de moarte' (Florin Sindrilaru, Dictionar de personaje) pare a fi filosofia izbavitoare, iar pentru a-i stabili traiectoria, sistemul, el are nevoie permanenta de experiente majore care sa-i confirme esenta si sa-1 justifice ca individ existent si deopotriva cugetator.

In ceea ce priveste tehnicile de constructie a personajului, se poate spune ca imaginea lui ultima este un portret dedus din atitudini, acte si din limbaj: a iubit, a fost gelos, a plecat la razboi, a cunoscut, a supravietuit si, in cele din urma, a spus si a strigat: "Stiu ca voi muri, dar ma intreb daca voi putea indura fizic rana care imi sfasie trupul'. Verbul lui este "a cunoaste', punctul de vedere - unic, iar modalitatea de exprimare - jurnalul. Secventele narative il surprind pe fondul unor intamplari de dragoste si de razboi (indragostit si fericit in chip vanitos, cautator de dovezi pentru infidelitatea Elei, idealist observator al lumii mercantile pe frontul romanesc, indiferent in chip generos, caci ii lasa sotiei "tot trecutul') care descriu traiectul evolutiei lui atent analizate de la suspiciune ("Eram insurat de doi ani si jumatate cu o colega de la Universitate si banuiam ca ma insala') la istovirea spiritului cautator de certitudine ("Sunt obosit si mi-e indiferent chiar daca e nevinovata'). Apartenenta textului la categoria romanului subiectiv justifica reactualizarea unor stari, reactii, intamplari spre clarificare si nuantare, prin introspectie, monolog interior, memoria involuntara sau descatusarea fluxului constiintei.

In concluzie, personajul care crede,creeaza lumea prin gand si gest, o supune unui tipar de idealitate, este continut in concretul istoriei, dar construieste, pana la istovire, o zodie a absolutului sub care vrea sa-si situeze existenta si traieste doar in sfera sinelui autentic, incercand sa-i invinga limita.