Dinamica PESA

Dinamica PESA

Un prim pas catre afirmarea plenara a PESA a fost facut la summitul informal de la Pörtschach, care marca depasirea de catre Marea Britanie a pozitiei sale traditionale de reticenta fata de ideea consolidarii constructiei europene in sfera securitatii si apararii. Noua pozitionare a Londrei fata de PESA avea sa fie confirmata si oficializata la summitul franco-britanic de la St. Malo, de la inceputul lunii decembrie 1998. Declaratia comuna franco-britanica asupra apararii europene de la St. Malo, din 4 decembrie 1998, demonstra vointa politica a Uniunii Europene de a avea "capacitate de actiune autonoma, sprijinita de forte militare credibile pentru a raspunde crizelor internationale". Pentru ca UE sa fie capabila de a lua decizii si aproba actiuni militare atunci cand Alianta Nord-Atlantica, ca intreg, nu este angajata, Uniunea trebuia sa fie dotata cu structurile, capacitatea de analiza a situatiilor, sursele de informatii si capacitatea de planificare strategica necesare, fara duplicari inutile, tinand seama de bunurile si capacitatile existente ale UEO si evolutia relatiilor acesteia cu UE. Totodata, Declaratia sublinia faptul ca pentru a raspunde noilor riscuri de securitate, Europa trebuia sa-si dezvolte capacitatea de reactie rapida, sprijinita pe o industrie de aparare puternica si competitiva.

Impulsul principal pentru aparitia PESA l-a constituit, asadar, dorinta Europei de a dispune de capacitatile militare si civile necesare pentru ca vocea sa sa se faca auzita si ascultata pe arena vietii internationale. O serie de imprejurari de ordin circumstantial, legate de experienta europeana in razboiul din Serbia (rolul secundar al statelor UE in campania de bombardare a Serbiei, imposibilitatea de a asambla repede trupe suficiente pentru forta NATO de mentinere a pacii care a intrat ulterior in Kosovo, etc) au jucat insa si ele un rol, in sensul accelerarii cristalizarii PESA.

In acest context, reuniunea Consiliului European de la Köln, din 3-4 iunie 1999, decidea intarirea PESC prin dezvoltarea unei Politici Europene de Securitate si Aparare (PESA), aseza in centrul acesteia misiunile de tip Petersberg si decidea adoptarea, pana la finele anului 2000, a masurilor necesare pentru ca UE sa-si indeplineasca noile responsabilitati in sfera securitatii si apararii. Ulterior, reuniunea Consiliului European de la Lisabona, din martie 2000, decidea includerea a trei tari membre in demersurile UE de gestionare a crizelor, infiintarea a trei organisme interimare in sfera decizionala, precum si dezvoltarea relatiilor de cooperare cu NATO. Nu in ultimul rand, reuniunea Consiliului European de la Feira, din iunie 2000, decidea crearea unui mecanism civil de gestionare a crizelor, iar cea de la Bruxelles, la 22 mai 2000, infiintarea Comitetului pentru Aspectele Civile ale Gestionarii Crizelor.

O noua etapa a procesului de consolidare a capacitatilor militare ale UE de gestionare a crizelor, in vederea indeplinirii obiectivului principal (Headline Goal) stabilit de Consiliul European de la Helsinki pentru anul 2003, a fost marcata de Conferinta pentru angajarea capacitatilor militare de la Bruxelles, din 20-21 noiembrie 2000. Desfasurata in formula 15+15 (statele UE, tarile candidate la aderarea la UE, precum si Islanda si Norvegia), reprezentantii statelor participante au prezentat propuneri concrete privind posibilitatile de participare cu forte si mijloace la Forta de Reactie Rapida.

In prima zi de desfasurare a lucrarilor Conferintei a fost adoptata Declaratia de angajare a capacitatilor militare. Contributiile la "catalogul de forte" prezentat cu acest prilej au reunit peste 100.000 de oameni, circa 400 de avioane de lupta si 100 de nave maritime. Desi depasea cu mult obiectivul principal (Headline Goal) statuat la Helsinki, cifra de 100.000 nu acoperea necesarul total al Fortei de Reactie Rapida, apreciat intre 120.000 si 180.000 de oameni, ce includea trupele necesare pentru rotatia Fortei, astfel incat unitatile sa poata actiona, sa se antreneze si sa se refaca in mod corespunzator. Prin urmare, statele participante la conferinta s-au angajat sa continue, in cadrul reformelor in curs ale fortelor lor armate, demersurile de intarire a capacitatilor lor proprii, cat si proiectele existente sau in curs de pregatire pentru punerea in practica a unor solutii multinationale, inclusiv in domeniul utilizarii in comun a mijloacelor. Ansamblul acestor proiecte vizeaza: imbunatatirea performantelor fortelor europene in domeniile mobilizarii, desfasurarii, capacitatii de actiune si interoperabilitatii; dezvoltarea capacitatilor strategice de transport, conducere, informatii si comunicare; si intarirea capacitatii operationale, care, la randul sau, presupune mijloace de cercetare-salvare, de aparare contra rachetelor sol-sol, arme de inalta tehnicitate si precizie, mijloace de simulare, s.a. Declaratia de angajare a capacitatilor militare s-a constituit intr-o anexa a Raportului Consiliului European de la Nisa, din decembrie 2000, dobandind astfel forta juridica necesara transpunerii sale in practica.

Ulterior, la 22 ianuarie 2001, Consiliul European a decis crearea Comitetului Politic si de Securitate, considerat a fi "puntea de legatura" intre PESC si PESA si a Statului Major al Uniunii Europene. Totodata, Consiliul Uniunii Europene de la Bruxelles a decis, la 26 februarie 2001, crearea unui "mecanism de reactie rapida" (Rapid Reaction Mechanism) care sa ingaduie statelor comunitare sa actioneze rapid, eficient si de o maniera flexibila in situatii de urgenta sau criza care ameninta legea si ordinea, securitatea si siguranta indivizilor, care sunt de natura a degenera in conflicte armate sau destabiliza, a afecta programele si politicile de asistenta si cooperare, eficienta si/sau conditiile implementarii adecvate a acestora.

Pasi importanti in consolidarea proiectului Europei apararii au fost facuti in timpul presedintiei suedeze a UE, a carei activitate a fost analizata de catre reuniunea Consiliului

European de la Göteborg, din iunie 2001. Prioritar, deciziile privitoare la PESA ale Consiliului European de la Göteborg au vizat dezvoltarea capacitatii de actiune si cooperarea cu NATO, organizatiile internationale, statele NATO nemembre UE, tarile candidate la integrarea in UE si alti parteneri potentiali. Accentul a fost pus pe domeniile prevenirii conflictelor si gestionarii crizelor, fiind identificate noi obiective concrete pentru aspectele civile ale gestionarii crizelor, ce trebuiau atinse pana in 2003 prin contributii voluntare ale statelor Uniunii si adoptandu-se Politica de exercitii a UE, care identifica cerintele, categoriile si tipurile de exercitii de gestionare a crizelor ce urmau a fi desfasurate de catre Uniune.

Catre finele anului 2001, s-au inregistrat progrese si in ceea ce priveste ameliorarea capacitatilor menite a pune in practica PESA. In urma derularii, la Bruxelles, a Conferintei de Imbunatatire a Capacitatilor Militare (noiembrie 2001), au fost adoptate Declaratia asupra Capacitatii Militare a Politicii Europene de Securitate si Aparare Comune si Planul European de Actiune privitor la Capacitati (decembrie 2001), ce viza, cu prioritate, realizarea de catre fortele destinate PESA, a catorva mari obiective: mobilitatea strategica, capacitatea de proiectie, sustenabilitatea, flexibilitatea, interoperabilitatea si eficienta operationala. Aceste documente programatice n-au reusit insa sa diagnosticheze integral, nicidecum sa corecteze, deficientele majore ce barau calea operationalizarii PESA: sisteme de comanda, control si comunicatii (C3) depasite, capacitati reduse de transport strategic, datorate in special lipsei acute de avioane care sa se realimenteze in timpul zborului, capacitati limitate de informatii si recunoastere strategica, forte militare bazate prioritar pe sistemul conscriptiei si, deci, neprofesioniste, standardizare si interoperabilitate redusa, inexistenta unei adevarate industrii europene de aparare si, nu in ultimul rand, bugete pentru aparare insuficiente, insotite adesea de un management defectuos al acestora. In legatura cu acest din urma aspect, analistii militari au subliniat persistenta unei intregi serii de aspecte negative, la nivelul Uniunii: dezechilibrul dintre cheltuielile destinate personalului si, respectiv, cele destinate echipamentelor, sumele insuficiente consacrate cercetarii si dezvoltarii (o patrime din cele alocate de catre SUA), caracterul neunitar - fragmentat si focalizat pe nevoi nationale - al politicilor de achizitii in sfera apararii, precum si cel ad-hoc si pur interguvernamental al programelor de cooperare in domeniu. S-a observat, de asemenea, ca investitiile in aparare, in special in echipamente si sectorul de cercetare si dezvoltare, nu sunt numai insuficiente pe ansamblul Uniunii, ci si foarte inegal raspandite in cuprinsul sau, ceea ce face ca chestiunea bugetara sa fie nu doar o problema transatlantica, ci, in egala masura, una intra-europeana.

Exista opinia conform careia la originea prapastiei care separa conduita europeana de cea americana in sfera apararii sta absenta, la nivelul vechiului continent, a unei perceptii comune a pericolelor si riscurilor de securitate, precum si a amenintarilor la adresa securitatii. Opinia pare a fi fost confirmata de modul cum a reactionat Uniunea Europeana la amenintarea contemporana cea mai grava la adresa securitatii - terorismul - inainte si dupa derularea atacurilor teroriste de la 11 septembrie 2001. Desi, la 4 septembrie 2001 - doar cu cateva zile inainte de atacurile teroriste de la New York si Washington -, adoptase o Rezolutie asupra terorismului, Uniunea Europeana avea in vedere mai degraba "vechiul" terorism, intern, si mai putin "noul" terorism, transnational, bazat pe celule active, grupuri afiliate si retele de sprijin larg diseminate, al carui prim exponent il reprezinta gruparea terorista Al-Qaida si reteaua care graviteaza in jurul sau. O serie de factori, intre care amintim libertatea de miscare in cuprinsul Europei unite, sistemele relativ deschise si slab monitorizate de azil si imigrare, traditia libertatilor civice, accesul facil la retelele financiare europene, sistemele politienesti si judiciare insuficient coordonate faceau din UE un spatiu extrem de vulnerabil la terorism. Constientizand acest pericol, dupa 11 septembrie Uniunea Europeana a adoptat un intreg pachet de masuri cu caracter antiterorist, ce includea plasarea terorismului in topul listei amenintarilor la adresa securitatii, o definitie comuna a terorismului, o lista de organizatii socotite teroriste si un plan de actiune comprehensiv pentru combaterea terorismului, ce includea consolidarea cooperarii politienesti si judiciare si cresterea volumului de informatii relevante intre autoritatile nationale cu atributii in lupta impotriva terorismului, intarirea si perfectionarea politicilor referitoare la azil si imigrare, instrumente legislative menite a suprima finantarea terorismului si intarirea securitatii aeriene. Toate acestea nu au putut insa impiedica producerea la Madrid, la 11 martie 2004, a unuia dintre cele mai grave atentate teroriste din istoria postbelica a Europei - atentat ce s-a constituit intr-un adevarat pandant european al celui ce a avut loc, cu doi ani si jumatate inainte, in SUA.

Dincolo de o noua viziune strategica privitoare la combaterea terorismului, ce stabilea o legatura directa intre amenintarea reprezentata de terorism si proliferarea armelor de distrugere in masa, 11 septembrie 2001 a catalizat la nivelul Uniunii si un proces de regandire de ansamblu si dinamizare a PESA. Din acest punct de vedere este simptomatica reuniunea ministrilor de externe ai tarilor membre ale UE, desfasurata la Bruxelles, la finele lunii ianuarie 2002, care a demonstrat, prin masurile si hotararile adoptate, tendinta UniuniiEuropene de a-si consolida actiunile autonome in raport cu NATO in general si SUA in special, in sfera securitatii si apararii. Intre altele, reuniunea a decis trimiterea de catre UE a unei forte de politie in Bosnia si Hertegovina pentru a inlocui forta internationala de politie aflata sub egida ONU, al carei mandat expira la sfarsitul anului 2002. Preluand mandatul din partea Natiunilor Unite, incepand cu 1 ianuarie 2003, misiunea UE in Bosnia si Hertegovina s-a constituit in prima operatiune civila initiata sub egida Politicii Europene de Securitate si Aparare fiind, din acest punct de vedere, si un test de evaluare a capacitatii Uniunii Europene de a indeplini astfel de operatiuni. Testul a fost trecut cu succes din moment ce a fost anuntata intentia UE de a prelua, in 2004, de la trupele SFOR, mandatul acestora in Bosnia si Hertegovina. Materializand propunerea summitului franco-britanic de la Le Toquet (4 februarie 2003) de derulare a unor operatiuni militare de gestionare a crizelor in Balcani, incepand cu 31 martie 2003 Uniunea Europeana a lansat prima sa operatiune militara de mentinere a pacii, in Macedonia (operatiunea "Concordia"), prin preluarea mandatului NATO.

Ulterior, incepand din iunie pana la finele lunii august 2003, UE a desfasurat si prima sa misiune autonoma, fara apel la logistica NATO, in localitatea Bunia din Republica Democrata Congo, (operatiunea "Artemis"). Totodata, incepand din 15 decembrie 2003, fortele militare de mentinere a pacii ale Uniunii Europene in Macedonia (EUFOR) au fost inlocuite de forte politienesti, menite a restabili controlul autoritatilor in zonele de granita cu Kosovo, Albania si Serbia, dominate de retele ale crimei organizate. Reunind circa 200 de politisti straini si 150 de politisti macedoneni, noua misiune a UE in Macedonia, denumita "Proxima", urmareste sa restabileasca increderea etnicilor albanezi fata de guvernul macedonean si sa reformeze ministerul de interne, intarind caracterul multietnic al politiei si creand o forta politieneasca de granita. Spre deosebire insa de desfasurarea politieneasca din Bosnia, politistii "Proximei" nu sunt inarmati si nici nu dispun de puteri executive.

Al doilea razboi din Golf si-a pus profund amprenta asupra aspiratiilor Europei de a deveni un actor semnificativ pe scena politicii internationale. Criza irakiana a exarcebat temerile deja manifeste in anumite cercuri occidentale privitoare la unilateralismul american, dar si criticile la adresa momentului ales de europeni pentru accelerarea integrarii in sfera securitatii si apararii. Iar razboiul propriu-zis a divizat vechiul continent in doua tabere -botezate, nu tocmai inspirat de catre secretarul american al apararii, Donald Rumsfeld, "vechea" si "noua" Europa. In acest context, un adevarat moment de cotitura in evolutia PESA l-a reprezentat summitul pe probleme de aparare al sefilor de state si guverne ai Frantei, Germaniei, Belgiei si Luxemburgului, desfasurat la Bruxelles, la finele lunii aprilie 2003

Considerand ca a sosit vremea unor noi pasi inainte in edificarea unei Europe a securitatii si apararii, in Declaratia comuna data publicitatii la sfarsitul summitului, liderii celor patru state europene (cele mai vocale oponente europene ale razboiului din Irak) au inaintat Conventiei asupra viitorului Europei si viitoarei Conferinte interguvernamentale o serie de propuneri de principii, unele de-a dreptul revolutionare, in vederea unei eventuale incorporari a lor in textul viitoarei Constitutii Europene: posibilitatea cooperarii intarite; instituirea unei clauze generale de solidaritate si securitate comuna; posibilitatea statelor membre care doresc acest lucru, de a accepta obligatii suplimentare in cadrul cooperarii intarite, fara nici o obligatie din partea celorlalte state; reformularea misiunilor Petersberg, astfel incat UE sa poata sa foloseasca mijloace civile si militare pentru prevenirea conflictelor si gestionarea crizelor; infiintarea unei agentii europene pentru cercetare, dezvoltare si achizitii a capacitatilor militare, in vederea sporirii acestora din urma si consolidarii interoperabilitatii si cooperarii dintre fortele armate ale statelor membre; crearea unui Colegiu European de Securitate si Aparare, pentru dezvoltarea si diseminarea culturii europene de securitate; si promovarea conceptului de Uniune Europeana de Securitate si Aparare (European Security and Defence Union, ESDU), avand vocatia de a reuni sub egida sa acele state membre care sunt pregatite sa avanseze mai repede in cooperarea lor pe linia apararii. Statele participante la ESDU ar urma sa se angajeze sa-si acorde sprijin si asistenta reciproca in fata riscurilor de orice natura, sa-si propuna in mod sistematic armonizarea pozitiilor in probleme de securitate si aparare, sa-si coordoneze eforturile de aparare, sa-si dezvolte capacitatile militare si sa-si sporeasca investitiile in echipamente militare. Participarea la ESDU ar implica cresterea cheltuielilor destinate apararii, participarea la proiecte majore de achizitii precum avionul de transport A400M, construit de consortiul Airbus, punerea in comun a unor capacitati militare destinate antrenamentelor si exercitiilor si acceptul de a lua parte la operatii de mentinere a pacii sub egida ONU.

In domeniul strict militar, cele patru state au propus un numar de sapte initiative concrete, menite a adanci integrarea in plan militar a statelor membre ale Uniunii: crearea unei capabilitati europene de reactie rapida, disponibila pentru operatiuni ale UE, NATO sau conduse de UE sub auspiciile ONU, al carui nucleu il va alcatui brigada franco-germana deja existenta, in care se vor integra comandourile belgiene si elementele de recunoastere luxemburgheze; infiintarea, pana in iunie 2004, a unui comandament european pentru transport aerian strategic si, pe termen lung, a unei unitati pentru transport aerian strategic, plasata sub comanda acestuia (fiind luata in considerare si posibilitatea instituirii de catre statele interesate a unui comandament comun pentru transport strategic - maritim, aerian si terestru); crearea unei unitati europene de protectie impotriva atacurilor chimice, biologice sau nucleare (NBC); crearea unui sistem european pentru ajutor umanitar in caz de dezastre (EU-FAST - European Union First Aid and Support Team); infiintarea unor centre de antrenament europene pentru pilotii fortelor aeriene, pentru echipajele avioanelor de transport strategic A 400 M, ale elicopterelor si ale flotelor maritime; crearea, pana in vara anului 2004, la Tervuren, o suburbie a Bruxellesului, a unui centru pentru planificare si comanda operationala a misiunilor UE derulate fara apel la capacitatile NATO; si infiintarea, pana in 2004, a unui sediu multinational pentru operatii comune.

Fara indoiala, initiativa celor patru natiuni in domeniul apararii comune si-a propus sa corecteze unele din deficientele PESA, semnalate de multa vreme de analistii politico-militari de o parte si de alta a Atlanticului. In acelasi timp insa, prin anuntarea intentiei de a crea un centru separat pentru planificarea operatiilor UE, ea a marcat si un soi de "trecere a Rubiconului", in sensul ca intelegerea tacita care a existat aproape jumatate de secol in UE potrivit careia integrarea economica si chiar politica pot fi edificate la nivelul Europei, dar securitatea ramane o chestiune transatlantica, era acum incalcata. Totodata, initiativa "celor 4" a fost interpretata ca o recuzare a tabu-ului evitarii celor "3D-uri" - decuplare, duplicare, discriminare (decoupling, duplication, discrimination) - enuntat inca din decembrie 1998 de catre fostul secretar de stat al SUA, Madeleine Albright, ca sinteza a preocuparilor americane fata de proiectul apararii europene. Intr-adevar, asa dupa cum au avertizat oficialii americani, britanici si din alte tari europene aliate, crearea unui sediu european de planificare si comanda ar putea duplica sediul NATO de la Mons (Belgia) SHAPE (Supreme Headquarters Allied Powers Europe), in pofida asigurarilor date la scurta vreme dupa summit atat de catre cancelarul german Gerhard Schroeder, cat si de presedintele francez Jacques Chirac, conform carora nu se urmareste crearea unui SHAPE european. In plus, analistii au atras atentia si asupra problemei de credibilitate pe care o pun initiativele lansate la summitul de la Bruxelles, in conditiile in care, cu exceptia Frantei, cele patru state fac parte dintre tarile NATO care cheltuiesc procentele cele mai mici din PIB pentru aparare: Germania aloca doar 1,5% din PIB, Belgia 1,3%, Luxemburg 0,9%, doar Franta situandu-se deasupra mediei europene de 1,9%, cu 2,5%.

Propunerile "celor 4" au generat nu doar o profunda iritare dincolo de Atlantic, dar au fost primite in general cu suspiciune si de catre Marea Britanie, Italia, Spania, Danemarca, Olanda si ceilalti aliati europeni care au sprijinit campania americana impotriva Irakului (doar Grecia manifestandu-si sprijinul fara rezerve fata de acestea).

Dintre toate propunerile avansate de catre "cei 4", cea privitoare la un sediu autonom de planificare a operatiunilor UE a produs cea mai mare emotie in sanul Administratiei americane, ambasadorul SUA la NATO, Nicholas Burns, calificand-o drept "cea mai semnificativa amenintare la adresa viitorului Aliantei". In cele din urma, prin actiunea de mediere a Marii Britanii intre SUA si UE, s-a ajuns la un compromis prin care Germania si Franta renuntau la ideea unui sediu autonom la Tervuren, iar Marea Britanie accepta ideea unei capacitati autonome de planificare a operatiilor UE in sanul NATO, la sediul SHAPE.

Nici insa dupa parafarea compromisului, la summitul tripartit germano-franco-britanic de la Berlin, de la sfarsitul lunii septembrie 2003, tensiunile provocate de aceasta chestiune n-au disparut, SUA percepand noua atitudine britanica drept o cedare periculoasa a Londrei si reinnoindu-si acuza la adresa aliatilor europeni de intentie a subminarii NATO, ceea ce a atras dupa sine contestari oficiale repetate ale acesteia din urma din partea Germaniei, Frantei si Belgiei.

Intre timp insa, reuniunea ministrilor apararii ai UE (19 martie 2003) si Consiliul Comun al ministrilor de externe si ai apararii ai UE (19-20 mai 2003) au marcat pasi inainte in ameliorarea capacitatilor militare ale PESA, prin adoptarea Catalogului de Forte Helsinki 2003 si a Suplimentului acestuia (referitor la capacitatile statelor candidate), precum si prin finalizarea Conceptului Militar UE de Raspuns Rapid (EU Military Rapid Response Concept). Mai mult decat atat, la 27 mai 2003, Organizatia de Cooperare Comuna in materie de Armament (OCCAR) si consortiul Airbus au semnat un contract pentru realizarea a 180 de avioane de transport A400M.

Totodata, vara anului 2003 a marcat si maturizarea strategiei UE de combatere a proliferarii armelor de distrugere in masa. Adoptata la Consiliul Uniunii Europene de la Luxemburg, la 16 iunie 2003, ea mentiona zece principii de baza: urmarirea universalizarii conventiilor privitoare la dezarmare si neproliferare concomitent cu sublinierea importantei implementarii lor la nivele nationale; asigurarea respectarii angajamentelor de neproliferare prin apel la mecanisme de inspectie/verificare; intarirea politicilor de control a exporturilor; introducerea unui element de neproliferare mai puternic in relatiile cu anumiti parteneri; dialogul cu tarile suspectate de activitati de proliferare si cele ale caror cooperare este vitala unor politici efective de neproliferare; extinderea initiativelor de cooperare pentru reducerea amenintarii si a programelor de asistenta in domeniu; asigurarea resurselor si sprijinului adecvat organizatiilor si aranjamentelor active in sfera neproliferarii; promovarea unei stranse coordonari cu Statele Unite; urmarirea incheierii unei conventii internationale pentru prohibirea productiei de material fizionabil pentru armele nucleare; si luarea in considerare a posibilitatii uzitarii unor masuri coercitive, inclusiv, ca masura de ultima instanta, folosirea fortei, in conformitate cu Carta Natiunilor Unite, atunci cand masurile politico-diplomatice au esuat. Cu exceptia catorva amendamente, precum eliminarea referirii la folosirea fortei, principiile enuntate la Luxemburg au fost sanctionate de catre Consiliul European de la Salonic.

In general, Consiliul European de la Salonic (19-20 iunie 2003) s-a limitat a lua doar acele decizii circumscrise PESA care puteau intruni consensul: dezvoltarea capacitatilor militare ale UE, incluzand intreg spectrul misiunilor Petersberg si Forta de Reactie Rapida; continuarea lucrului la Programul UE pentru Prevenirea Conflictelor Violente, cu accent pe Balcanii Vestici; instituirea unei baze de date, pe baza de voluntariat, pentru combaterea terorismului; adoptarea unei Declaratii asupra neproliferarii armelor de distrugere in masa; si crearea, pana in 2004, sub autoritatea Consiliului, a unei agentii interguvernamentale in domeniul capacitatilor de aparare, dezvoltarii, cercetarii, achizitiilor si armamentelor.

Inca mai relevanta decat aceste decizii a fost insa prezentarea la Salonic, de catre Inaltul Reprezentant UE pentru PESC si secretarul general al UEO Javier Solana, la 20 iunie 2003, a documentului intitulat "O Europa mai sigura intr-o lume mai buna" (A secure Europe in a better world), ce s-a constituit in prima schita a unui concept strategic al viitoarei Uniuni Europene extinse. Documentul procedeaza la o analiza a mediului de securitate, identifica obiective strategice si propune politici menite a raspunde principalelor provocari si amenintari la adresa securitatii. In aceasta din urma categorie sunt incluse conflictele regionale, saracia, foamea, epidemiile, refugiatii si migratia masiva, coruptia, dictaturile, schimbarile climaterice si dependenta energetica, precum si "noile amenintari" reprezentate de terorismul international, proliferarea armelor de distrugere in masa, "statele esuate" (failed states) si criminalitatea organizata. Obiectivele strategice pe care si le propune Uniunea sunt in numar de trei: "contributia la stabilitatea si buna guvernare in vecinatatea noastra imediata"; edificarea "unei ordini internationale bazate pe multilateralism eficace"; si un raspuns adecvat vechilor si noilor amenintari. In raport cu acestea din urma, documentul subliniaza ca "prima linie a apararii" va fi adesea in afara ariei UE si ca europenii "trebuie sa fie gata de a actiona inainte de producerea unei crize" - formulari ce inscriu conceptul strategic european in logica abordarii preventive enuntata, in septembrie 2002, de noua Strategie Nationala de Securitate a SUA, chiar daca nu se mentioneaza explicit posibilitatea atacului preventiv, ca in cazul documentului american. Nu in ultimul rand, conceptul subliniaza necesitatea ca Europa sa-si asume un spectru mai variat de misiuni care sa includa, pe langa sarcinile Petersberg, operatii comune de dezarmare, sprijin pentru tari terte in combatrerea terorismului si reforma sectorului de securitate.