PROIECTUL VERDE EUROPEAN

Introducere sau redefinirea conceptului de dezvoltare

De la Adam Smith pana in zilele noastre, teoria economica analizeaza direct sau indirect "dezvoltarea".Visul oricarui capitalist a fost si este dezvoltarea afacerilor sale, cucerirea unor noi piete, globalizarea.Odata cu cresterea complexitatii conexiunilor din economia mondiala s-a simtit si nevoia redefinirii de catre specialisti a acestui concept.Paradoxul stiintei economice este ca teoriile sale sunt create dupa analiza fenomenelor, spre deosebire de alte stiinte in care teoria precede practica.Asa s-a intamplat si cu conceptele dezvoltarii durabile sau viabile.Dupa douazeci de ani de expansiune economica fara precedent, abia in anii '70 apar primele preocupari de redefinire a conceptului de dezvoltare. Conceptul de dezvoltare durabila (sustenabila) s-a cristalizat in timp, pe parcursul mai multor decenii, in cadrul unor dezbateri stiintifice aprofundate pe plan international.

In istoria recenta, prima semnalare a faptului ca evolutiile economice si sociale ale statelor lumii si ale omenirii in ansamblu nu mai pot fi separate de consecintele activitatii umane asupra cadrului natural s-a facut in raportul din 1972 al Clubului de la Roma intitulat Limitele cresterii (Raportul Meadows). Documentul sintetiza datele privind evolutia a cinci parametri (cresterea populatiei, impactul industrializarii, efectele poluarii, productia de alimente si tendintele de epuizare a resurselor naturale), sugerand concluzia ca modelul de dezvoltare practicat in acea perioada nu poate fi sustinut pe termen lung.Au fost identificate peste 60 de interpretari ale conceptului de dezvoltare, in noua viziune a interdependentelor dintre problemele mediului inconjurator, bunastarii generale si procesului cresterii economice.Una dintre aceste interpretari a dus la crearea termenului de ecodezvoltare, care subliniaza necesitatea cautarii unor strategii concrete de dezvoltare capabile sa duca la folosirea rationala si sanatoasa din punct de vedere ecologic al unui sistem dat, pentru satisfacerea nevoilor fundamentale ale populatiei locale.

Din cele 60 de interpretari ale conceptului de dezvoltare, specialistii s-au oprit la cel ce pare a defini, pentru moment, cel mai bine, rezolvarea problemelor umanitatii : DEZVOLTAREA DURABILA.Insa cea mai buna definitie a conceptului de dezvoltare durabila a fost consemnata in 1987 in cadrul Comisiei Mondiale pentru Mediu si Dezvoltare.Raportul acestei Comisii, prezentat de G. H. Bruntdland si intitulat Viitorul nostru comun prezinta dezvoltarea durabila ca fiind "o dezvoltare care satisface nevoile generatiei actuale fara a compromite sansele viitoarelor generatii de a-si satisface propriile nevoi".

Se recunoaste, astfel, ca Terra are o capacitate limitata de a satisface cererea crescanda de resurse naturale din partea sistemului socio-economic si de a absorbi efectele distructive ale folosirii lor. Schimbarile climatice, fenomenele de eroziune si desertificare, poluarea solului, apei si aerului, reducerea suprafetei sistemelor forestiere tropicale si a zonelor umede, disparitia sau periclitarea existentei unui numar mare de specii de plante si animale terestre sau acvatice, epuizarea accelerata a resurselor naturale neregenerabile au inceput sa aiba efecte negative, masurabile, asupra dezvoltarii socio-economice si calitatii vietii oamenilor in zone vaste ale planetei.

Conceptul de dezvoltare durabila are ca premisa constatarea ca civilizatia umana este un subsistem al ecosferei, dependent de fluxurile de materie si energie din cadrul acesteia, de stabilitatea si capacitatea ei de autoreglare. Politicile publice care se elaboreaza pe aceasta baza, precum Strategie Nationala pentru Dezvoltare Durabila a Romaniei, urmaresc restabilirea si mentinerea unui echilibru rational, pe termen lung, intre dezvoltarea economica si integritatea mediului natural in forme intelese si acceptate de societate.

Cap1:Momente importante in politica internationala de mediu

Teoria dezvoltarii durabile este relativ noua si se afla in curs de formare. Conceptul de dezvoltare durabila s-a conturat intr-un moment in care subiectul mediului

inconjurator se afla in prim planul dezbaterilor politice.

Comunitatea internationala a decis sa trateze problemele mediului prin masuri colective la nivel global, pe care a cautat sa le defineasca si sa le aplice prin intermediul

unui cadru international adecvat. Acest cadru de actiune la nivel international s-a format

in timp si se afla intr-o evolutie dinamica, cuprinzand masuri legale cu character obligatoriu in forma tratatelor sau conventiilor sau cu caracter neobligatoriu, in forma declaratiilor, rezolutiilor sau seturilor de linii directoare si orientari politice, masuri

institutionale si mecanisme de finantare viabile.

1970- Adunarea Generala a Natiunilor Unite combate pentru prima oara problema globala a mediului odata cu promulgarea Clean Air Act in SUA apare prima lege cuprinzatoare cu privire la protectia aerului (urmat, in 1972, de Clean Water Act).

1971- apare 'Limitele dezvoltarii' de Dennis si Donella Meadows, care declanseaza o dezbatere vie. Acest raport a fost initiat de Club of Rome, infiintat in 1970, al carui scop declarat este de a dezbate pe probleme globale. In acest studiu au fost angrenate 5 variabile: numarul locuitorilor, productia industriala, alimente, resurse de materii prime si poluarea mediului. Tot aici a fost diagnosticata o acutizare de proportii catastrofale a problemei diminuarii resurselor si poluarii. In plus, s-a constatat ca o dezvoltare recuperatoare a tarilor in curs de dezvoltare, pentru ca acestea sa ajunga la nivelul tarilor industrializate, va afecta si mai mult potentialul ecologic al Pamantului.

1972 - Conferinta de la Stockholm privind Mediul Uman, pentru a dezbate problema mediului la nivel global si a necesitatilor de dezvoltare. In urma conferintei au rezultat:

• Declaratia de la Stockholm,
• Planul de Actiune pentru Mediul Uman, cu trei componente:
1. programul pentru evaluarea mediului global (Earthwatch);
2. activitatile pentru managementul mediului;
3. masurile de sprijin.
• Programul Natiunilor Unite pentru Mediu (UNEP), al carui Consiliu de Conducere si Secretariat au fost infiintate in decembrie 1972 de Adunarea Generala a Natiunilor Unite.
• Fondul Voluntar pentru Mediu, infiintat in ianuarie 1973, in conformitate cu procedurile financiare ale Natiunuilor Unite.

1972 - Summit-ul de la Paris a evidentiat necesitatea acordarii unei atentii deosebite protectiei mediului in contextul expansiunii economice si a imbunatatirii standardelor de viata.

1977- Conferinta Natiunilor Unite privind desertificarea (formarea deserturilor).

1979- Prima Conferinta Mondiala privind Clima la Geneva: este promulgat Programul Mondial de Protejare a Climei (WCP). Acesta cuprinde mai multe programe individuale:
World Climate Impact Programme (WCIP)
World Climate Research Programme (WCRP)
World Climate Data Programme (WCDP)
World Climate Applications Programme (WCAP)
Astfel au fost puse bazele unei politici internationale consensuale privind clima.

1980-apare raportul 'Global 2000'. In acest raport, adresat presedintelui SUA de la acea vreme, Jimmy Carter, este studiat potentialul ecologic al Pamantului, precum si angrenarea globala a unor dimensiuni ecologice deosebit de importante.

1982- Adunarea Generala a ONU adopta World Charter of Nature.

1983- Comisia Mondiala pentru Mediu si Dezvoltare (WCED) isi incepe, sub presedintia premierului norvegian Gro H. Brundtland, activitatea. Aceasta Comisie urmeaza sa elaboreze un raport privind mediul si sa verifice eficienta UNEP.

1985- Conventia de la Viena: determinarea obiectivelor de reducere a producerii si consumului  substantei daunatoare stratului de ozon, FCKW.

1987- Raportul Brundtland (Raportul WCED) este publicat cu titlul 'Our Common Future'. Acesta contine cea mai buna definitie a sustainable development (dezvoltare durabila), care reprezinta de atunci laitmotivul politicii internationale de mediu: 'Sustainable development is development that meets the needs of the present without compromising the ability of future generations to meet their own needs Ca urmare a acestui raport, Adunarea Generala a ONU decide sa organizeze o Conferinta privind Mediul si Dezvoltarea (UNED)  - vezi 1992, Conferinta de la Rio Comisia constata in raportul sau faptul ca ajutoarele de dezvoltare nu sunt suficiente pentru a rezolva problemele ce urmeaza sa apara. Este necesara, se mai spune, o schimbare a stilului de viata distructiv adoptat de statele industriale din nord,  de ex. prim diminuarea consumului pe cap de locuitor de energie, apa, minerale si alte resurse naturale. Ajutorul pentru dezvoltare nu ar mai trebui folosit la exploatarea surselor de materii prime, iar tehnologiile ecologice, precum combinatiile moderne de carbune si gaz, instalatiile de purificare, precum si tehnica de reciclare a deseurilor ar trebui raspandite la scara mondiala.
In continuare, Comisia a constatat faptul ca de la mijlocul anilor optzeci exista, in ciuda ajutorului de dezvoltare acordat, un capital net de transfer din sud spre nord de aprox. 40 miliarde USD, aceste mijloace fiind dobandite in cea mai mare parte prin exploatarea abuziva a naturii. In plus, s-a subliniat in mod expres relatia de interdependenta dintre protejarea mediului si dezvoltare Promulgarea Protocolului de la Montreal privind substantele care lezeaza stratul de ozon. Specificarile din Conventia de la Viena pot fi concretizate prin stabilirea unor limite in ceea ce priveste emisiile de FCKW si hidrocarburilor hidrogenate. La Conferintele urmatoare (1989 Helsinki, 1990 Londra, 1992 Copenhaga, 1995 Viena, 1997 Montreal, 1999 Peking), regimul acestor limite urmeaza sa fie inasprit in mod succesiv. Regimul privind ozonul este considerat modelul pentru o politica internationala de succes in domeniul mediului. Trebui mentionat insa faptul ca problema protejarii stratului de ozon este in comparatie cu - sa zicem - problema schimbarii climatice, o problema relativ simplu de solutionat. Putine substante au fost aici indicate in mod clar ca avand un rol distructiv asupra stratului de ozon, aceste substante putand fi, in mare parte, inlocuite cu usurinta.

1987 - Actul Unic European reprezinta un punct de referinta al politicii europene de mediu, fiind mentionata pentru prima data in cadrul unui tratat al Comunitatii Europene.

1988- UNEP si WMO (World Meteorological Organization) elaboreaza Intergovernmental Panel on Climate Change (IPCC).
Expertii care activeaza in acest comitet se preocupa cu cercetarea mediului si cu evaluarea consecintelor, indeosebi cu strangerea si evaluarea descoperirilor stiintifice privind schimbarile climatice si efectul acestora, precum si cu elaborarea unor strategii politice.

- La Toronto are loc o conferinta privind clima. Aceasta conferinta este considerata precursoarea celor ce urmeaza sa aiba loc la Haga, Hamburg si Londra (1989)
Un rezultat important al acestei conferinte a fost chemarea la o reducere a emisiilor de dioxid de carbon cu 20% pana in anul 2005 si la ratificarea Protocolului de la Montreal privind ozonul.

1989 - Prima conferinta privind Protocolul de la Montreal are loc la Helsinki.

1990 - A doua Conferinta  privind Protocolul de la Montreal are loc la Londra.

- A doua Conferinta Mondiala a Climei de la Geneva.
Se ajunge la un consens stiintific pe scara larga in ceea ce priveste faptul ca schimbarea climei este cauzata de diverse gaze de sera. Este indicata necesitatea reducerii emisiilor de dioxid de carbon, oxizi azotosi, metan si substante din clasa FCKW. Chemarea IPCC, de a reduce emisiile acestor gaze de sera cu 60% nu s-a bucurat insa de o prea mare sustinere.

- Adunarea Generala ONU infiinteaza Intergovernmental Negotiating Committee for a Framework Convention on Climate Change (INC).
Acest comitet are sarcina de a elabora, pana la Conferinta de la Rio din 1992, o conventie globala privind protejarea climei.

1992- Conferinta privind Mediul si Dezvoltarea de la Rio de Janeiro (United Nations Conference on Environment and Development - UNED, 'Earth Summit')
160 de state adopta Conventia-cadru privind clima a Natiunilor Unite, cu scopul de a reduce emisiile de gaze de sera pana in anul 2000 la nivelul inregistrat in 1990. Conventia intra in vigoare in 1994, fiind ratificata de 50 de state; Conferinte ulterioare pe aceasta tema au loc in 1995 la Berlin, in 1996 la Geneva, in 1997 la Kyoto, in 1998 la Buenos Aires, in 1999 la Bonn, in 2000 la Haga, in 2001 la Bonn si la Marakesh, in 2002 la New-Delhi si in 2003 la Milano; la 10 ani de la Conferinta de la Rio, in 2002, are loc, la Johannesburg, Summitul privind dezvoltarea durabila).
Declaratia de la Rio a fost prima declaratie consistenta pe tema durabilitatii, care propunea elaborarea unor strategii nationale durabile.
In afara de Conventia-cadru privind clima au mai fost promulgate si alte doua conventii privind mediul si clima, Conventia privind diversitatea biologica si cea privind combaterea desertificarii (= extinderii deserturilor).
In plus, au mai fost schitate linii directoare privind protejarea padurilor.
Un eveniment de importanta centrala a fost insa emiterea Agendei 21, un program extrem de cuprinzator privind dezvoltarea durabila in secolul XXI. Aici sunt tratate aproape toate aspectele relevante din punctul de vedere al dezvoltarii: combaterea saraciei, egalitatea intre sexe, respectarea intereselor popoarelor indigene, participarea gruparilor sociale la procesul politic, protejarea climei, protejarea speciilor, protejarea rezervelor de apa potabila etc. Capitolul 28 este dedicat nivelului regional: 'Agenda 21 Locala'.

1993- Prima intrunire a Comisiei ONU pentru o Dezvoltare Durabila (CSD)

- Tratatul de la Mastricht a conferit protectiei mediului un statut complet in cadrul politicilor europene.

1995 - Prima Conferinta a statelor semnatare a conventiei-cadru privind clima de la Berlin. Obiective: stabilirea limitelor obligatorii in ceea ce priveste reducerea emisiilor in statele industriale - termen: doi ani.

Conferinta privind Protocolul de la Montreal la Viena

1996- A doua conferinta a statelor semnatare a conventiei-cadru privind clima de la Viena.

1997- La cea de-a treia Conferinta a statelor semnatare a conventiei-cadru privind clima de la Kyoto este emis Protocolul de la Kyoto .
Acesta este un protocol suplimentar la conventia-cadru privind clima, care specifica - acesta fiind inovatia decisiva - obiectivele cu caracter obligatoriu in sensul reducerii emisiilor urmatoarelor gaze de sera: dioxid de carbon (CO2, folosit si ca valorare de referinta), gaz metan (CH4), protoxid de azot (gaz ilariant, N2O), hidrocarburi fluorurate halogenate partial (FKW/PFCs) si hexafluorura de sulf (SF6).
Statele semnatare ale contractului se obliga ca pana in 2012 sa-si reduca emisiile cu 5,2%  sub nivelul atins in 1990. Exista specificatii individuale pentru fiecare tara, in functie de nivelul de dezvoltare economica. In ceea ce priveste statele UE este prevazuta o reducere a emisiilor cu 8 procente, Rusia si Ucraina s-au obligat sa nu depaseasca nivelul atins in 1990, cat despre Republica Populara Chineza, India si tarile in curs de dezvoltare, nu exista nici un fel de limitari.
Protocolul a intrat in vigoare la 16 februarie 2005, dupa ce 55 de state, care, in total, au cauzat peste 55 la suta din emisiile de dioxid de carbon inregistrate in anul 1990, au ratificat acordul.
Unele state precum SUA, Australia, Croatie si Principatul Monaco, nu au ratificat acest Protocol. Multe state membre OPEC au renuntat in schimb la orice retinere, ratificandu-l. Este insa indoielnic inca daca obiectivele pot fi atinse, multe din statele care au aderat la Protocol si-au crescut emisiile de dioxid de carbon fata de nivelul din 1990.

- Conferinta in cadrul Protocolului de la Montreal, la Montreal

1998- La cea de-a patra Conferinta a statelor semnatare a conventiei-cadru privind clima de la Buenos Aires se hotaraste elaborarea unui regulament detaliat privind implementarea Protocolului de la Kyoto.

1999-    Conferinta in cadrul Protocolului de la Montreal, organizata la Peking.

- Tratatul de la Amsterdam a consolidat baza legala a politicii vizand protectia mediului precum si promovarea dezvoltarii durabile in cadrul Uniunii Europene.

-Cea de-a cincea Conferinta a statelor semnatare a conventiei-cadru privind clima de la Bonn concretizeaza regulamentul de implementare a Protocolului de la Kyoto.

2000 -Sefii statelor membre UE reuniti in sedinta Consiliului European de la Lisabona s-au angajat sa creeze 'pana in anul 2010,cea mai competitiva si dinamica economie bazata pe cunoastere din lume.

-La cea de-a sasea Conferinta a statelor semnatare a conventiei-cadru privind clima de la Haga nu se poate ajunge la un consens privind felul in care urmeaza a fi implementate deciziile luate in cadrul Protocolului de la Kyoto.

2001- Summit-ul de la Goetheborg unde a fost adoptata Strategia de Dezvoltare Durabila a UE.

- O Conferinta suplimentara a statelor semnatare a conventiei-cadru privind clima este considerata necesara si organizata la Bonn, dupa retragerea SUA.

- La cea de a saptea Conferinta a statelor semnatare a conventiei-cadru privind clima de la Marakesh este promulgat un acord extrem de elaborat cu privire la implementarea hotararilor anterioare.
In ceea ce priveste obiectivul de reducere a emisiilor la nivelul statelor urmeaza a fi luate masuri care sa fixeze dioxidul de carbon, de ex. in agricultura si gospodarirea padurilor. In plus, trebuie luata in considerare replantarea padurilor in tarile in curs de dezvoltare.

2002- La cea de-a opta Conferinta a statelor semnatare de la New-Delhi  izbucnesc conflicte de interese intre tari.

- Summit privind dezvoltarea durabila la  Johannesburg ('Rio+10')
Aici sunt luate o serie de decizii privind domenii precum apa potabila, ajutorul pentru dezvoltare si Protocolul de la Kyoto. Nu sunt date insa nici un fel de termene limita, iar hotararile nu au caracter juridic obligatoriu.

2003- A noua Conferinta a statelor semnatare a conventiei-cadru privind clima de la Milano.

2005 Comisia a demarat un proces de reviziure a Strategiei de Dezvoltare Durabila, proces care a cuprins mai multe etape:

• in februarie 2005 Comisia a publicat o evaluare initiala si a trasat o serie de directii de urmat. Au fost evidentiate anumite directii de dezvoltare non-durabila care au avut efecte negative: schimbarile climatice, amenintari la adresa sanatatii publice, cresterea saraciei si a excluziunii sociale, epuizarea resurselor naturale si afectarea biodiversitatii;
• in iunie 2005, sefii de stat si de guverne din UE au adoptat o declaratie privind liniile directoare ale dezvoltarii durabile, care sus?inea ca Agenda reinnoita de la Lisabona este o componenta esentiala a obiectivului dezvoltarii durabile.

Conferinta de la Stockholm

Comunitatea internationala s-a reunit pentru prima data in 1972 la Conferinta de la

Stockholm privind Mediul Uman, pentru a dezbate problema mediului global si a

necesitatilor de dezvoltare. In urma conferintei au rezultat:

. Declaratia de la Stockholm, continand 26 de principii;

. Planul de Actiune pentru Mediul Uman, cu trei componente:

- programul pentru evaluarea mediului global (Earthwatch);

- activitatile pentru managementul mediului;

- masurile de sprijin.

. Programul Natiunilor Unite pentru Mediu, al carui Consiliu de Conducere si

Secretariat au fost infiintate in decembrie 1972 de Adunarea Generala a Natiunilor

Unite.

. Fondul voluntar pentru Mediu, infiintat in ianuarie 1973, in conformitate cu

procedurile financiare ale Natiunuilor Unite.

Toate acestea sunt considerate a fi piatra de temelie a primului cadru international pentru tratarea problemelor mediului. Conferinta a recunoscut ca problemele de mediu ale tarilor industrializate, cum sunt degradarea habitatelor, toxicitatea si acide nu reprezinta probleme neaparat importante pentru toate tarile, adica strategiile de

dezvoltare nu indeplinesc necesitatile si prioritatile tarilor si comunitatilor celor mai

sarace. Conferinta a fost insa dominata in principal de problemele de mediu si a condus

la cresterea constientizarii publice in acest domeniu.

De la infiintarea sa, in baza recomandarilor Conferintei de la Stockholm, Programul

Natiunilor Unite pentru Mediu a desfasurat o serie de activitati pentru a-si manifesta in

cadrul sistemului ONU, rolul sau de catalizator si coordonator in domeniul mediului.

Activitatile programului pot fi clasificate in doua mari grupe:

. orientate pe probleme sectoriale ale factorilor de mediu: poluarea apelor, a

aerului si a solurilor (in special degradarea terenurilor);

. orientate pe probleme globale: ploi acide, epuizarea stratului de ozon, schimbarile

climatice, defrisarea si desertificarea, conservarea biodiversitatii, traficul international

de produse si deseuri toxice si periculoase, protejarea mediului in perioadele de

conflict armat.                                           

Problemele globale ale mediului au inceput sa devina predominante si au creat

necesitatea initierii unor actiuni suplimentare pentru cresterea constientizarii publice,

care sa determine comunitatea internationala sa ia in timp util masuri functionale, atat

pe plan international cat si national. Evaluarea efectelor acestor "noi" probleme ale

mediului a condus la recunoasterea faptului ca s-a realizat un progres prea redus in

integrarea protectiei mediului in politicile si activitatile de dezvoltare, respectiv

obiectivul consacrat prin principiul 13 al declaratiei de la Rio nu a fost realizat.

Conferinta de la Rio

In iunie 1992, la Rio de Janeiro s-a desfasurat Conferinta Natiunilor Unite privind

Mediul si Dezvoltarea, la care s-au reunit 115 de conducatori ai statelor lumii. Cu

aceasta ocazie, pe plan international, a fost recunoscuta oficial necesitatea de a

integra dezvoltarea economica si protectia mediului in obiectivul de dezvoltare

durabila si s-a afirmat importanta, in continua crestere, a dreptului international al

mediului, ca mecanism de codificare si promovare a dezvoltarii durabile. In urma

conferintei au rezultat:

. Declaratia de la Rio, continand 27 de principii.

. Agenda 21 (cuprinsul Agendei 21 este prezentat in tabelul 1), care constituie un plan

de actiune pentru dezvoltarea durabila cu incepere din secolul al XXI-lea, concretizat

in 40 de capitole destinate unor domenii de programe specifice, structurate in

termenii:

- bazei de actiune;

- obiectivelor de realizat;

- activitatilor care trebuie efectuate;

- modalitatilor de implementare.

. Un document fara putere obligatorie, care contine principiile pentru managementul

conservarii si dezvoltarii durabile a tuturor tipurilor de paduri6.

. Organizarea institutionala a Comisiei Mondiale pentru Dezvoltarea Durabila.

. Mecanismul de finantare pentru implementarea Agendei 21.

Summitul de la Rio a adus cu fermitate pe arena publica problemele de protectie a

mediului si de dezvoltare. Alaturi de Agenda 21 si Declaratia de la Rio, s-a ajuns la un

acord cu privire la doua conventii obligatorii

. Conventia privind diversitatea biologica si

. Conventia cadru privind schimbarile climatice.

Summitul de la Rio a generat de asemenea o serie intreaga de reactii pozitive,

incluzand demararea a numeroase initiative pentru implementarea Agendei 21 la nivel

local si a reorientarii politicii de protectie a mediului. In acelasi an, in multe state s-au

infiintat comisii nationale pentru dezvoltarea durabila si s-au intocmit strategii pentru

dezvoltarea durabila.

In ciuda acestor consecinte pozitive, obiectivul global al Agendei 21, care a facut apel

la o schimbare radicala a sistemelor de valori conventionale dominante existente

si a proceselor institutionale, nu a putut fi atins.

Evaluarea progresului realizat la cinci ani de la Conferinta de la Rio (New York,

1997), a evidentiat o serie de deficiente, legate in particular de echitatea sociala si

saracie. Aceste aspecte au fost evidentiate prin:

. reducerea asistentei oficiale acordate pentru dezvoltare si cresterea datoriilor

internationale;

. esecul imbunatatirii: transferului de tehnologie, constructiei capacitatilor pentru

participare si dezvoltare;

. esecul coordonarii institutionale si

. incapacitatea de a reduce nivelurile excesive de productie si de consum.

Ca urmare, s-a facut apel la ratificarea, intarirea si implementarea mai ferma a

acordurilor si conventiilor internationale privind mediul si dezvoltarea.

Protocolul de la Kyoto

Temperatura medie de la suprafata pamantului a crescut cu 0.74 grade C, de la sfarsitul anilor 1800 pana in prezent. Conform previziunilor aceasta temperatura poate sa creasca cu un 1.8 ° C pana la 4 ° C pana in anul 2100 - o schimbare rapida si profunda - in cazul in care nu sunt luate masurile necesare.Chiar si o crestere minima a temperaturii ar reprezenta un salt mai mare decat oricare alta tendinta din ultimii 10 000 de ani.

Principalul motiv pentru care s-a inceput monitorizarea temperaturii la sol este poluarea generata, de mai mult de un secol si jumatate, prin arderea de petrol, benzina, si de carbune, de taiere a padurilor, precum si a unor anumite practici agricole.

Aceste activitati au crescut cantitatea de 'gaze cu efect de sera" din atmosfera, in special dioxid de carbon, metan, precum si de azot. Astfel de gaze in stare naturala sunt esentiale pentru viata de pe pamant, ele pastreaza o parte din caldura de la Soare oprind-o sa se reflecte inapoi in spatiu iar fara ele lumea ar fi un loc rece si uscat. Dar prin cresterea ponderii acestor gaze in atmosfera a dus la cresterea artificiala a temperaturii pana la un nivel inalt provocand instabilitati climatice Unsprezece din ultii doisprezece ani au fost cei mai caldurosi ani conform evidentelor tinute iar cel mai calduros an a fost 1998.

Protocolul de la Kyoto este un acord international legat de Conventia cadru a ONU privind schimbarile climatice. Cea mai mare facilitate a Protocolului de la Kyoto este ca stabileste obiective obligatorii pentru 37 de tari industrializate si Comunitatii Europene de reducere a gazelor cu efect de sera (GES). Acestea se ridica la o medie de cinci la suta fata de nivelurile din 1990 pentru perioada 2008-2012.

Protocolul a fost adoptat la Kyoto, Japonia, pe 11 decembrie 1997 si a intrat in vigoare la 16 februarie 2005. 184 parti ale Conventiei au ratificat Protocolul de la data aceasta.Normele pentru punerea in aplicare a protocolului au fost adoptate la Marrakesh in 2001 si poarta numele de "Acordurile de la Marrakesh".

Conform Tratatului, tarile trebuie sa isi indeplineasca obiectivele in principal prin masuri nationale. Cu toate acestea, Protocolul de la Kyoto, le ofera un mijloc suplimentar de a raspunde obiectivelor lor de catre un fel de trei pietei bazate pe mecanisme.

Mecanismele de la Kyoto sunt:

• Comercializare a certificatelor de emisii - cunoscut sub numele de 'piata carbonului'
• Mecanismul de dezvoltare curata (MDC)
• Implementarea comuna (IC).

Strategia Lisabona - moment cheie in abordarea ecologica a DD

Procesul de globalizare, creand relatii de interdependenta tot mai stranse intre economiile tarilor de peste tot din lume, precum si revolutia tehnologica din anii 90, incluzand internetul si noile tehnologii informationale si de comunicare, a dus la revolutionarea inclusiv a economiei europene si a vietii cotidiene a cetatenilor europeni. Cu toate acestea, la inceputul anului 2000, din punct de vedere al competitivitatii, economia europena prezenta decalaje importante in special fata de economia Statelor Unite ale Americii. Ca urmare, sefii de stat si de guvern reuniti in martie 2000 la Consiliul European de la Lisabona au adoptat Agenda Lisabona (sau Strategia de la Lisabona), menita sa transforme, pana in 2010, Uniunea Europeana in "cea mai dinamica si competitiva economie din lume bazata pe cunoastere, capabila de o crestere economica durabila, generatoare de noi locuri de munca, mai bune, si caracterizata printr-o mai mare coeziune sociala ".

Prin Strategia de la Lisabona s-a stabilit obiectivul de a obtine o crestere economica de 3% pe an si de a crea 20 de milioane de noi locuri de munca pana in 2010. De asemenea, Agenda Lisabona stabilea o serie de obiective specifice in domenii precum inovarea, intreprinderile, liberalizarea diverselor piete si protectia mediului.

Obiectivele stabilite in 2000 erau ambitioase si acopereau o intreaga serie de domenii. In ceea ce priveste ocuparea fortei de munca se urmarea atingerea unei rate a ocuparii de 70% si cresterea numarului de femei si de persoane in varsta care sa activeze pe piata muncii. Pentru a incuraja inovarea, obiectivul era de a creste numarul gospodariilor care sa aiba acces la internet, precum si cresterea cheltuielilor pentru cercetare-dezvoltare. In domeniul intreprinderilor, statele membre trebuiau sa ia mai multe masuri pentru a sprijini intreprinderile mici, inclusiv reducerea birocratiei cu care se confruntau in desfasurarea activitatii. Mai mult, se urmarea crestera concurentei pe piata telecomunicatiilor si liberalizarea pietelor de gaz si de electricitate. Pentru protectia mediului, obiectivele includeau reducerea emisiilor de gaze cu efect de sera.

La jumatatea perioadei de implementare a Strategiei Lisabona, in unele tari europene situatia economica si sociala parea sa se inrautateasca, in loc sa se imbunatateasca. Spre exemplu in Germania si in Franta somajul ajunsese la aproximativ 10%, iar cresterea economica europeana se situa sub 2% comparativ cu SUA ce cunostea o crestere de peste 3%.
Pe de alta parte, nu trebuie negat faptul ca in anumite domenii, in aceeasi perioada, s-au inregistrat anumite progrese, asa cum s-a intamplat cu liberalizarea pietelor de electricitate, de telecomunicatii si de servicii finanicare.

Pentru a evalua rezultatele implementarii Strategiei de la Lisabona, in primavara anului 2004, Consiliul European l-a insarcinat pe fostul prim-ministru al Olandei, Wim Kok, sa conduca un grup de experti si sa redacteze un raport, cu scopul de a da un nou impuls Strategiei de la Lisabona.
Una dintre principalele concluzii ale Raportul Kok, prezentat la Consiliul European din toamna anului 2004, a fost ca rezultatele obtinute au fost dezamagitoare din cauza "agendei prea incarcate, lipsei de coordonare si a prioritatilor conflictuale". Mai mult, Raportul sugereaza ca vina principala este a statelor membre care nu au avut suficienta vointa politica de a pune in aplicare reformele necesare atingerii obiectivelor Agendei Lisabona.

Ca urmare a acestui raport, Comisia Europeana a hotarat relansarea Strategiei Lisabona (redenumind-o Strategia Lisabona pentru crestere si locuri de munca) in anul 2005, urmand ca accentul sa fie pus mai degraba pe actiunile ce trebuie puse in aplicare decat pe obiectivele ce trebuie atinse. De aceea, anul 2010 si obiectivele privind atingerea unei anumite rate a ocuparii nu mai sunt considerate a fi prioritati, considerandu-se ca prioritare trebuie sa fie actiunile ce trebuie luate pentru a inregistra crestere economica durabila si crearea de noi locuri de munca.

Comisia Europeana si statele membre au hotarat ca noua strategie, structurata in cicluri de trei ani, sa aiba ca fundament un parteneriat strans intre ele, iar implementarea ei sa se bazeze pe Programul Comunitar de la Lisabona (lansat in iulie 2005) si pe programe nationale de reforma, actualizate in fiecare an.

In primul raport anual privind progresele inregistrate (prezentat in ianuarie 2006), Comisia a definit patru domenii principale in care era nevoie de mai multa actiune: pe langa investitii mai mari in educatie si cercetare, mai mult sprijin pentru IMM si pentru crearea de noi locuri de munca, Comisia a considerat ca definirea unei politici comune in domeniul energiei trebuie sa fie parte a Strategiei de la Lisabona.

Al doilea raport (din decembrie 2006) intitulat "Un an de rezultate" concluzioneaza ca Comisia Europeana a asigurat 75% din masurile pe care le considera ca fiind parte din Strategie Lisabona, precum adoptarea Directivei privind serviciile, agrearea Programului Cadru 7, precum si progresele inregistrate in ceea ce priveste serviciile financiare. Pe lista de lucruri "neterminate" se inscriu portabilitatea intracomunitara a pensiilor, liberalizarea incompleta a energiei si a transporturilor, precum si reforma sistemului european privind proprietatea intelectuala. Din nou, Comisia numeste patru domenii prioritare de actiune: investitii in cunoastere si inovare, reducerea presiunii administrative pentru IMM, modernisarea pietei muncii si energia si schimbarile climatice.

In decembrie 2007, la trei ani de la relansarea Strategiei Lisabona, raportul strategic al Comisiei concluzioneaza ca politicile definite de Strategia Lisabona dau, in sfarsit, rezultate. Cu toate acestea raportul subliniaza ca "nu toate statele au intreprins reforme cu aceeasi determinare" si ca reforme in anumite domenii (deschiderea pietelor de energie si de servicii) au fost implementate mai lent. Raportul, prezentat la Consiliul de primavara din 13-14 martie 2008, considera ca, pentru urmatorul ciclu de trei ani, reformele trebuie sa continue a fi implementate atat la nivel national cat si comunitar. De asemenea stabileste si o serie de noi initiative politice in cele patru domenii prioritare identificate in primavara anului 2006: investitii in oameni si modernizarea pietei muncii, mediul de afaceri, cunoastere si energie si mediu.

Cap2 Politica energetica Europeana

Noua abordare a conceptului de dezvoltare durabila include componente interdependente de ordin economic si social dar si psihosocial, juridic adminisrativ etc. Conexiunile dintre principalii indicatori ai dezvoltarii economico-sociale si mediul natural sunt corelate cu natura cu natura drepturilor de proprietate asupra panantului, influentele sociale si satisfacerea societatii, organizarea si notivarea birocratiilor guvernamentale sistemul administratiei publice, natura atitudinilor populare cu privire la munca, etc.

Dezvoltatea durabila restructureaza ierarhia valorica a parametrilor functionali in ceea ce priverste metoda de aboradare a problemelor dezvoltarii."Modificarea de accent" pe care o propune conceptul dezvoltarii durabile releva mediul ca valoare.

Elaborarea conceptului de dezvolatere durabila si acceptarea acesteia de catre ONU pentru a ghida strategiile si politicile nationale de protectie a mediului a facilitat privirea unitara a intereselor protectiei mediului in si a extins numarul si aria de aplicare a instrumentelor de punere sub control a fenomenului de poluare si a stability conexiunea calitatii factorilor de mediu la dezvoltatea economica.

O atentie deosebita a fost acordata poluarii aerului.In acest scop au fost rezlizate diverse strategii de control al poluarii atat prin Protocolul de la Kyoto cat si prin Strategia Lisabona.

Poluarea atmosferei reprezinta o problema de interes global, fiind necesar eforturile tuturor statelor lumii in vederea limitarii acesteia.Privind din punct de vedere economic aceasta problema constatam ca principalul obiect, aerul, nu are o anumita apartenenta, nu este proprietatea nimanui insa toata lumea are acces la el.Poluarea aerului nu este resimtita doar de o tara ci si de vecii acesteia, acest fapt reprezentand o externalitate in limbaj economic.

Externalitalile apar deoarece, exista un comportament cu valoare in fabricatia unui produs, in activitatea aconomica, care este in realitate un bun asupra caruia nu exista drept de proprietate(apa, aer etc); un asemenea comportament nu are prin urmare piata.

"Problema externalitatilor" este "problema efectelor directe ale si indirecte pe care le-a adus poluarea in economie.Este vorba, asadar, de evaluarea pagubelor provocate de poluarea asupra mediului natural si a celui creat de om, pe de o parte- si de cuantificarea rezultatelor economice si sociale c ear avea loc prin inlaturarea sau reducerea emisiilor de poluanti in mediu si eforturile financiare necesare, pe de alta parte."(Aurel Iancu).

In lipsa unui proprietar asupra asupra factorilor de mediu care sa raspunda pentru modul in care este utilizat un asemenea factor, apa, aerul etc. vor fi utilizate intr-o maniera necorespunzatoare.

Concluzia ca dreptul de proprietate in conditiile pitei libere poate elimina ineficienta consumului resurselor care nu au astazi pret si in consecinta reducerea potentialului poluant este cu adevarat o concluzie interesanta.

Legislatie de mediu

Prin ratificarea Protoclolui de Kyoto se creeeaza practic o noua piata - "Piata carbonului" astfel aerul curat devenind un bun comercializat international.

In vederea reducerii emisiilor poluante de care am vorbit anterior Protocolul de la Kyoto ofera cateva mecanisme:

1)     Comercializare a certificatelor de emisii

Partile cu angajamentele cadrul Protocolului de la Kyoto au acceptat obiectivele pentru limitarea sau reducerea emisiilor. Aceste obiective sunt exprimate ca nivelurile de emisii permis, sau 'emisii alocate' in perioada de angajament 2008-2012, iar aceste emisii allocate sunt impartite in "certificate de emisii"

2)     Mecanismul de dezvoltare curata (MDC)

Mecanismul de dezvoltare curata (MDC), sunt definite in articolul 12 din protocol, permite-o tara cu o emisie de reducere sau de limitare a emisiilor de angajament in conformitate cu Protocolul de la Kyoto pentru a pune in aplicare un proiect de reducere a emisiilor in tarile in curs de dezvoltare. Prin astfel de proiecte se pot castiga certificate de reducere a emisiilor (CER) pe care le pot vinde, fiecare echivalent cu o tona de CO2, care pot fi numarate in vederea atingerii obiectivelor Kyoto.

3) Implementarea comuna

Acest mecanism cunoscut sub numele de 'Implementare comuna', sunt definite in articolul 6 din Protocolul de la Kyoto, permite unei tari cu o reducere a emisiilor sau cu angajament de limitare in conformitate cu Protocolul de la Kyoto sa castige de unitati de reducere a emisiilor (ERU) prin reducerea emisiilor sau implementarea unui proiect de eliminare a emisiilor intr-un alt stat semnatar, fiecare echivalent cu o tona de CO2, care pot ajuta la atingerea nivelurilor de reducere prevazute in protocol.

^{*) Tara in curs de tranzitie spre o economie de piata.}