Redefinirea strategiilor de actiune ale structurilor de securitate europene si euro-atlantice

REDEFINIREA STRATEGIILOR DE ACTIUNE ALE STRUCTURILOR DE SECURITATE EUROPENE SI EURO-ATLANTICE

Analiza tendintelor si a riscurilor releva imperativul redefinirii conceptului de securitate, atat la nivel national cat si la cel international. Primele mutatii au aparut chiar la inceputul deceniului atunci cand doua evenimente majore au obligat multe tari, mai ales din Europa, sa isi reconsidere conceptele de strategie de securitate in 1991: noul concept strategic al NATO de la Roma si desfiintarea Tratatului de la Varsovia. O data cu lansarea Parteneriatului pentru Pace, si alte tari au aderat si vor adera la aceasta forma de cooperare si de pregatire pentru integrarea in structurile Aliantei.

1. Redefinirea conceptului de securitate

Redefinirea conceptului de securitate a avut si are in vedere urmatoarele planuri: redefinirea interesului national; redefinirea domeniilor si principiilor fundamentale ale strategiilor de securitate; redefinirea directiilor de actiune si a politicilor de aparare.

Redefinirea interesului national

Cu exceptia catorva tari, in zona euro-atlantica se poate vorbi de o revolutie in perceptia si definirea interesului national. Cateva argumente vin sa intareasca aceasta afirmatie: in primul rand dezideologizarea modului in care erau definite interesele majore ale statului, logica de bloc fiind inlocuita cu referintele la noul context strategic, la situatia regionala si interna a statului respectiv.

In al doilea rand apar mutatii chiar in ierarhia intereselor statului, accentul mutandu-se de pe protejarea si promovarea atributelor traditionale ale unui stat: institutii, forta militara, teritoriu etc.,pe noi aspecte ale interesului national: drepturile omului, securitatea societala, protectia minoritatilor, statul de drept si valorile democratiei.

In al doilea rand, va fi progresiv acceptata ideea relativizarii principiului de suveranitate si transferul de atributii ale statului catre instante regionale sau supra statale.

Redefinirea principiilor fundamentale ale strategiilor de securitate

O data cu destramarea URSS si a Tratatului de la Varsovia se poate constata o schimbare si in definirea spatiului de securitate, in locul delimitarii artificiale a Europei, prin conceptul "Cortinei de fier", se observa aderarea la ideea existentei unui spatiu indivizibil de securitate europeana si euro-atlantica.

O alta mutatie in sfera principiilor este legata de modul in care este definita puterea si sursele de putere asa cum sunt ele evaluate la nivel strategic. Astfel, in timp ce, factori precum tehnologia, educatia si dezvoltarea economica devin din ce in ce mai importanti, alti factori precum geografia, puterea militara si altii raman la fel de relevanti insa isi pierd din importantta. Cu alte cuvinte, lista surselor de putere ramane aceeasi, doar importanta si ordinea lor se schimba. Spre exemplu, conceptul de "soft power" (puterea co-optiva sau persuasiva) castiga teren in detrimentul conceptului de "hard power" (puterea coercitiva).

Aceasta noua perceptie asupra puterii deschide o alta abordare, multidimensionala a securitatii, abordare izvorata atat din analiza noilor riscuri la adresa securitatii cat si din noua ierarhie a intereselor nationale. Pe plan intern apar noi domenii pe langa cele consacrate, cum ar fi: securitate societala, securitate informationala, securitate individuala etc. Pe plan extern noile evolutii la nivelul institutiilor europene si euro-atlantice vor consacra ideile de securitate democratica si securitate cooperativa.

Redefinirea directiilor de actiune si a politicilor de aparare

In planul directiilor de actiune pe langa directiile consacrate: politica externa, economica, militara, sunt avute in vedere si directii cum ar fi promovarea culturii si a limbii, protejarea identitatii culturale a majoritatii si a grupurilor minoritare, securitatea sociala, securitatea ecologica etc. O mentiune deosebita trebuie facuta in legatura cu relatia dintre securitate, ordine publica si siguranta. Din analiza crizelor si a conflictelor armate rezulta o tot mai stransa apropiere dintre cele trei concepte in conditiile in care riscuri, care pana acum 15 ani erau considerate strict riscuri la adresa sigurantei si ordinii publice, acum devin prin impact si forme de manifestare, riscuri cu doua dimensiuni, interna si externa. Este cazul tensiunilor interetnice, poluare sau crizei financiare.

Un caz aparte in procesul redefinirii conceptului de securitate il reprezinta politica de aparare. Considerata ca fiind modalitatea concreta prin care, in timp de pace, strategia de securitate nationala este pusa in aplicare in domeniul militar, politica de aparare s-a dezvoltat pe multiple planuri: cooperarea politico-militara internationala, gestionarea si planificarea resurselor apararii, relatia civil-militar, integrarea in structurile de securitate, gestionarea crizelor si coordonarea cercetarii stiintifice.

Conceptul de securitate trebuie sa ia in calcul un cadru multidimensional in care ierarhia intereselor nationale este schimbata, accentul punandu-se pe interesele non-militare.

Strategia de securitate nationala trebuie sa aiba in vedere ca ponderea riscurilor asimetrice si neconventionale este mai mare decat a riscurilor militare sau conventionale.

Dimensiunea extern-intern nu mai are aceeasi relevanta pentru directiile de actiune, accentul mutandu-se acum pe dimensiunea securitate societala-securitate individuala.

Noul concept de securitate pune accentul pe prevenire si cooperare avand in vedere alte resurse pentru a raspunde provocarilor din noul mediu de securitate.

2. Redefinirea crizelor

Definitiile date crizelor sunt numeroase si, in marea lor majoritate foarte pertinente, criza fiind portiunea de traiectorie urcatoare din imediata vecinatate a varfului acesteia, sau chiar varful, punctul culminant al unei evolutii. Crizele reprezinta etape sau momente extrem de dificile ale raporturilor politice, economice, sociale si chiar culturale si apar ca urmare a unor mari acumulari de tensiuni, a unor disfunctionalitati, adesea cronice, pe fondul deteriorarii situatiei generale sau in intervalele care marcheaza trecerea de la ordinea existenta, considerata a fi perimata, restrictiva, nefunctionala, depasita, la o noua ordine mondiala. Desigur, nu toata lumea este de acord cu o altfel de trecere, pentru ca nu toata lumea are aceeasi perceptie si aceleasi interese, iar aceasta stare se caracterizeaza prin cresterea spatiilor de confruntare in toate planurile - politice, economice, culturale si ideologice -, societatea omeneasca devenind astfel fragila si extrem de vulnerabila, Prin labirinturile care prolifereaza, drumul spre viitor devine extrem de dificil, starile de nesiguranta sociala si economica se acutizeaza si se amplifica, teama de nesiguranta se instaleaza peste tot, situatiile conflictuale se inmultesc si se diversifica, iar unele dintre ele se radicalizeaza, devin violente, orizontul de proiectie politica, sociala si economica se micsoreaza si se estompeaza.

Situatiile de criza si de precriza se caracterizeaza prin:

Pe plan intern:

- cresterea numarului partidelor politice si al miscarilor de tot felul;

- nediferentierea doctrinelor;

- aparitia si proliferarea extremismului;

- degradarea conditiei umane;

- scaderea drastica a produsului intern brut;

- instabilitatea economica (criza economica);

- instabilitatea sociala;

- degradarea sistemului de valori nationale;

- emigratie;

- cresterea neincrederii in clasa politica;

- miscari sociale numeroase;

- cresterea infractionalitatii si a criminalitatii;

- aparitia si proliferarea economiei subterane;

- aparitia si proliferarea retelelor traficantilor de droguri, de carne vie etc.;

- spalarea banilor;

- trafic de influenta si coruptie etc.

Pe plan zonal, regional, international:

- aparitia si proliferarea unor tendinte de revizuire a frontierelor;

- accelerarea traficului ilegal de marfuri si proliferarea contrabandei;

- emigratia spre tarile dezvoltate si stabile;

- aparitia retelelor transfrontaliere ale traficului de droguri, prostitutiei si crimei organizate;

- inmultirea societatilor fantoma care finanteaza crima organizata si terorismul;

- aparitia si inmultirea unor baze disparate (sau sucursale ale altora care se afla, de regula, in tarile dezvoltate) ale terorismului international;

- proliferarea diferendelor etnice;

- razboaie de secesiune etc.

Aceste stari au cel putin doua tipuri de determinari. Ele sunt, pe de o parte, o urmare a actiunii unor cauze interne (politice, sociale, economice) care isi afla originea in nevoia de schimbare, adica in legea negarii negatiei, in legea dezvoltarii sociale si, pe de alta parte, un efect al unor cauze inchise de factori destabilizanti, de grupuri de interese interne, zonale, internationale etc.

De cele mai multe ori, aceste cauze interne si externe, obiective si subiecte, necesare si intamplatoare, intrinseci fenomenului social si, deopotriva, exterioare acestuia voluntariste si, adesea, arbitrare, se imbina si se combina intr-un complex de determinari care-l pun pe cercetator in fata unei realitati aproape imposibil de decelat, de analizat si de evaluat. Daca, totusi, cercetatorul poate reveni asupra fenomenului si, in cele din urma, poate ajunge la identificarea adevaratelor cauze, factorii de decizie nu au aceasta posibilitate. Adesea, sub imperiul actiunii eficiente si la presiunea opiniei publice, ei sunt nevoiti sa ia hotarari grave, bazate pe date sumare, pe proiectii subiective si, uneori, chiar pe simple intuitii, care pot face mult rau evolutiei ulterioare a evenimentelor, chiar daca exista iluzia ca, macar pentru moment, situatia s-ar aflat sub control.

Din acest motiv, exista tendinta de a trece repede peste realitati, sub pretextul ca, in cazul unor crize care pot degrada in conflicte sangeroase si de lunga durata, este mai bine sa fie taiat dintr-odata nodul gordian, prevenindu-se astfel parlamentarile interminabile, scene de culise si aranjamente de tot felul, care n-au lipsit niciodata din arsenalul razboiului psihologic si informational omniprezent pe mapamond inainte de antichitatea lui Sun Tzi si pana azi, decat sa se astepte argumentarea stiintifica prealabila a fiecarei actiuni.

Aceasta este, in general, modelul american de actiune, care a dus la solutionarea rapida a crizelor, dar care a avut efecte secundare extrem de dureroase si de tragice pentru Statele Unite ale Americii. Pentru ca violenta genereaza violenta.

Situatiile de criza sunt specifice starii de haos Aceasta stare (care, asa cum se sublinia mai sus) este obiectiva in evolutia omenirii, definindu-se ca dezorganizare in vederea unei noi organizari, este foarte profitabila pentru tot felul de grupari si regrupari de forte (indeosebi ale "raului", cum ar spune americanii), in vederea realizarii unui fait accompli (fapt implinit) si ajungerii in noua ordine (pe care, oricum, n-o pot impiedica, ci doar intarzia) pe o pozitie importanta, pe cat posibil invulnerabila sau cu un grad de invulnerabilitate redus.

Focarele care contribuie la prelungirea starii de haos sau care o folosesc la maximum (daca n-o pot prelungi, pentru ca, totusi, aceasta stare are determinatii obiective), prin provocarea sau stimularea unor crize politice, economice, sociale si chiar militare sunt numeroase si, de regula, n-au patrie. Cele mai multe dintre ele se afla in lumea interlopa, in cea a retelelor mafiote, a traficantilor de droguri etc., dar si cea a unor cercuri ale economiei internationale subterane, ale finantelor, extremismului politic si fundamentalismului religios.

Modalitatile de actiune ale acestor cercuri sunt foarte diversificate, aparent disparate si intr-un sistem aleator, mozaicat. Analiza atenta a crizelor care au avut loc de la incheierea "razboiului rece" reliefeaza cateva trasaturi importante ale acestora care au facut ca situatia strategica cel putin in Orientul Mijlociu, in Orientul Apropiat, in Balcani, in Caucaz, in Indonezia, la granita dintre India si Casmir (in general, in Asia de Sud-Est) sa fie instabila, conflictuala si chiar periculoasa. Daca, la acestea se adauga si atacurile teroriste ale ETA in Spania, si IRA in Marea Britanie, iar acum si cele teroriste asupra Statelor Unite ale Americii asupra unor obiective de importanta strategica din aceasta tara), avem o imagine concludenta asupra ariei de raspandire a acestora si asamblarii lor in planul finalitatii, al efectelor.

Aceste trasaturi sunt:

- profitarea de starea de haos, de restrictiile financiare si dificultatile economice si finantarea subterana a unui sistem de securitate internationala viabil si eficient;

- constituirea si consolidarea retelelor crimei organizate si terorismului international cu noduri de dirijare in puncte invulnerabile si module de actiune in punctele-cheie;

- folosirea prevederilor legislatiei internationale cu privire la drepturile omului si la drepturile minoritatilor pentru a-si asigura propria libertate de actiune si a realiza un adevarat "dispozitiv ofensiv strategic" modulat pe punctele vulnerabile ale planetei (ale statelor care au posibilitatea sa controleze si sa limiteze libertatea de actiune a retelelor economice si financiare subterane si a agenturilor acestora);

- penetrarea, prin sistemul coruptiei, a unor filosofii revansarde, a unei filosofii a razbunarii, care a dat nastere unui terorism primitiv, razbunator, fundamentalist si nu apartine numai fundamentalismului islamic, ci si altor cercuri extremiste, de sorginte politica, etnica sau religioasa;

- crearea impresiei ca ne apropiem de un conflict intercivilizational, de un razboi al civilizatiilor, criza de falie.

Principalele crize ale inceputului de secol, cu efect in planul relatiilor internationale si in cel al mediului international de securitate au fost urmatoarele:

- criza hidrocarburilor, care a dus la razboiul din Golf;

- criza profunda a Africii, care intretine razboaiele din Somalia, din Angola (razboiului diamantelor si al petrolului), din Rwanda, din Congo, din Eritreea etc.;

- criza etnica si secesionista din Balcani, care a reliefat o recrudescenta fara precedent a terorismului militar (UCK si Armata de Eliberare din Macedonia sunt expresii clasice ale acestui tip de terorism, ca si IRA si ETA);

- criza separatista din Cecenia (pe care Moscova o considera terorista, datorita faptului ca guerilele cecene sunt ilegale si actiunile acestora asupra capitalei Rusiei, altor orase din Federatie si asupra populatiei);

- criza din Orientul Apropiat (razboiul dintre armata israeliana si palestiniana).

In concluzie, multiplicarea terorismului razbunator, si, in parte, a celui religios, fundamentalist nu este numai o cauza, ci si un rezultat al procesului mondializarii si starii de haos si, in acest sens, si un instrument deosebit de eficace pentru obtinerea unor efecte bine calculate, care, la prima vedere scapa analizei. Este vorba, intre altele, de canalizarea energiilor unor mari puteri si ale comunitatii internationale intr-o directie voita, in folosul acelor cercuri care folosesc astfel de actiuni, care au interese globale sau regionale puternice.

O alta analiza care se desprinde de aici este aceea a pericolului unui terorism generalizat, care ar mentine o perpetua situatie de criza (trecerea de la o criza la alta, de exemplu, de la cea economica la cea informationala, la cea a culturii etc.), facand imposibila realizarea unei noi ordini mondiale sau canalizand procesul de constituire a acesteia intr-o directie dorita de anumite cercuri, de anumiti actori.

3. Relatiile politico-diplomatice si crizele internationale

Carta ONU considera ca principala modalitate de rezolvare a oricaror diferende o constituie dialogul, mai exact, dialogul politic, in esenta lui. Dialogul politic este un instrument al politicii, adica o modalitate prin care se releva interesele, deosebirile, opiniile, zonele de confluenta si zonele divergente si, pe aceasta baza se cauta si se gasesc solutiile cele mai potrivite, in relatiile dintre state si in interiorul acestora, dintre structurile care le compun. Dialogul se considera a fi mijlocul cel mai simplu, cel mai util, cel mai la indemana si cel mai eficient pentru solutionarea oricaror probleme.

Dialogul politic este foarte important, este hotarator si in rezolvarea crizelor. Chiar daca, pe parcurs, se poate recurge si la alte mijloace economice, militare, informationale, sau de alta natura -, in cele din urma tot dialogul politic este cel care pune lucrurile la punct.

Formele dialogului politic sunt numeroase, fluide, independente si transparente la semnificatie. Exista dialog de informare, de investigare a situatiei, a crizelor si imprejurarilor in care a avut loc un eveniment sau s-a declansat o criza, de tatonare, de evaluare, de presiune si chiar de impunere a punctului de vedere al uneia dintre parti al unei aliante sau al comunitatii internationale etc.

Dialogul se realizeaza la diferite niveluri, de la cel mai inalt, intre sefii de state - Summit-ul -, pana la nivelul expertilor. El poate fi dus in mod direct, adesea nemijlocit, s-au pe cai diplomatice, in acest caz constand in schimb de scrisori si telegrame efectuat prin intermediul ambasadelor, ca si in alte activitati specifice diplomatiei.

Presiunea politica este o alta forma prin care se incearca sa se impuna partilor aflate in conflict sau partii opozante, un anumit tip de comportament, in sensul acceptarii unor solutii pentru rezolvarea crizei, a diferendelor entice sau de alta natura, pentru izolarea unui stat agresor, pentru combaterea terorismului etc.

In acelasi scop poate fi utilizat si avertismentul.

In ceea ce priveste solutionarea crizelor si mai ales combaterea terorismului exista o serie de conventii[1], intre care:

- Conventia de la Tokio, din 14 septembrie 1963, referitoare la infractiuni si alte acte savarsite la bordul aeronavelor. Ea defineste conceptual de "Capturare de aeronave', fara sa stabileasca si masuri corespunzatoare impotriva celora care savarsesc asemenea fapte. Romania a ratificat aceasta conventie la 21 septembrie 1973;

- Conventia de la Haga din 16 decembrie 1970, completeaza Conventia de la Tokio, avand ca scop legiferarea unor actiuni ferme, impotriva actelor si autorilor deturnarilor aeronavelor. In aceasta conventie se vorbeste de pirateria aeriana si se stabilesc pedepse severe impotriva autorilor. Romania a ratificat Conventia de la Haga, la 19 aprilie 1972;

- Conventia de la Montreal s-a incheiat la 23 septembrie 1971 si se refera la modalitatile de reprimare a acelor acte care pun in pericol securitatea aviatiei civile. Este, de asemenea, o conventie importanta pentru formarea unui front impotriva terorismului aerian care, la acea data, se manifesta mai ales sub forma deturnarii de nave si luare de ostatici dintre pasageri sau dintre membrii echipajelor. Ea a fost ratificata de Romania la 30 mai 1976.

- La 5 februarie 1974, la New York a fost adoptata o alta conventie pentru prevenirea si reprimarea persoanelor care se bucura de protectie internationala, inclusiv agenti diplomatici, iar la 13 decembrie 1979, prin rezolutia Adunarii Generale a ONU, a fost adoptata Conventia internationala impotriva luarii de ostatici.

Toate aceste documente si multe altele dovedesc vointa politica si civica a comunitatii internationale pentru combaterea terorismului si rezolvarea pe cale politica a crizelor de orice fel.

Sistemul de restrictii si de constrangeri acceptate are ca obiectiv realizarea unei comuniuni de forte - politice, in primul rand - si un complex de actiuni si de reactii la starile de anormalitate, la situatiile de criza si, mai ales, la actele de terorism. Acest sistem nu este insa de-ajuns. In urma atacului terorist asupra Statelor Unite ale Americii, se desprinde imperativul elaborarii unori strategii complexe, inclusiv militare, pentru lichidarea teroristului si rezolvarea printr-o puternica si necesara coalitie mondiala, a situatiilor de criza.

4. NATO - Un exemplu practic de cooperare in domeniul securitatii

Se poate observa ca, desi marea majoritate a statelor membre NATO se califica drept democratii sustinatoare ale Securitatii individuale si ale drepturilor omului in interiorul granitelor sale, rezultatul nu este perfect. Unii pretind ca mentinerea pedepsei cu moartea in USA pune sub semnul intrebarii atitudinea Americii privind drepturile omului. Altii iau in discutie modul in care turcii trateaza minoritatile kurde; o alta problema este reprezentata de actiunile britanicilor in Irlanda de Nord. Totusi, intr-o lume imperfecta, majoritatea observatorilor sunt de acord asupra faptului ca membrii NATO sunt aproape pe primul loc in ceea ce priveste asigurarea securitatii individuale si acesta este nucleul sistemului de cooperare in domeniul securitatii.

De multi ani, NATO este un exemplu de organizatie de aparare colectiva. Articolul 5 al Tratatului de la Washington din 1949, documentul fundamental al NATO s-a axat in mare parte pe problema apararii colective ca nucleu al functiilor aliantei. Totusi chiar in timpul Razboiului Rece, alianta a servit ca un garant neoficial si, totusi, de facto, pentru asigurarea securitatii individuale a statelor membre impotriva amenintarilor.

Diversele probleme aparute intre Grecia si Turcia ar fi dus, aproape sigur, la cel putin un razboi intre aceste state, daca nu ar fi fost membre NATO. Cu mai multe ocazii consultarile informale dar intense, bilaterale si multilaterale din interiorul organizatiei au dus la evitarea unui conflict greco-turc. Un astfel de razboi ar fi dat o lovitura puternica solidaritatii NATO si ar fi riscat desigur, viitorul pe termen lung al aliantei, situatie avuta in vedere de ambele protagoniste. Intr-un context mai larg, intre diversele state membre NATO (Olanda, Belgia, Germania, Italia si Marea Britanie) au existat conflicte armate, o situatie nu putin frecventa intre aceste state. Mai recent, "razboaiele" dintre tarile membre NATO (intre Marea Britanie si Irlanda; intre Canada si Spania) n-a riscat niciodata sa escaladeze intr-un conflict armat. Pe scurt, alianta a functionat foarte eficient ca o organizatie "de facto", de asigurare a securitatii colective pe perioada celor peste 50 ani de existenta.

In anii de dupa sfarsitul Razboiului Rece, NATO a urmarit energic cea de-a patra dimensiune a Cooperarii in domeniul Securitatii - Promovarea Stabilitatii - in statele care se invecinau cu teritoriile membrilor Aliantei. Alianta a cautat sa incurajeze si sa promoveze stabilitatea, atat din punct de vedere institutional, cat si practic. Consiliul de Cooperare Nord-Atlantica (NACC) si succesorul sau, Consiliul Parteneriatului Euroatlantic (EAPC), Consiliul Reunit Permanent NATO-Rusia, Comisia Reunita NATO-Ucraina si Dialogul Mediteraneean sunt exemple ale cadrului institutional pe care NATO l-a implementat in vederea promovarii stabilitatii in regiunile de dincolo de granitele sale.

Gestionarea Crizelor a devenit instrumentul operational al NATO pentru promovarea si mentinerea stabilitatii in zonele de la granitele sale. Gestionarea Crizelor include Prevenirea Conflictelor (diplomatia activa si dislocarile preventive de trupe) si operatiuni de Raspuns in Situatii de Criza, asa cum s-a vazut in Bosnia si Kosovo. Gestionarea Crizelor a fost adoptata ca "sarcina fundamentala de securitate" in noul Concept Strategic al NATO, aprobat la summit-ul de la Washington, din aprilie 1999. Gestionarea Crizelor isi propune sa includa statele-partenere ale NATO ori de cate ori este posibil si, alaturi de procesul de largire a NATO, Parteneriatul pentru Pace (PfP) si Initiativa privind Armele de Distrugere in Masa, a devenit un mijloc foarte important de promovare a stabilitatii in afara zonei traditionale a NATO, asa cum a fost definita aceasta initial in Tratatul de la Washington.

5. Uniunea Europeana si cooperarea in domeniul securitatii

In vreme ce Uniunea Europeana se indreapta destul de sovaielnic catre o Politica Externa si de Securitate Comuna, exista perspective promitatoare de extindere a Securitatii de Cooperare in Europa, dincolo de granitele NATO. Totusi, in ciuda recent anuntatelor "Obiective de Baza" si a angajamentului ulterior al UE si al statelor care nu sunt membre UE de a pune la dispozitie forte, determinarea europeana de a dezvolta niste resurse reale de aparare ramane inca sa fie testata. Sunt europenii intr-adevar gata sa faca sacrificii financiare si politice pentru a asigura fortelor lor armate armamentul, interoperabilitatea, capacitatea de dislocare si de sustinere necesare pentru a conduce intr-o maniera credibila o operatiune in stilul celei din Kosovo fara a se baza pe vointa politica si puterea militara a Americii?

Daca o Forta Europeana de Reactie Rapida capabila, bazata pe o Politica Externa si de Securitate Comuna poate fi creata intr-o perioada rezonabila, UE va putea sa fie alaturi de NATO, ocupand cel de-al Patrulea Inel al modelului Securitatii de Cooperare - Promovarea Stabilitatii in afara teritoriului sau. Atunci, va putea opera eficient in toate cele patru inelele sistemului Securitatii de Cooperare. Presupunand ca NATO si UE ar putea ajunge la niste aranjamente operationale si institutionale satisfacatoare, spatiul Securitatii de Cooperare ocupat acum doar de NATO s-ar largi si consolida. In plus, extinderile paralele ale UE si NATO vor largi si mai mult cercul statelor din sistemul Securitatii de Cooperare.

Ce se intampla cu statele care in prezent se afla in afara granitelor NATO sau UE? Multe dintre ele si-au exprimat dorinta de a deveni membre ale acestor organizatii, fie asumandu-si un rol activ in postura de candidate in cadrul Parteneriatului pentru Pace, ca membre ale Planului de Actiune pentru Aderare, fie aflandu-se pe lista oficiala a UE de candidate pentru o integrare timpurie. Sunt statele sus-mentionate si acelea care in prezent nu se indreapta catre NATO si UE excluse de pe lista beneficiarilor sistemului Securitatii de Cooperare? Pare evident, in virtutea candidaturii lor active si/sau cooperarii lor din ce in ce mai apropiate cu aceste institutii, ca aceste state au castigat angajamente de securitate implicite, dar nu garantate, din partea statelor din spatiul Securitatii de Cooperare. Chiar si state precum Ucraina, Moldova, Georgia si Azerbaidjan, care nu candideaza inca nici pentru NATO, nici pentru UE, pot beneficia, in ceea ce priveste securitatea, de pe urma aranjamentelor din ce in ce mai apropiate cu aceste organizatii. Ele deja se bucura de avantajele cooperarii in domenii precum planificarea si actiunile comune in cazul unor dezastre naturale sau produse de om.

In lucrarea lor din 1992 privind Securitatea de Cooperare, Carter, Perry si Steinbruner au prevazut faptul ca "Formarea unei noi ordini de securitate necesita extinderea aranjamentelor de securitate de cooperare catre alte forte si potentiale teatre de angajare militara". Dar ce acoperire poate avea un sistem practic si eficient de Securitate de Cooperare? Care ar trebui sa fie limitele ambitiilor si intereselor sale? Nu este usor sa gasim raspuns la aceste intrebari.

Dat fiind ca membrii unui sistem de Securitate de Cooperare trebuie sa fie deschisi si democratici, dar sa si impartaseasca valori si interese comune, exista evident o limita practica in ceea ce priveste dimensiunea unei organizatii de Securitate de Cooperare. Exista si problema importanta a geografiei. Pentru natiuni care, de altfel, sunt similare in mentalitate, faptul de a fi situate la distanta din punct de vedere geografic si absenta unor interese geostrategice comune poate avea ca rezultat limitarea numarului de membri ai sistemului. De exemplu, Japonia, o societate deschisa si democratica, cu o economie solida si forte armate relativ puternice si bine echipate, nu s-ar integra cu usurinta intr-un sistem de Securitate de Cooperare in zona Eurasia-Atlantic. Interesele sale fundamentale de securitate sunt prea indepartate de acelea ale majoritatii statelor europene. Desigur, acest lucru nu impiedica cooperarea apropiata si o eventuala actiune comuna cu o asemenea organizatie.

Se preconizeaza si, evident, se doreste ca pe termen lung, Rusia si alte state independente din fosta Uniune Sovietica sa faca parte dintr-un sistem urias de Securitate de Cooperare in zona Eurasia-Atlantic. Aceasta zona vasta de stabilitate si armonie, intinzandu-se de la Vancouver la Vladivostok, ar putea fi rezultatul apropierii dintre NATO, UE si OSCE. Totusi, multe dintre statele de la periferia sudica a acestei regiuni si, cu siguranta, cele din Africa, Orientul Mijlociu si Asia de Sud si de Est s-ar putea sa nu impartaseasca valorile si interesele unui asemenea sistem cu orientare "occidentala" si "nordica". Pe de alta parte, este posibil sa nici nu doreasca sa intre intr-un asemenea sistem.

Cooperarea in domeniul securitatii asa cum am descris-o, poate deveni baza unui viitor mai armonios si pasnic. Acest concept combina patru aranjamente fundamentale de securitate: Securitatea Individuala, Securitatea Colectiva, Apararea Colectiva si Promovarea Stabilitatii in largirea inelelor de securitate. Un sistem de Securitate de Cooperare solicita din partea statelor democratice care il formeaza disponibilitatea de a coopera indeaproape, de a se implica si de a interveni, daca este necesar, in zone de dincolo de granitele lor, atunci cand pacea si securitatea comuna sunt amenintate.

NATO ofera un model real pentru un astfel de sistem de Securitate de Cooperare. Intruchipeaza toate cele patru functii de baza. UE este in proces de largire a acestui fundament NATO, ce va avea ca rezultat un spatiu mai larg si mai adanc de cooperare in domeniul securitatii. Ca obiectiv final, acest spatiu trebuie sa se extinda pentru a include alte parti ale regiunii Eurasia-Atlantic, inclusiv Rusia. Dincolo de aceasta regiune, anvergura cooperarii in domeniul securitatii in zona Eurasia-Atlantic este probabil limitata in virtutea neacceptarii de catre alte state a valorilor fundamentale si a intereselor geostrategice comune.

In concluzie, succesul oricarui sistem international de securitate si, implict de cooperare in domeniul protectiei si pazei, depinde de o conducere puternica si unita, de spiritul de compromis si hotararea membrilor sai de a persevera. Daca aceste elemente lipsesc, sistemul va esua. Acest lucru se va intampla nu neaparat pentru ca sistemul in sine este gresit, ci pentru ca aceia care il pun in practica nu au curajul si intelepciunea de a surmonta dificultatile si neintelegerile inevitabile pentru a obtine succesul pe termen lung. Totusi, daca liderii cu vederi largi reusesc sa depaseasca astfel de obstacole, o manifestare reala si practica a cooperarii in domeniul securitatii poate reprezenta o speranta intr-o lume plina de conflicte.