Evolutia istorica a sociologiei

EVOLUTIA ISTORICA A SOCIOLOGIEI

Aparuta la mijlocul secolului al XIX-lea, sociologia, ca orice stiinta nou creata, s-a straduit sa-si afirme, cu vigoare, autonomia domeniului de cercetare. Pana la aparitia sociologiei, in operele filosofilor, politologilor, istoricilor se intalnesc idei cu privire la diferite aspecte ale societatii. Dar acestea nu aveau obiectivitatea si rigoarea caracteristice unei stiinte speciale.

1 Auguste Comte, fondatorul sociologiei

Prin lucrarile "Cursul de filosofie pozitiva" (1830-1824) si "Sistemul de politica pozitiva sau Tratatul de sociologie - care instituie religia umanitatii" (1851-1854), A. Comte (1798-1857) a oferit sociologiei un statut bine precizat in sistemul stiintelor. Noua stiinta dispunea de o metoda de cercetare adecvata (pozitiva). Rezultatele cercetarii urmau sa fie folosite in reorganizarea vietii sociale, permitand elaborarea unor proiecte de reforma.

Termenul "pozitiva" din titulatura lucrarilor sale evidentiaza faptul ca, in epoca in care scria A. Comte, spiritul uman se afla in faza pozitiva, adica stiintifica.

Comte considera ca a descoperit o lege fundamentala - legea celor trei faze sau stari. Acestei legi i se supune dezvoltarea intelectuala a omenirii. In cursul dezvoltarii sale, spiritul uman foloseste, succesiv, trei moduri de a filosofa, trei metode.

Spiritul uman va trece prin trei faze succesive, elaborand trei sisteme de concepere a ansamblului fenomenelor. Aceste trei faze sunt: teologica, metafizica si pozitiva (stiintifica).

In faza teologica, spiritul uman cauta sa afle natura intima a lucrurilor, sa obtina cunostinte absolute. Se considera ca fenomenele sunt produse de cauze supranaturale.

In faza metafizica, locul fortelor supranaturale este luat de entitati sau abstractii. Entitatile sunt cele care produc fenomenele. Pentru a explica un fenomen este necesar sa i se gaseasca entitatea corespunzatoare.

Aceste faze prestiintice vor fi inlocuite cu faza pozitiva. In aceasta faza, spiritul uman va folosi rationamentul si observatia, cu ajutorul carora va descoperi legile efective ale fenomenelor, adica "relatiilor lor invariabile de succesiune si de asemanare"1

Fiecare dintre aceste trei sisteme de explicatie a lumii cauta sa reduca multitudinea tendintelor la o conceptie unitara. Astfel, sistemul teologic recurge la ideea monoteismului, sistemul metafizic la ideea de "natura". Prin aceste incercari s-ar ajunge la o stare de perfectiune. Sistemul pozitiv ar atinge perfectiunea atunci cand ar putea considera fenomenele observate ca fiind aspecte particulare ale unui fenomen general.

A. Comte realizeaza o clasificare a stiintelor fundamentale plecand de la fenomenele observabile naturale si sociale. Acestor fenomene naturale - astronomice, fizice, chimice, fiziologice - le corespund stiintele: matematica, astronomia, fizica, chimia, biologia, iar fenomenelor sociale - sociologia. Fiecare stiinta are legile sale proprii, dar se bazeaza si pe legile stiintelor anterioare. Sociologia se afla pe treapta superioara in ierarhia stiintelor, bazandu-se pe legile celorlalte stiinte.

Sociologia este definita ca fiind studiul pozitiv al ansamblului legilor fundamentale proprii fenomenelor sociale. Asemenea fizicii, sociologiei ii sunt specifice doua sectiuni: statica si dinamica, sustine Comte. Statica studiaza structura societatii, legile statice, conditiile de echilibru. Este o teorie a ordinii sociale. Dinamica studiaza modul in care se modifica societatea, precum si legile dezvoltarii progresive a omenirii.2

Statica studiaza individul, familia si societatea. Comte considera ca unitatea elementara a societatii este familia, cu alte cuvinte grupul si nu individul. Individul nu este "un Robinson" si se caracterizeaza prin sociabilitate, prin inclinatia naturala spre viata in comun. Familia are un rol important in socializarea copilului, in obisnuirea lui cu disciplina si ordinea. Acceptarea autoritatii paterne constituie o premisa a manifestarii respectului fata de autoritatea politica. Solidaritatea din familie se extrapoleaza in societate, generand perpetuarea sociala. Solidaritatea succesiva a generatiilor sociale, constientizata de individ, ii permite intelegerea faptului ca ansamblul institutiilor si moravurilor "tind sa lege amintirile trecutului de sperantele viitorului"3

Statica studiaza societatea din perspectiva diviziunii muncii, specializarii si cooperarii sociale. Desi nu foloseste conceptele de status si rol, aparute in sociologie mult mai tarziu, Comte se refera la continutul acestora fara a le numi. Conform diviziunii sociale manifestate in societate, fiecare individ este antrenat intr-

o activitate in care se obiectiveaza calitatile sale innascute, instructia si educatia primite. Intre indivizi se manifesta cooperarea sociala prin care se dezvolta inclinatiile lor sociale, respectul fata de ceilalti, formandu-se, totodata, si constiinta propriului rol social.

Conducerea politica decurge din cerintele naturale ale societatii, este de parere Comte. Specializarea are neajunsul de a-l face pe individ sa se gandeasca doar la interesul sau particular. Raportul dintre interesul particular si interesul public i se pare individului foarte vag. In societate se poate manifesta un proces dispersiv care dauneaza armoniei sociale si progresului. Conducerea politica are rolul de a restabili si mentine spiritul de ansamblu, neutralizand procesul dispersiv.4

In societate exista clase sociale ierarhizate, inegalitate, subordonare. Toate acestea deriva din natura umana si din natura societatii. Egalitatea politica a oamenilor i se pare lui Comte a fi o dogma. "Oamenii nu sunt nici egali, nici macar echivalenti, deci nu pot pretinde egalitate decat intr-o singura privinta: in dreptul la o libera dezvoltare normala a activitatii personale, cu conditia sa fie si aceasta convenabil dirijata."5

Dinamica sociala evidentiaza faptul ca progresul civilizatiei reprezinta o afirmare continua a facultatilor intelectuale, rationale. Istoria societatii este dominata de istoria spiritului, afirma Comte. Factorul intelectual determina structura sociala, institutiile, organizarea, actiunile si comportamentele oamenilor.

Comte considera ca, in orice societate, exista un grup de indivizi inzestrati cu capacitatea de a detine ideile dominante la momentul respectiv, de a le prelucra, interpreta si transmite in randul maselor. Desi nu foloseste conceptul de elita, Comte arata ca aceste spirite indeplinesc o functie conducatoare in societate. Totusi aceasta elita detine doar puterea speculativa, in timp ce exista o alta clasa ce detine puterea politica efectiva. Participarea maselor la conducerea societatii este considerata de Comte o utopie primejdioasa. "Numai calauzirea prin idei si prin detinatorii cei mai apti ai ideilor poate constitui o garantie pentru interesul societatii."6

Comte este convins ca "politica va fi aplicarea practica a sociologiei", va presupune cunoasterea legilor sociale. O astfel de situatie "va restabili disciplina intelectuala in locul anarhiei si va inlocui arbitrarul, sarlatania, interesul personal, printr-o conducere stiintifica si regeneratoare, ierarhia conducatorilor avand in fruntea ei pe detinatorii celor mai largi conceptii de ansamblu, pe spiritele filosofice pozitive."7 Acest deziderat este o replica la starea jalnica in care se afla societatea in vremea sa, cand: "Orice om care stie sa tina in mana un condei, oricare i-ar fi de altfel antecedentele intelectuale, poate aspira azi, fie prin presa, fie prin tribuna metafizica, sa guverneze spiritual o societate care nu-i impune nici o conditie rationala sau morala. Calitatile pur secundare care nu pot indeplini nici adevaratele functiuni utilitare si nici pe cele morale, calitati cum e de pilda simplul dar de a se exprima prin scris sau prin viu grai capata o preponderenta monstruoasa: expresia tinde sa detroneze conceptia. De aceea epoca noastra (a lui A. Comte) devine epoca declamatorilor si a softistilor. Luptele iau astfel directii si aspecte morbide, primejdioase: in loc de cooperarea maselor lucratoare cu sefii lor in vederea ameliorarii generale, clasele sociale sunt atatate unele contra altora, pentru profitul exclusiv al politicienilor.8

Intr-o perioada in care incepea sa se contureze teoria luptei de clasa, prezentata peste cativa ani (1848) in Manifestul Partidului Comunist, lucrare apartinand lui Marx si Engels, A. Comte sustinea ideea solidaritatii si increderii sociale. Considerat intemeietor al solidarismului, A. Comte se pronunta atat impotriva individualismului liberal, cat si a colectivismului socialist. Conceptia sa referitoare la ordine, la echilibru social continea ideea ca muncitorii si proprietarii indeplinesc fiecare o functie sociala specifica necesara dezvoltarii armonioase, normale a societatii.

2 Contributii remarcabile la constituirea sociologiei

Preocupat de fundamentarea stiintifica a sociologiei, E. Durkheim (1858 - 1917) arata ca aceasta se bazeaza pe un determinism imanent al faptelor sociale. "Cauza determinanta a unui fapt social trebuie sa fie cautata printre faptele sociale antecedente"9, afirma el. Socialul se explica, asadar, nu prin legile naturale ale altor stiinte, ci prin socialul insusi. Definite ca "moduri de a lucra, de a gandi si de a simti"10, faptele sociale au caracteristica de a exista in afara constiintelor individuale. Ele au, in acelasi timp, o putere imperativa si coercitiva, impunandu-se individului, cu sau fara voia lui.

Constructia unei stiinte presupune atat elaborarea unei teorii, cat si definirea unei metode adecvate. Constient ca, pana la el, "sociologii nu s-au preocupat aproape deloc sa caracterizeze si sa defineasca metoda pe care o aplica in studiul faptelor sociale"11, Durkeim dedica acestei problematici o carte speciala, "Regulile metodei sociologice".

Durkheim considera sociologia ca un ansamblu de stiinte particulare care studiaza faptele sociale si institutiile. El stabileste ca diviziuni ale sociologiei: morfologia sociala, fiziologia sociala si sociologia generala.

Morfologia sociala studiaza forma exterioara si materiala a societatii. Privita sub acest aspect, societatea apare ca fiind formata "dintr-o masa a populatiei, de o anumita densitate, dispusa pe un teritoriu de un anumit fel, dispersata in sate sau concentrata in orase, etc.; ea ocupa un teritoriu mai mult sau mai putin intins, situat intr-un mod sau altul in raport cu marile si teritoriile vecine, brazdat mai mult sau mai putin de cursurile de apa, de caile de comunicatie de toate felurile care pun locuitorii in raporturi mai slabe sau mai stranse"1 Dimensiunile si configuratia teritoriului, compozitia populatiei sunt factori importanti ai vietii sociale si trebuie studiati. Dar morfologia sociala nu este o stiinta descriptiva, ci una explicativa. Ea va cerceta de ce populatia se concentreaza mai mult intr-un loc decat in altul, ce face ca ea sa fie mai ales urbana sau mai ales rurala, care sunt cauzele care determina dezvoltarea marilor orase sau impiedica acest proces.

Fiziologia sociala studiaza manifestarile vitale ale societatii. Deoarece fenomenele sociale de ordin fiziologic sunt foarte variate, componentele fiziologiei sociale vor fi multiple. Durkheim arata, intr-o prima etapa, ca acestea sunt: sociologia religioasa, sociologia morala, sociologia juridica, sociologia economica, sociologia lingvistica si sociologia estetica. Ulterior, el adauga acestei enumerari sociologia domestica si matrimoniala, sociologia tehnologica si sociologia politica. S-ar putea mentiona si sociologia pedagogica, pe care el nu a amintit-o, dar a cultivat-o, catedra sa, la Universitatea din Bordeaux, numindu-se "Stiinta Sociala si Pedagogie"13

Sociologia religioasa studiaza credintele, practicile religioase ale unei colectivitati, precum si formarea, evolutia si impactul social al institutiilor religioase. Sociologia morala are ca obiect ideile, regulile morale. Ea studiaza modul in care societatea impune norme de conduita si apreciere. Sociologia juridica analizeaza normele si institutiile juridice. Durkheim considera ca ideile morale sunt sufletul dreptului. Ceea ce da autoritate unui cod juridic este idealul moral pe care-l traduce in formule precise.

Durkheim nu dezvolta problematica sociologiei lingvistice si a sociologiei estetice. El evidentiaza faptul ca unii cercetatori au inceput studiul sociologic al limbajului. Limbajul, spune el, este un element caracteristic al fizionomiei societatilor. Referitor la sociologia estetica, Durkheim arata ca fiecare artist isi lasa propria sa marca asupra operelor create. Dar, acestea, elaborate in acelasi mediu social, in aceeasi epoca exprima, in forme diverse, acelasi ideal care se afla intr-un raport strans cu temperamentul grupurilor sociale carora li se adreseaza.14

Sociologia domestica si matrimoniala este numita, astazi, sociologia familiei. Ca sa existe familie, spune Durkheim "nu este necesar sa fie convietuire si nici nu este suficient sa fie consangvinitate. Mai trebuie sa existe drepturi si datorii sanctionate de societate si care unesc pe membrii din care e compusa familia. Cu alte cuvinte, familia exista numai intrucat e o institutie sociala, totodata juridica si morala, asezata sub supravegherea colectivitatii ambiante."15

Referitor la sociologia tehnologica, Durkheim afirma ca aceasta este inca in stadiu de deziderat. El arata ca diversele instrumente pe care le folosesc oamenii sunt produsul activitatii colective. Intre aceste unelte si natura societatilor care le utilizeaza se afla anumite raporturi. Determinarea acestor raporturi reprezinta o problema a sociologiei tehnologice.16

Sociologia politica studiaza suveranitatea ca institutie, ca mod de organizare si conducere a societatii.

Sociologia generala este "o stiinta sintetica, straduindu-se sa adune concluziile generale care se degaja din sociologiile particulare. Oricat de deosebite ar fi unele de altele, diversele clase de fapte sociale nu sunt decat speciile aceluiasi gen. Obiectul sociologiei generale consta in a cerceta "prin ce se face unitatea genului, prin ce se caracterizeaza faptul social in abstracto si daca exista cumva legi cu totul generale, carora feluritele legi stabilite de ramurile speciale nu le-ar fi decat forme particulare"17

Cercetarile de epistemologie sociologica il determina, asadar, pe Durkheim sa afirme ca exista atatea ramuri ale sociologiei cate specii diferite ale faptelor sociale exista. Valoroasele sale idei cu privire la obiectul sociologiei economice sunt expuse in studiul "Sociologia si stiintele sociale", in articolul "Sociologia si domeniul sau stiintific", in lucrarea "Regulile metodei sociologice", precum si intr-o interventie la o sedinta a "Societatii de Economie Politica". In acelasi timp, revista "L' Année sociologique", fondata de Durkheim, cuprinde o sectiune intitulata "Sociologie économique", in care se publica articole si recenzii ale unor carti de economie politica si sociologie economica18. Prezentarea componentei sectiunii "Sociologie economica" este ilustrativa pentru evidentierea conceptiei lui Durkheim referitoare la problematica acestei discipline sociologice. Sunt prezentate si publicate in revista: studii generale, tratate; sisteme economice; feluri de productie; regimuri de productie; forme de productie; valoare, pret, moneda, clase economice; institutii ale repartitiei; relatii intre fenomenele economice; economii speciale.

Sociologia economica studiaza, dupa parerea lui Durkheim, "institutiile relative la productia de bunuri (servaj, fermaj, regim corporativ, intreprinderi patronale, regim cooperativ, productie de fabrica, de

manufactura, productie la domiciliu), institutiile relative la schimb (organizatii comerciale, piete, burse), institutii relative la distributie (renta, interese, salariu)"19

Durkheim recunoaste ca faptele economice sunt studiate de economia politica. Dar el considera ca economia politica este un studiu hibrid, intermediar intre arta si stiinta, fiind mai putin preocupata sa observe viata industriala si comerciala, asa cum este sau cum a fost, pentru a cunoaste si a determina legile si mult mai ocupata de a o reconstrui asa cum trebuie sa fie20. El arata ca economistii au o foarte slaba idee despre faptul ca realitatea economica se impune observatorului ca o realitate fizica, supusa aceleiasi necesitati si ca, prin urmare, stiinta trebuie facuta intr-o maniera speculativa inainte de a intreprinde o reformare a realitatii. Durkheim le reproseaza economistilor ca privesc faptele pe care le studiaza ca pe un tot independent care poate fi explicat prin el insusi. Dar, in realitate, "functiile economice sunt functii sociale, solidare altor functii colective; si ele devin inexplicabile cand sunt abstrase violent din cele din urma21. El considera ca, devenind o ramura a sociologiei, stiinta economica va fi, in mod natural, scoasa din aceasta izolare si, in plus, va accepta si ideea determinismului stiintific. Durkheim spune ca nu-si propune doar schimbarea unei etichete cu alta, ci urmareste transformarea spiritului de care este animata noua stiinta (sociologia economica) si a metodei pe care o practica. Consider ca fundamentarea obiectului unei noi stiinte (sociologia economica) nu trebuie sa se realizeze prin "desfiintarea" altei stiinte (economia politica). Ambele stiinte pot coexista, studiind aceeasi realitate economica din perspective diferite. Istoria stiintei din secolul al XX-lea evidentiaza faptul ca economia politica s-a dezvoltat, dovedindu-si viabilitatea, pe cand sociologia economica este inca in faza de constituire.

Durkheim critica sociologia si economia politica din timpul sau, din perspectiva regulii fundamentale a metodei sociologice si anume aceea "de a considera faptele sociale ca lucruri"2

Atat Comte, cat si Spencer, spune Durkheim, au analizat concepte si nu lucruri. Comte a considerat ca obiectul principal al sociologiei este progresul omenirii in timp. Prin aceasta, Comte a dat sociologiei, ca obiect, un concept care nu avea nimic cu adevarat sociologic, ci reprezenta notiunea pe care o folosea el pentru a desemna dezvoltarea istoriei23. Spencer considera ca obiectul sociologiei este societatea caracterizata, pe langa juxtapunere, si prin cooperare, deoarece numai prin aceasta, unirea indivizilor devine o societate propriu-zisa.24 Si Spencer ofera ca obiect sociologiei nu societatea, ci ideea pe care el si-o face despre aceasta. "A proceda astfel, spune Durkheim, inseamna a ramane la o analiza ideologica, adica in loc de a observa lucrurile, de a le descrie, de a le compara, ne multumim a ne da seama de ideile noastre, analizandu-le si combinandu-le"25

Durkheim arata ca in ramurile speciale ale sociologiei, printre care morala si economia politica (adica sociologia morala si sociologia economica), acest caracter ideologic este si mai evident.

Dupa Stuart Mill, economia politica are ca obiect faptele sociale care se produc, in principal si exclusiv, in vederea castigarii bogatiilor. Dar, spune Durkheim, nimic nu ne asigura dinainte "ca ar exista o sfera a activitatii sociale in care dorinta de bogatie joaca in realitate acest rol precumpanitor"26. Obiectul economiei politice, inteles in felul acesta, nu este format din realitati observabile, ci din conceptii ale spiritului, adica din fapte concepute intr-un anume fel de economist. Durkheim considera ca in economia politica partea de investigatie stiintifica este foarte restransa, fiind preponderenta partea de arta. In cercetarile economistilor cel mai mare loc il ocupa "problema de a sti daca societatea trebuie sa fie organizata dupa conceptiile individualistilor sau dupa cele ale socialistilor; daca este mai bine ca statul sa intervina in raporturile industriale si comerciale sau sa le lase cu totul la initiativa particulara; daca sistemul monetar trebuie sa fie monometalismul sau bimetalismul. Legile propriu-zise sunt putin numeroase; chiar cele pe care avem obiceiul sa le numim astfel nu merita indeobste aceasta calificare, intrucat nu sunt decat maxime de actiune, precepte practice deghizate"27

Exemplificand cu legea cererii si ofertei, Durkheim arata ca aceasta nu a fost niciodata stabilita inductiv, ca expresie a realitatii economice. Singurul lucru care s-a facut a fost "demonstratia dialectica dupa care indivizii trebuie sa procedeze astfel daca isi inteleg bine interesele; ca orice alt mod de a lucra le-ar fi pagubitor si ar implica din partea celor ce l-ar urma o adevarata aberatie logica. Este logic ca industriile cele mai productive sa fie cele mai cautate; ca detinatorii produselor celor mai solicitate si mai rare sa le vanda la pretul cel mai mare. Dar aceasta necesitate, in intregime logica, nu seamana deloc cu aceea a adevaratelor legi ale naturii. Acestea exprima raporturile dupa care faptele se inlantuiesc efectiv, nu modul in care este bine sa se inlantuiasca"28. Legile economiei politice sunt de fapt, spune Durkheim, niste sfaturi de intelepciune practica. Aceste neajunsuri vor fi indepartate prin reconstructia sociologiei generale si a sociologiei economice, este de parere Durkheim.

Celor care considerau economia politica o stiinta fundamentala, care poate servi ca punct de plecare in constituirea altor stiinte sociologice, Durkheim le arata ca bogatiile ca obiect al economiei politice sunt lucruri doar in aparenta obiective, independente de opinie. El exprima ideea ca faptele economice sunt

probleme de opinie. Prin aceasta, Durkheim, voia sa sublinieze ca valoarea lucrurilor depinde nu numai de proprietatile lor obiective, ci si de parerea pe care oamenii si-o fac despre lucruri. La randul sau, parerea oamenilor despre lucruri este determinata de proprietatile intrinseci ale acestora, cat si de alte influente. "Sa interzica opinia religioasa o anumita bautura (vinul), o anumita carne (de porc), si iata ca vinul si porcul pierd, in intregime sau in parte, valoarea lor de schimb. De asemenea, schimbarile de opinie, de gust dau valoare unei anumite stofe sau unei anumite pietre pretioase mai mult decat alteia, unui anumit mobilier, unui anumit stil mai mult decat altuia"29

Durkheim exemplifica si prin marimea salariului, care nu depinde numai de raportul dintre cerere si oferta, ci si de anumite conceptii morale. Salariul poate creste sau scadea in functie de ideea pe care oamenii si-o fac in legatura cu bunastarea minima pe care o poate revendica o fiinta umana. Acest etalon este fixat in fiecare epoca de opinie. De asemenea, anumite forme de productie au tendinta de a se generaliza nu din cauza productivitatii lor, ci datorita unor virtuti morale atribuite de opinie (cooperatia, spre exemplu).

Durkheim mentiona ca influenta opiniilor morale, religioase, estetice asupra opiniei economice poate avea repercusiuni asupra producerii bunurilor intr-o cantitate mai mare sau mai mica. In acelasi timp, el se refera si la influenta factorilor economici asupra altor fapte sociale. Ei afecteaza profund modul in care este distribuita populatia, densitatea ei, forma gruparilor omenesti si, prin aceasta, ei exercita o influenta profunda asupra diferitelor stari ale opiniei30

Prin faptul ca unele fenomene economice sunt dependente de opinie, economia politica isi pierde preponderenta si intaietatea fata de alte stiinte sociale, crede Durkheim. Opiniile se elaboreaza in cadrul grupurilor sociale si depind, in parte, de specificul acestora. Opinia difera in cadrul populatiilor aglomerate si a celor dispersate, in orase si in sate, in marile si in micile orase. Ideile se schimba dupa cum societatea este densa sau nu, numeroasa sau nu, dupa cum caile de comunicatie si transport sunt sau nu numeroase si rapide.

Acestor idei, prezentate de Durkheim la dezbaterea Societatii de Economie Politica, li s-au adus obiectii. E. Villey arata ca, intr-adevar, opinia are o mare influenta asupra conditiilor pietei care actioneaza asupra valorii, dar ea nu determina valoarea, aceasta fiind determinata de legi naturale riguroase. Astfel, carnea de porc poate fi depreciata in unele tari cu populatie evreiasca sau pestele se poate vinde mai scump, vinerea, in tarile catolice, dar exista intotdeauna legea cererii si a ofertei, complet independenta de opinie, care regleaza pretul acestor bunuri, asa cum determina toate valorile31

Leroy-Beaulieu sublinia ca opinia poate actiona pentru modificarea anumitor forme economice, dar ea nu poate transforma niciodata legile economice care sunt imuabile. Nu se poate nega influenta unui element psihologic in determinarea valorii, dar prin acesta valoarea nu este mai putin supusa legii cererii si a ofertei.

Durkheim a precizat ca opinia nu are sensul peiorativ de "prejudecata necugetata" sau de "sentiment capricios". Opinia este rezultanta experientelor pe care poporul le face de-a lungul secolelor. Si aceasta situatie ii da opiniei o oarecare autoritate. In legatura cu faptele economice, el nu sustine ca toate sunt probleme de opinie. De asemenea, nu afirma ca legile fenomenelor economice sunt variabile si false, dupa cum doreste opinia. "A spune ca lucrurile sunt probleme de opinie, nu inseamna a spune ca ele nu au legi, deoarece opinia insasi are legile sale, care nu depind de opinie"3

Consider ca, din moment ce productia nu este un scop in sine, ci se desfasoara pentru a asigura obiect consumului, aspectele psihologice ale cererii vor influenta structura si dimensiunile ofertei.

Unele legi psihologice au fost folosite in cadrul economiei politice pentru a explica un anumit comportament al consumatorilor. Astfel, Keynes arata ca oamenii au tendinta sa-si mareasca, aproape intotdeauna, consumul, pe masura ce le creste venitul, dar aceasta marire a consumului nu se face in aceeasi proportie cu cresterea venitului, ci intr-o proportie mai mica. Invers, cand are loc o scadere a venitului, scade si consumul, dar intr-o proportie mai mica. Aceasta situatie repetata poate genera cresterea considerabila a datoriei indivizilor. "Legea psihologica fundamentala" formulata de Keynes se bazeaza pe caracterul inertial al tendintei oamenilor de a-si mentine standardul de viata de la un anumit moment. Keynes se refera si la incitatia spre investitii ca motor al progresului. Ea corespunde unei inclinatii spre consum, care se exprima in dinamismul consumatorilor: este vorba despre "nevoia noastra innascuta de activitate care constituie motorul afacerilor"33. Tarile in care agentii prezinta acest simptom de mare vitalitate, adica un mare consum, sunt acelea in care efectul investitiilor este marit printr-un multiplicator foarte ridicat.

Cu toate corelatiile care imbraca, uneori, aspectul unor formule matematice, determinismul economic nu poate elimina elementul uman cu vointa, aspiratiile, asteptarile, dorintele, interesele sale. De acestea trebuie sa se tina seama atunci cand se analizeaza comportamentul economic al unor indivizi si grupuri sociale.

M. Weber (1864-1920) considera sociologia ca stiinta comprehensiva a actiunii sociale. In limbajul obisnuit comprehensiunea este un mod de cunoastere intuitiv, sintetic, global. La Weber, comprehensiunea

inseamna sesizarea sensului pe care individul il da comportamentului sau. Considerand metodele stiintelor naturii ca fiind insuficiente pentru intelegerea comportamentului uman, Weber apeleaza la comprehensiune. Combinand comprehensiunea cu cauzalitatea se obtine explicatia comprehensiva. Prin comprehensiune, sociologia intelege actiunea umana, iar, apoi, explica, prin apelul la cauzalitate, modul de desfasurare si efectele actiunii.

La Weber, actiunea umana este un comportament caruia omul ii da un sens. Un gest reflex nu este actiune, deoarece nu are pentru individ nici un sens. In raporturile dintre indivizi apare actiunea sociala. Pentru ca actiunea sa fie sociala este necesara indeplinirea mai multor conditii. Indivizii trebuie sa tina seama de comportamentul celorlalti, sa-i acorde o semnificatie. Propria lui actiune trebuie sa aiba semnificatie nu numai pentru sine, ci si pentru ceilalti. Actiunile sociale sunt conditionate de modul de a gandi, de a aprecia si de a voi al individului, de modul sau de a vedea lucrurile, de felul in care el "se intelege" pe sine.34

M. Weber recomanda folosirea tipurilor ideale. Acestea nu sunt copii ale realitatii, ci niste constructii abstracte, folosite ca instrumente de investigatie. Prin ele se acorda o semnificatie univoca obiectului cercetarii. El a creat tipuri de autoritate legitima, precum: autoritatea traditionala, autoritatea rationala (legala), autoritatea charismatica. Tipurile partidelor politice sunt: partide de patronaj (patronare), partide de clasa, partide de ideologie (de conceptie despre lume). Tipuri de comportament: bazat pe scopuri rationale; afectiv; de valorizare; orientat de norme sau traditii. Tipurile actiunii sociale: 1) actiune societara in baza unui acord explicit intre membrii societatii; 2) actiune prin intelegere (armonie); 3) actiune institutionala; 4) activitate de grup.35 Aceste tipuri ideale nu trebuie absolutizate. Ele pot fi depasite prin crearea altora care vor fi mai potrivite cercetarii in momentul respectiv. In realitate nu se intalnesc aceste tipuri pure. Cercetarea scoate in evidenta combinatii extrem de incalcite ale acestor tipuri.36

M. Weber pledeaza pentru neutralitate axiologica, sustinand necesitatea eliminarii judecatii de valoare din sociologie si din alte stiinte sociale. El distinge judecata de valoare de raportarea la valori. Dupa M. Weber, raportarea la valori are un anumit rol in cercetare: determina selectarea temei de tratat; orienteaza trierea intre esential si neesential; permite stabilirea raportului dintre diferite fapte si semnificatia care li se confera; arata care sunt raporturile cauzale de stabilit.37

In opera lui M. Weber se intalnesc preocupari de sociologie economica. Referindu-se la lucrarea postuma a lui M. Weber, "Economia si societatea", R. Aron sustine ca aceasta reprezinta "un tratat de sociologie generala, continand o sociologie economica, o sociologie juridica, o sociologie politica si o sociologie religioasa"38

M. Weber a studiat, nu numai teoretic, ci si empiric, structurile si institutiile economice si juridice ale vietii sociale. Contactul cu "Asociatia pentru o politica sociala", creata de socialistii de catedra, adica un grup de profesori universitari orientati spre stanga, i-a permis participarea la o vasta ancheta, initiata de asociatie, avand ca obiectiv studierea situatiei lucratorilor agricoli din estul Germaniei.

M. Weber a studiat bursa, considerand-o institutia economica-simbol al economiei capitaliste, institutia-cheie pentru dezvoltarea comertului si pentru previziunea economica. Studiile asupra bursei l-au condus la ideea ca nu doar interesul determina o anumita conduita economica. El a aratat ca acelasi rol este jucat de conceptia despre viata comuna membrilor anumitor grupuri39

Comportamentul indivizilor si grupurilor, inclusiv comportamentul economic, sunt inteligibile numai daca sunt raportate la conceptia generala pe care oamenii o au despre existenta. Weber considera ca dogmele religioase si interpretarile lor fac parte din aceasta conceptie despre viata.

Lucrarea lui Weber "Etica protestanta si spiritul capitalismului", reprezinta o reusita combinatie de sociologie economica si de sociologie religioasa. Weber a analizat influenta credintelor religioase asupra activitatii economice. El si-a propus sa demonstreze modul in care etica rationala a protestantismului a conditionat aparitia ethosului economic modern. Desi insista asupra contributiei eticii protestante la aparitia capitalismului, Weber nu neaga influenta si a altor factori asupra acestui proces istoric. El atrage atentia ca nu intentioneaza sa inlocuiasca interpretarea cauzala unilaterala materialista a culturii si istoriei cu una spiritualista la fel de unilaterala40

Weber demonstreaza ca fondatorii protestantismului nu si-au propus, ca scop si sens al operei lor, trezirea spiritului capitalist. Obiectivele etice si efectele practice ale doctrinei lor erau consecinte ale unor mobiluri religioase. Punctul central al activitatii lor era salvarea sufletului. Dar, ca orice fenomen social, si Reforma a avut urmari neprevazute de initiatorii ei.

M. Weber arata ca modul de viata rational, bazat pe ideea de profesie - si care reprezinta o parte constitutiva a spiritului capitalist si a culturii moderne - s-a nascut din spiritul ascezei protestante. Asceza a fost scoasa din chiliile manastirilor si mutata in viata profesionala. Munca, privita ca profesie, a fost conceputa ca o vocatie, ca o datorie fata de Dumnezeu. Castigul rational si legal al intreprinzatorului, pe baza

aptitudinilor si initiativei proprii, a fost considerat, de asemenea, o vocatie. Aparea, in protestantism, si ideea linistitoare ca distributia inegala a bunurilor, in aceasta lume, este o opera speciala a providentei divine. Intreprinzatorul avea la dispozitie muncitori sobri, meticulosi, capabili si atasati muncii. Numai lucrand, fie ca muncitori, fie ca intreprinzatori, protestantii isi atrageau starea de gratie din partea divinitatii41

Weber a analizat si religiile universale, cautand relatii intre etica religioasa continuta de acestea si mentalitatea economica din tarile in care ele fiintau. El arata ca toate religiile contin idei rationale de gasire si realizare a binelui maxim. Acestea se transforma in principii de conducere, in formule de actiune sociala.

Fiind implicita in principiile cele mai importante ale religiilor, etica economica influenteaza conduita economica a oamenilor. Weber analizeaza structura sociala a tarilor in care exista religiile respective, insistand asupra comportamentului etico-religios al paturilor sociale care joaca rolul de purtatoare de civilizatie.

Weber a realizat o analiza comprehensiva si cauzala a dezvoltarii culturale a Occidentului, precum si a conduitei umane, sociale si economice. In "Etica economica a religiilor universale", el a incercat sa stabileasca o relatie intre cele mai importante culturi religioase si economia si stratificarea sociala a societatilor respective.

G. Tarde (1843-1904) si-a propus sa descopere bazele pe care se poate cladi sociologia ca stiinta a realitatii sociale. El considera ca fenomele sociale sunt un ansamblu de comportamente psihologice, un ansamblu de relatii interindividuale. Tarde a intemeiat psihologia pe baze psihologice, afirmand ca aceasta este o psihologie intermentala sau o interpsihologie.

Tarde considera ca universul este structurat pe trei niveluri: fizico-chimic, biologic si social. El analizeaza similitudinile existente la aceste trei niveluri. La nivel fizico-chimic, similitudinile se datoreaza miscarii ondulatorii. Similitudinile din lumea biologica rezulta din transmiterea ereditara.In viata sociala similitudinile se datoreaza imitatiei. "Toate asemanarile constatabile in societate sunt efectul direct sau indirect al imitatiei sub forma de: imitatie-obicei, imitatie-moda, imitatie-simpatie, imitatie-supunere, imitatie-instructie, imitatie-educatie."42 Dupa parerea sa, imitatia este un fel de ereditare sociala, de contagiune mentala, de sugestie hipnotica. Din aceasta perspectiva el defineste grupul social ca fiind un ansamblu de indivizi care se imita intre ei sau care se aseamana, deoarece trasaturile lor comune sunt copiile anterioare ale aceluiasi model.43

G. Tarde considera ca fenomenele psihice esentiale sunt inventia si imitatia. Inventiile pot fi teoretice si practice. Intre inventiile teoretice, G. Tarde enumera: conceptiile mitologice, conceptiile filosofice, ipotezele stiintifice, descoperirile stiintifice, credintele religioase. Inventiile practice sunt: industriale (noi procedee de munca), rituale (religioase), verbale (noi termeni) politice, juridice, morale, artistice. Imitatia permite ca inventiile sa se difuzeze, deoarece primul imitator este la randul sau imitat si asa mai departe. Inventia este un fapt individual, dar ea contine socialul in stare nativa, deoarece este punctul de plecare al actiunii de imitatie. Inventia devine sociala prin efectele ei, daca genereaza imitatii.

G. Tarde considera ca a descoperit legile imitatiei: imitatia de la interior spre exterior si imitatia de la superior la inferior.

Imitatia de la interior spre exterior se bazeaza pe natura psihica a fenomenelor de imitatie: se imita scopurile inaintea mijloacelor, se imita ideile inaintea expresiei lor. "De fiecare data cand o noutate oarecare, o predica religioasa, un program politic, ideile filosofice, bunurile industriale, versurile, romanele, dramele, operele apar intr-un loc vizibil, de exemplu, in capitala, este suficient ca atentia a zece persoane sa se fixeze in mod fatis asupra acestui lucru pentru ca, repede, sute, mii, zeci de mii de persoane sa se intereseze si sa se pasioneze de el."44

Tarde arata ca se imita atat bunurile materiale, cat si sentimentale, emotiile, convingerile, supunerea. Oamenii au tendinta de a imita modelele produse de clasele superioare. De obicei persoanele sau clasele imitate sunt cele carora oamenii li se supun. "Oamenii au intotdeauna inclinatia de a copia regii, curtea, clasele superioare in masura in care ei accepta dominatia acestora.45

G. Tarde observa ca atunci cand oamenii nu-i mai copiaza pe superiori este semn ca vor interveni schimbari. In anii care au precedat revolutia franceza, Parisul nu mai copia moda curtii, nu aplauda piesele care placeau la Versailles. Aceasta insemna ca, deja, spiritul de nesubordonare facuse progrese rapide. Totusi, Tarde afirma ca atunci cand au loc schimbari politice, grupurile care le inlocuiesc, la conducere, pe cele anterioare vor folosi legi opresive impotriva acestora, tocmai din nevoia de a-si copia vechii stapani.

Tarde considera ca sunt doua forme de imitatie: imitatie-traditie, intre generatii si imitatie-moda, intre contemporani. Exista si doua maniere de a imita: imitatia modelului si imitatia contrara, sustinerea unor idei, opinii contrare, initierea unor actiuni potrivnice modelului.

Tarde se refera la rolul reclamei in raspandirea noutatilor, a inventiilor. Dupa el, un ziar este un fel de mare reclama continua si generala. Standardul de viata si activitatea productiva cresc pe masura ce ziarele

isi maresc numarul si lectura lor se raspandeste. Deoarece ideile si opiniile noi se propaga mai rapid decat nevoile noi, atunci schimbarile in obiceiuri si moravuri vor fi o consecinta a unor schimbari in idei. Tarde scoate in evidenta rolul economic al reclamei, aceasta avand ca scop sa se faca a fi cunoscuta o inventie noua, sa incerce sa o raspandeasca, sa le inspire oamenilor incredere in ea. Increderea are o mare importanta economica. Prin generarea increderii in utilitatea unui lucru dorit, se transforma dorinta in vointa de a cumpara. Este suficient ca o elita sa foloseasca un produs nou, pentru ca toata lumea sa aiba curajul sa-l foloseasca la randul sau.46

Considerat precursor al psihologiei sociale, G. Le Bon (1841 - 1931) se remarca si prin valoroase lucrari de sociologie. El considera ca a trait intr-o perioada de tranzitie si de anarhie, determinata de doi factori fundamentali: distrugerea credintelor religioase, politice si sociale din care au provenit toate elementele civilizatiei europene si aparitia unor conditii de existenta si gandire cu totul noi, generate de descoperirile moderne din stiinta si industrie.47

Desi considerat inexistent de catre unii psihologi si sociologi, sufletul colectiv, concept introdus de G. Le Bon, se manifesta ca un resort care ii face pe indivizi sa simta, sa gandeasca, sa actioneze altfel decat ar face-o fiecare izolat. El considera ca multimile au o psihologie diferita de psihologia individului. Supuse influentelor unor sugestii straine de orice reflectie, multimile se comporta ca indivizii in stare hipnotica. Resorturile care declanseaza actiunile multimilor sunt emotiile, pasiunile, instinctele. Excesele care caracterizeaza comportamentul multimilor sunt determinate de rolul redus pe care-l au factorii intelectuali in declansarea actiunilor lor, de rolul predominant al factorului emotional, pasional, instinctual, de sentimentul de iresponsabilitate pe care-l are individul "dizolvat" in masa. Nivelul intelectual si moral al multimii este inferior celui al indivizilor care o compun. Actiunile multimilor se caracterizeaza prin instabilitate.

Desi afirma ca institutiile sunt produsul ideilor, sentimentelor, moravurilor, totusi G. Le Bon exagereaza rolul rasei in generarea acestora. El considera ca popoarele sunt guvernate de caracterul lor, iar institutiile trebuie sa fie mulate pe acest caracter. Altfel, institutiile apar ca un vesmant imprumutat. El compara situatiile diferite in care functioneaza institutiile democratice in unele tari. Anumite tari, precum S.U.A., prospera de minune avand institutii democratice, in timp ce altele, precum republicile latino-americane, lancezesc in cea mai lamentabila anarhie, in pofida existentei in cadrul lor a unei institutii asemanatoare.48 La G. Le Bon, congruenta sau incongruenta se manifesta intre institutii si trasaturile rasei. In teoria culturii politice congruenta sau incongruenta se manifesta intre cultura politica si structura politica a unei tari. Functionarea diferita a acelorasi institutii democratice in anumite tari se datoreaza faptului ca acestea actioneaza in conditiile unei alte culturi politice. "Daca democratia electorala, regimul parlamentar, controlul administrativ nu functioneaza intr-o fosta colonie a Coroanei britanice ca in Regatul Unit, este deoarece cultura locala transforma semnificatia institutiilor britanice"49, scrie Y. Schemeil.

G. Le Bon considera ca popoarele se afla sub influenta iluziilor inca de la inceputurile civilizatiei. El afirma ca, desi inconsistente, credintele socialiste se vor implanta in sufletul multimilor, deoarece acestea reprezinta singura iluzie inca vie. El compara situatiile diferite in care se afla idealul de fericire promis de religie si cel promis de ideile socialiste. Daca primul se va realiza in viata viitoare si nimeni nu-l poate contesta, cel de-al doilea trebuie sa se realizeze pe pamant. Cu aproape un secol inaintea prabusirii regimurile socialiste, G. Le Bon prevazuse neviabilitatea experimentelor socialiste. Inca de la primele incercari se va observa desertaciunea promisiunilor, iar esecul in planul practicii va contribui la pierderea prestigiului credintei socialiste50, afirma G. Le Bon.

Creator si indrumator al Scolii Sociologice de la Bucuresti, promotor al sociologiei monografice rurale, D. Gusti (1880 - 1955) a fost unul dintre cei mai mari sociologi romani, cunoscut si pe plan international.

Stiintele sociale particulare, sociologia, etica si politica formeaza, in conceptia lui Dimitrie Gusti, momentele unui sistem al stiintelor sociale, sistem unitar, armonios si omogen.

Stiintele sociale particulare studiaza aspectele partiale ale societatii, fie aspectul economic, fie cel juridic, cel spiritual, ele intreprind o analiza, in profunzime, a unui sector al realitatii sociale.

Sociologia studiaza societatea ca totalitate, ca intreg. O studiaza in toata complexitatea ei reala, elaborand o sinteza a vietii sociale. Fenomenele economice, juridice, spirituale, artistice, stiintifice, de care se ocupa stiintele sociale particulare apar si se dezvolta in societate. Ele nu sunt numai fenomene sociale determinate, ci si parti componente ale societatii. Sociologia, care studiaza realitatea sociala in ansamblul sau, studiaza si diferite fenomene sociale partiale. Ea le studiaza nu in sine, ci cauta sa lamureasca modul in care ele se articuleaza pentru a forma impreuna ansamblul social.

Desi sociologia si stiintele sociale particulare au fiecare domeniul lor special de studiu, "diferitele lor obiecte se leaga in mod organic si actioneaza unele asupra altora, influentandu-se si ajutandu-se reciproc"51. Acest raport se explica prin faptul ca "sociologia se intemeiaza pe rezultatele stiintelor sociale particulare,

caci numai in cunoasterea analitica progresiva a partilor sta conditia de suverana cunoastere si stapanire a totului. Stiintele sociale, la randul lor, au nevoie de reflectiile sociologiei, caci fiecare din ele are imperioasa nevoie de cunoasterea generala a legaturii problemelor lor cu problemele celorlalte stiinte sociale"5 Sociologia apeleaza la datele stiintelor sociale particulare, atunci cand vrea sa aprofundeze cunoasterea obiectului ei. Stiintelor sociale particulare le este necesara sociologia pentru a intelege sensul, locul si functionalitatea fenomenelor sociale partiale in totalitatea sociala. Sociologia studiaza societatea ca totalitate, in articulatiile ei mari, in natura, functiile si determinarile ei de ansamblu. Sociologia nu poate epuiza realitatea sociala pana in amanuntele sale, de aici posibilitatea existentei stiintelor sociale particulare, alaturi de aceasta.

Gusti a remarcat ca stiintele sociale particulare studiaza un anumit domeniu al vietii sociale, in timp ce sociologia studiaza societatea in ansamblu, ca sistem social global. El a afirmat ca sociologia nu este o stiinta enciclopedica al carei rol s-ar reduce la insumarea concluziilor celorlalte stiinte sociale. Ea are un obiect propriu de studiu in raport cu aceste stiinte si anume societatea ca atare. El a observat ca stiintele sociale particulare sunt adevarate izvoare ale sociologiei, procurandu-i acesteia informatiile cerute de obiectul si sarcinile ei. In acelasi timp, sociologia ofera stiintelor sociale particulare posibilitatea integrarii domeniului lor de studiu in realitatea sociala totala. Raportul dintre sociologie si stiintele sociale particulare apare, la Gusti, ca un raport intre intreg si parte, sociologia deosebindu-se de acestea, tot asa "cum ansamblul se deosebeste de partile sale".53

Din punctul de vedere al metodelor, societatea poate fi studiata static sau dinamic. Metoda statica permite studierea vietii sociale in componenta si structura sa. Se obtin, astfel, stiintele statice, stiinte descriptive, comparative si explicative, care isi propun "sa dea o imagine fidela a realitatii si sa arate felul cum s-au produs fenomenele sociale, cautand, in acelasi timp, sa generalizeze prin metoda inductiei, observatiile facute pe un numar mare de cazuri". 54

Potrivit metodelor dinamice, societatea este studiata din punct de vedere evolutiv, in functie de schimbarile suferite de viata sociala in timp. Stiintele dinamice, astfel obtinute, sunt fie stiinte evolutive, istorice, care studiaza evolutia vietii sociale, fie stiinte normative, care studiaza societatea potrivit unor norme. Dupa parerea lui Gusti, din categoria stiintelor evolutive fac parte: istoria unei tari, ca studiu al evolutiei societatii respective, istoria universala, care studiaza istoria tuturor societatilor si istoria particulara a fenomenelor sociale partiale-istoria economica, istoria politica, istoria culturii. In cadrul stiintelor normative, Gusti include etica si politica. Etica studiaza societatea potrivit idealului urmarit, iar politica se ocupa de modalitatile prin care o societate poate sa-si realizeze idealul social.

Sociologia este, in acceptia lui Gusti, o stiinta statica, descriptiva, comparativa si explicativa a societatii. Sociologia manifesta preocupari pentru prezent, pentru societatea vie, reala, in timp ce istoria se intereseaza de societatea trecuta.

Sociologia ca stiinta a prezentului este opusa istoriei ca stiinta a trecutului. Gusti evidentiaza, prin aceasta opozitie, necesitatea ca sociologia sa studieze prezentul, necesitatea unei sociologii concrete. Desigur, sociologia este o stiinta a prezentului, dar intre ea si istorie nu exista o opozitie. Studiul duratei, sub toate aspectele, ii deschide istoriei portile actualitatii, in timp ce dialectica duratei obliga sociologia sa se intoarca spre trecut cu sau fara voia ei.55

La Gusti, structura si dinamica societatii fac obiectul unor stiinte diferite. In timp ce sociologia studiaza alcatuirea interna, structura societatii, etica si politica vor analiza latura evolutiva, dinamica societatii. La A. Comte si alti sociologi, aspectele statice si dinamice ale realitatii sociale constituie obiectul sociologiei. In cadrul acesteia, statica studiaza legile pur statice ale organismului social, interdependenta si corelatia sociala, societatea in repaus la un moment dat, iar dinamica analizeaza legile dezvoltarii societatii, variatiile si transformarile acesteia. Astfel spus, statica studiaza societatea in spatiu, iar dinamica, societatea in timp.56 Sociologia trebuie sa fie stiinta atat a structurii, cat si a dinamicii societatii, trebuie sa surprinda legile ce actioneaza in ambele ipostaze ale realitatii sociale.

Gusti afirma ca, fata de realitatea sociala, omul poate avea, in acelasi timp, doua atitudini diferite de cunoastere: o atitudine de constatare, de explicare, emitand judecati de constatare si o atitudine normativa, de valorificare, in urma careia se obtin judecati de valoare. In functie de acest criteriu, - atitudinea fata de realitatea sociala - se pot distinge doua categorii de stiinte: explicative si normative. Sociologia, ca stiinta de constatare si explicare, cerceteaza realitatea sociala, asa cum se prezinta ea la un moment dat. Etica, stiinta de apreciere si valorificare, stabileste normele, scopurile vietii sociale si idealul etic, aratand cum ar trebui sa fie realitatea sociala viitoare. Intre realitatea sociala prezenta si realitatea sociala viitoare se interpune activitatea de transformare a realitatii sociale prezente in conformitate cu idealul etic.

Sistemul de mijloace necesare realizarii normelor si scopurilor sociale si a idealului etic constituie obiectul politicii. Adoptand conceptia lui E. Durkheim cu privire la distinctia dintre judecatile de existenta,

care analizeaza realitatea, si judecatile de valoare, care reliefeaza sub ce aspecte poate fi privita aceasta realitate, D. Gusti separa, in mod corect, judecatile constatative, de existenta, de judecatile de valoare, excluzandu-le pe acestea din urma din domeniul sociologiei. Coreland judecatile de valoare cu judecatile normative, el le atribuie numai stiintelor normative, eticii si politicii. Consider ca politologia (politica) nu este o stiinta normativa. Ea trebuie sa analizeze fenomenul politic din perspectiva obiectivitatii stiintifice. Desi politologia studiaza valorile si normele politice care directioneaza actiunile institutiilor politice, indivizilor, ea insasi nu va avea caracter axiologic sau normativ. Totusi, in analiza unor probleme politice, unii politologi nu se pot detasa de ideologia la care au aderat.

Sociologia, etica si politica, desi deosebite ca atitudine de cunoastere si metode, formeaza momentele aceluiasi proces de cunoastere si, numai in unitatea lor, spune Gusti, ne pot da o imagine completa si exacta a realitatii sociale. Explicatia legaturii intre cele trei stiinte o gaseste Gusti in structura teleologica a vointei, care constituie, dupa el, esenta vietii sociale. Structura teleologica a vointei leaga realitatea sociala prezenta de realitatea sociala viitoare, fapt care determina legatura stransa intre sociologie, etica si politica.

Gusti s-a straduit sa prezinte un sistem unitar si bine constituit al stiintelor sociale. Dupa el, "stiintele sociale, sociologia, etica si politica formeaza o serie riguros logica, fiecare stiinta dintre ele e o consecinta a celor care o preceda, dupa cum fiecare stiinta care preceda e ipoteza metodologica a celor ce urmeaza - asa sociologia este o consecinta logica a stiintelor sociale, politica si etica sunt o consecinta logica a sociologiei si a stiintelor sociale.57In acest sistem, sociologia nu e posibila fara rezultatele stiintelor sociale particulare, iar acestea nu sunt complete fara cercetarile sociologice. Politica se bazeaza pe cele precedente si le intregeste, iar etica este "stiinta normativa cea mai inalta, care inchide seria stiintelor sociale explicative si normative."58

Continuitatea logica a acestor stiinte este explicata de Gusti prin apelul la procesul de realizare a vointei. Cu vointa realizata, adica cu realitatea sociala actuala, se ocupa stiintele sociale particulare si sociologia. Etica si politica, apreciind si valorizand actualitatea sociala, stabilesc norme si mijloace pentru o noua realizare a realitatii sociale. Aceasta, la randul sau, devine obiect de constatare pentru stiintele sociale particulare si sociologie, iar concluziile lor ofera, eticii si politicii, un nou material de apreciere, valorizare si normare.

Ca orice teoretician, Gusti a cautat un element care sa explice unitatea dintre stiintele sociale. Deoarece vointa sociala constituie, in conceptia sa, esenta vietii sociale, nu i-a fost greu lui Gusti sa considere caracterul teleologic al vointei sociale ca fiind elementul ce asigura unitatea stiintelor sociale. Legatura dintre stiintele sociale trebuie cautata, insa, si in faptul ca ele studiaza aspecte diferite ale sistemului social, intre care exista relatii de diferite naturi.

Deoarece sociologia este o stiinta explicativa trebuie sa cerceteze geneza fenomenelor sociale, sa studieze factorii care le conditioneaza. Problema explicatiei in sociologie este o problema de integrare a unitatilor sociale in cadrele care apar si se dezvolta. Folosind metoda tipologica, Gusti reduce marea varietate a factorilor-conditii la doua tipuri principale: cadrele naturale si cadrele sociale. In categoria cadrelor naturale, Gusti include cadrul cosmologic, care cuprinde totalitatea conditionarilor pe care le sufera societatea din partea mediului natural, si cadrul biologic in care sunt incluse influentele suportate de realitatea sociala din partea naturii biologice a omului. Cadrele cosmologic si biologic conditioneaza societatea din afara ei. Societatea are caracteristica de a-si fi siesi cadru. Cadrele sociale reprezinta influenta faptelor sociale asupra societatii. Influenta cadrelor trecute asupra celor prezente constituie factorul istoric, in timp ce influenta vietii sufletesti a indivizilor asupra unitatilor sociale formeaza cadrul psihic. Aceste cadre, desi fiecare conditioneaza viata sociala in alt mod, actioneaza in stransa legatura, imprimand societatii un anumit fel de a fi. Gusti nu reduce societatea la factorii sai de conditionare. El arata ca aceste cadre intereseaza sociologia nu in ele insele, ci doar ca factori explicativi, de conditionare a vietii sociale.

Intre cadre si realitatea sociala exista o legatura bilaterala, o corelatie, in sensul ca nu numai societatea e transformata sub influenta cadrelor, ci si acestea, la randul lor, sufera transformari prin activitatea societatii. Cadrele ofera unitatilor sociale materie prima pentru satisfacerea trebuintelor acestora prin manifestari. Manifestarile apar ca actiuni si reactiuni ale unitatilor sociale fata de cadre. Cadrele sunt niste conditii ale realizarii vointei sociale, avand semnificatia unor potentialitati, a unor virtualitati care sunt transformate in fapte actuale de catre vointa, prin manifestarile sale.

Vointa sociala este, in conceptia lui Gusti, izvorul intregii vieti sociale, aflandu-se in spatele tuturor fenomenelor sociale care, de fapt, sunt produsele si creatiile ei.

Natura voluntara a unitatii sociale ii imprima acesteia un continuu imbold spre activitate. Unitatea sociala este o manifestare colectiva de vointa. Prin activitatea sa continua, unitatea sociala tine sa se realizeze pe sine insasi prin crearea de valori sociale, prin producerea unor bunuri materiale si spirituale.

Materializarea activitatilor depuse de unitatea sociala ia forma manifestarilor sociale sau categoriilor, cum le numeste Gusti.

Activitatile unitatii sociale sunt puse in slujba satisfacerii necesitatilor de viata ale membrilor ei. Necesitatile materiale si sufletesti ale omului atrag, dupa ele, doua manifestari corespunzatoare: economice si spirituale. Manifestarile economice sunt depuse pentru satisfacerea trebuintelor de ordin material, in timp ce manifestarile spirituale privesc satisfacerea necesitatilor de afirmare si orientare in lume si viata. Manifestarile economice si spirituale sunt de natura substantiala, formand continutul vietii sociale, contribuind la constituirea ei. De aceea, Gusti le numeste categorii sau manifestari constitutive.

Manifestarile constitutive, prin felul lor substantial, de continut, nu se pot mentine daca nu sunt reglementate, organizate, coordonate, modelate si unificate. De aici izvoraste necesitatea altor manifestari care tin de nevoia coexistentei, acestea fiind manifestarile etico-juridice si politico-administrative. Acestea reglementeaza si institutionalizeaza manifestarile economice si spirituale, interior, prin opinie, si exterior, prin forta, prin norme.

Manifestarile politico-administrative sunt necesare pentru edictarea si impunerea reglementarii si institutionalizarii manifestarilor economice si spirituale. Manifestarile etico-juridice si politico-administrative sunt de natura reglementativa. Neavand un continut propriu, ci doar un caracter formal, functional, ele reglementeaza si fac posibile activitatile economice si spirituale. Prin ele, unitatea sociala reuseste sa se mentina si sa formeze o realitate completa. Unitatea sociala este unitatea sintetica, functionala, a celor patru manifestari. Ea le cuprinde pe toate, cu necesitate, deoarece nici forma nu poate exista fara continut, nici continutul fara forma. In realitatea sociala, fiecare manifestare se infatiseaza sub nenumarate forme concrete. In programul de cercetare, manifestarilor li se aloca un spatiu larg, iar echipele sunt formate din specialisti capabili sa studieze fiecare element al acestora.

Este un merit al lui Gusti faptul ca a incercat sa ia in considerare intreaga gama a activitatilor societatii, surprinzand specificul si rolul fiecareia. Desfasurarea acestor activitati presupune dinamismul uman, ca expresie a vointei sociale. Manifestarile sunt, de fapt, "valori obiective, actualizate ale vointei sociale"59

Sociologia, ca stiinta a realitatii sociale, are ca obiect unitatile sociale. Unitatea sociala este o grupare de oameni care traiesc laolalta si formeaza o unitate de viata datorita relatiilor, actiunilor si reactiunilor lor. Datorita activitatilor pe care le depun, unitatile sociale pot fi considerate, pe drept cuvant, adevaratele subiecte ale vietii sociale. Prin considerarea unitatii sociale ca fapt elementar al vietii sociale, Gusti depaseste atomismul sociologic ale carui teze afirmau ca individul este autonom fata de societate.

In cercetare, Gusti considera satul ca o unitate sociala integratoare a altor unitati, precum familia, gospodaria etc. Gusti arata ca unitatea sociala nu se formeaza prin simpla ingramadire a unor indivizi. Acestia sunt legati intre ei prin relatii obiective, printr-un principiu de organizare caruia i se supun. Prin interactiunea lor, ei dau nastere unei structuri sociale. Gusti sustine ca relatiile de rudenie, vecinatate, prietenie existente in cadrul unitatii sociale dau oamenilor constiinta aceleiasi sorti, a unei apropieri sociale, precum si constiinta participarii la grup. Prin aceasta se formeaza o mentalitate comuna, care creeaza traditia, conformismul, valorile si scopurile comune. Alaturi de relatiile de rudenie, vecinatate, prietenie, Gusti mai remarca, atunci cand studiaza satul romanesc, si alte relatii, precum cele dintre tarani si intelectuali, sateni si oraseni, stapani si servitori. Totusi, in cercetarile concrete, el abordeaza mai mult relatiile de familie si de vecinatate existente in cadrul unitatii studiate, considerandu-le liantul acesteia. Relatiile sociale, ca element important al unitatii sociale, se manifesta atat in interiorul acesteia, cat si intre unitatile sociale.

In timp, unitatea sociala sufera anumite transformari de structura si anume procesele sociale de diferentiere, omogenizare, socializare, individualizare. Gusti constata ca unitatile nu sunt fenomene statice neschimbatoare, ci sufera anumite schimbari structurale.

Gusti considera problema determinismului social ca una din problemele fundamentale ale sociologiei. La el apare un dublu determinism interior, tinand de calitatile vointei sociale si exterior, constituit din cadre. O unitate sociala, arata Gusti, nu poate fi "causa sui", nu poarta in sine producerea existentei sale. Producerea unitatii sociale este explicata prin legea cauzalitatii sociale. Cauza unitatii sociale o constituie unitatea cadrelor si a vointei sociale. Este cea mai importanta unitate, "colaborarea omului si a societatii cu fortele cosmosului natural si ale cosmosului istoric".60 Prin aceasta colaborare dintre cadre si vointa se creeaza realitatea sociala.

Gusti exprima raportul de cauzalitate printr-o formula:

V (vointa) + C (cadre) = M (manifestari). Cu alte cuvinte, determinismul interior si cel exterior produc activitatile creatoare de valori sociale, adica manifestarile unitatii sociale. Cadrele nu sunt cauza unitatilor sociale, fiind numai o conditie a acestora. Exista o oarecare independenta a unitatilor sociale fata de cadre, deoarece acestea constituie doar potentialitati, forte posibile de activitate, motive ale unei vointe colective.

Totusi, vointa sociala nu este absolut independenta fata de cadre. In manifestarile ei, vointa se loveste de o serie de factori (cadrele) care sunt favorabili sau defavorabili si fata de care manifestarile apar ca actiuni sau reactiuni. Dintre cele doua conditii ale unitatilor sociale - vointa si cadre - vointa, "prin constitutia ei intima este conditia principala, causa causans, pentru ca ea declanseaza cauzalitatea sociala"61, afirma Gusti.

Unitatea sociala se gaseste intr-un continuu efort de creatie. Vointa sociala, conditionata fiind de cadre, "urmareste realizari de valori noi, pune scopuri noi, postuleaza norme si creeaza alte cadre noi peste si deasupra cadrelor existente ce au determinat-o"6 In timp ce cadrele formeaza "putinta", vointa formeaza "puterea" sociala, sustine Gusti.

Manifestarile sociale apar, in conceptia lui Gusti, ca fiind favorizate de cadre, originea lor aflandu-se in puterea vointei sociale. Gusti admite o dubla determinare a vietii sociale, datorata cadrelor si vointei sociale. Din moment ce cadrele nu pot fi cauze determinante ale unitatilor sociale, ci doar conditii, reiese clar ca factorul determinant al vietii sociale ramane doar unul. Prin considerarea vointei sociale ca factor determinant al vietii sociale, Gusti poate fi considerat ca facand parte din curentul voluntarist al teoriei sociologice.

Din moment ce admite determinismul social, Gusti admite si conceptul de lege. El stabileste o lege speciala a paralelismului sociologic, o "lege generala care se aplica societatii in genere"63. Potrivit acestei legi, manifestarile, cadrele, vointa formeaza o unitate organica, ele sunt solidare si se afla intr-un raport de interdependenta. "Partile totului social se dezvolta in acelasi timp, nu succesiv, avand intre ele raporturi de interdependenta, nu de subordonare"64. Exista, spune Gusti, un triplu paralelism: 1) in interiorul manifestarilor, intre manifestarile constitutive si manifestarile reglementative; 2) in interiorul cadrelor, intre cadrele naturale si cadrele sociale; 3) intre ansamblul manifestarilor si ansamblul cadrelor.

Paralelismul in interiorul manifestarilor evidentiaza faptul ca acestea exista, se dezvolta si se determina toate deodata, paralel. Potrivit acestei legi, manifestarile sunt ireductibile una la alta, in sensul ca exista toate deodata si au drept la existenta numai una langa alta. In acelasi timp, ele sunt imposibil de ierarhizat functional sau cauzal, nici una din manifestari neputand elimina complet si pentru totdeauna pe celelalte.

Paralelismul intre cadrele vietii sociale denota ca ele actioneaza asupra acestuia nu separat, ci toate in acelasi timp, indiferent daca unul e mai dezvoltat si are o mai mare importanta.

Paralelismul intre ansamblul cadrelor si ansamblul manifestarilor arata ca manifestarile si cadrele nu pot fi reduse unele la altele, pentru ca ele reprezinta realitati diferite, chiar daca nu pot exista decat impreuna.

Prin legea paralelismului sociologic, Gusti inlatura ideea unei ierarhizari a factorilor vietii sociale, subliniind ca intre acestia exista numai interactiune, nu si subordonare. Prin enuntarea acestei legi, el cauta sa depaseasca unilateralitatea celorlalte sisteme sociologice, care reduc societatea la un singur element: economic, spiritual, juridic sau politic, fata de care celelalte elemente apar ca fenomene de ordin secundar. Este adevarat ca Gusti nu reduce societatea la una din activitatile sau conditiile existentei sale. Totusi si el este preocupat de gasirea, in multitudinea factorilor sociali, a unuia care sa explice societatea in esenta si cauzalitatea sa. Acesta este, asa cum am vazut, vointa sociala.

Legea paralelismului sociologic isi gaseste, in zilele noastre, un corespondent in relatia de echivalenta tipologica sustinuta de structuralismul functionalist. Conform acestei relatii, fiecare sistem social partial - economic, social, politic, cultural - reprezinta o parte functionala a sistemului social global, raspunzand toate impreuna unor cerinte ale functionarii acestuia ca totalitate.

In conceptia lui Gusti, legea paralelismului sociologic ia forma unei legi a echilibrului social. Paralelismul intre manifestari asigura unitatilor sociale un echilibru interior. O unitate sociala nu trebuie sa dezvolte excesiv o manifestare sau sa-i dea o insemnatate mai mare, in comparatie cu celelalte. Daca o schimbare, aparuta in una din manifestari, nu e urmata de transformari corespunzatoare in celelalte, s-ar ajunge la dezechilibru. Eliminarea completa a unei manifestari ar avea drept consecinta un proces de disolutie a unitatii.

Paralelismul dintre cadre contine, de asemenea, un principiu de echilibru social, deoarece numai existenta celor patru factori asigura functionarea normala a societatii. Lipsa unui factor ar atrage, dupa sine, dezechilibrarea societatii.

Paralelismul intre cadre si manifestari este tot o formula de echilibru social. Intre cele patru manifestari si cele patru cadre se creeaza, prin adaptare reciproca, un echilibru care asigura functionarea normala a societatii. Daca manifestarile sociale sunt straine de cadrele lor sau daca aceste cadre nu mai sprijina manifestarile sociale, se iveste un dezechilibru social.

Exprimand solidaritatea "dintre parti si intreg, in ciuda diversitatii partilor",65 legea paralelismului sociologic sustine ideea echilibrului social si a pacii sociale.

Un mare merit al lui Gusti este acela ca a promovat ideea ansamblului social, prezentand un tablou integral al vietii sociale. Societatea este pentru el o totalitate sintetica, "o totalitate autonoma a indivizilor ce traiesc laolalta si depun o activitate economica si una spirituala, reglementate etico-juridic si organizate politico-administrativ, conditionate de cadrul cosmic, biologic, psihic si istoric".66 Cu mult inainte ca teoria sistemelor sa fi patruns in domeniul stiintelor sociale, Gusti a sesizat caracterul sistemic al vietii sociale, precum si existenta structuralitatii ca trasatura a societatii.

Gusti a fost preocupat si de problema schimbarilor sociale. El considera ca, pe baza paralelismului sociologic, se pot stabili tendintele de evolutie ale unitatilor sociale, fiind posibile previziunile sociologice. Posibilitatea unei previziuni sociologice deriva din paralelismul dintre vointa si cadre. Deoarece manifestarile sociale sunt produse ale vointei si cadrelor, cunoasterea situatiei lor actuale, spune Gusti, ne permite prevederea manifestarilor viitoare. Din raportarea vointei sociale la cele patru cadre se pot trage concluzii cu privire la perspectivele unitatii sociale. Totusi, sustine Gusti, sociologia nu poate emite previziuni riguroase. El stabileste patru tipuri de evolutie: "un tip stationar - cadre reduse si manifestarile vointei reduse, un tip regresiv - cadre puternice si manifestarile vointei reduse, un tip revolutionar - cadre reduse si manifestarile vointei puternice si un tip progresiv - cadre si manifestari puternice".67 Fiecare tip de evolutie poate avea numeroase variante, dupa posibilitatile de combinare a elementelor lor - cadrele si manifestarile.

Gusti s-a straduit sa elaboreze un sistem teoretic care sa cuprinda, intr-o desavarsita unitate, sociologia, etica si politica. Unitatea dintre aceste stiinte exprima unitatea logica dintre realitatea sociala prezenta, trecuta si viitoare. Realitatea sociala prezenta a fost pentru trecut un ideal; ceea ce reprezinta pentru realitatea prezenta un ideal va fi, in viitor, o realitate. Realitatea sociala trecuta si prezenta sunt idealul infaptuit, iar idealul de azi va fi realitatea sociala de maine.

In interdependenta dintre realitatea sociala trecuta, prezenta si viitoare, actioneaza legea circuitului social. Evolutia sociala are, dupa parerea lui Gusti, forma unui cerc, care pare inchis, dar care se inchide, doar pentru a se deschide din nou. Procesul social e continuu, el exprima mersul ascendent al omenirii, catre infaptuirea idealului etic, catre desavarsirea realitatii sociale.

Prin sistemul sau, Gusti considera ca se inlatura opozitia dintre cunoastere si actiune, dintre teorie si practica. Vointa, prin actiune, stabileste legatura dintre cunoasterea realitatii sociale prezente si opera de transformare a acesteia intr-o realitate viitoare. "Realitatea sociala constituie un continuu si neobosit circuit pe care daca am voi sa-l reprezentam grafic, trebuie sa ni-l inchipuim ca doua linii curbe care formeaza un cerc. Inceputul primei linii este realitatea sociala actuala, iar sfarsitul ei, realitatea sociala noua, creata prin procesul de cunoastere si apreciere, prin forta ideii si a realului. Sfarsitul acestei linii, creatia noua, devine, insa, inceputul liniei a doua, care se termina in cunoasterea ei ca realitate existenta. Linia a doua se inchide, deci, unindu-se cu linia intai, formand cercul, adica circuitul social"68, afirma Gusti.

Grafic, legea circuitului social se prezinta astfel69

Dialectica dintre realitatea sociala existenta, cunoasterea ei si activitatea de transformare a sa intr-o realitate sociala noua se manifesta prin dinamismul vointei sociale, prin desfasurarea acesteia pe diferite stadii de dezvoltare. Unitatea, continuitatea dintre cele trei stiinte se realizeaza prin vointa sociala. Modalitatea duala de existenta a vointei, ca fenomen si proces, ca fenomen devenit si ca proces in stare sa devina ceva, explica de ce momentul cunoasterii este insotit de cel al activitatii, al infaptuirii. Starea fenomen a vointei sociale constituie obiectul sociologiei, in timp ce vointa, ca proces de manifestare reprezinta preocuparea eticii si politicii.

Sociologia, etica si politica se deosebesc prin faptul ca raspund unor necesitati diferite de cunoastere si anume necesitatea de a constata realitatea, de a stabili idealul social si de a gasi mijloacele prin care realitatea poate fi modificata dupa ideal. Dar aceste necesitati de cunoastere privesc momentele aceluiasi proces de viata, care reclama un sistem unitar de cunoastere. Sociologia nu poate intelege complet natura vietii sociale, daca nu tine seama de faptul ca vointa sociala, prin structura ei intima, urmareste scopuri si foloseste mijloace, studiate de etica si politica. Etica nu poate stabili idealul social fara a tine seama de realitatea sociala, de datele sociologiei si, in acelasi timp, de mijloacele de realizare, de politica. Politica nu poate stabili mijloacele de realizare sociala, fara cunoasterea idealului de realizat si a realitatii ce trebuie reformata. Si politicii ii sunt necesare etica si sociologia. Desi deosebite ca puncte de vedere, aceste trei stiinte nu pot, decat impreuna, lamuri intregul proces al vietii sociale. Ele alcatuiesc o unitate armonioasa a unui sistem de cunoastere a realitatii sociale.

Sociologii s-au straduit sa fundamenteze stiintific sociologia, au cautat, in realitatea sociala, acele fenomene despre care ei credeau ca reprezinta obiectul sociologiei, au incercat sa descopere legile care guverneaza fenomenele sociale, au elaborat teorii si paradigme, au folosit metode si tehnici de investigare a realitatii sociale si de construire a teoriilor. Cosmic Biologic Psihic Istoric Cadre Sociale Naturale GENEZA (Conditii, Potentialitate) SOCIOLOGIA (sistemul de cunoastere a realitatii sociale prezente) REALITATE SOCIALA PREZENTA ESENTA (Vointa sociala, motivarea activitatii sociale creatoare) EXISTENTA FENOMENOLOGICA (Unitati, Relatii, Procese sociale) Economice Spirituale Politice Juridice Manifestari Regulative Constitutive ACTUALITATE (Valori obiective) Categorii TENDINTE SI PERSPECTIVE DE EVOLUTIE SOCIALAPOLITICA (Sistemul mijloacelor pentru realizarea valorilor si normelor sociale si etice ale realitatii sociale viitoare) ETICA (Sistemul scopurilor; idealul etic; realitatea sociala viitoare) LEGEA PARALELISMULUI SOCIOLOGIC - vointa si cadre, - cadre intre ele, - manifestari intre ele Raportintre REALITATE SOCIALA VIITOARE

NOTE BIBLIOGRAFICE

¹ Sperantia, E., Introducere in sociologie, vol. I, Bucuresti, Editura Casa Scoalelor, 1944, p. 138

² Ibidem, p. 145

³ Ibidem, p. 155

⁴ Ibidem, p. 155

⁵ Ibidem, p. 143

⁶ Ibidem, p. 159

⁷ Ibidem, p. 144

⁸ Ibidem, p. 144

⁹ Durkheim, E., Regulile metodei sociologice, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1974, p. 151

¹⁰ Ibidem, p. 58

¹¹ Ibidem, p. 55

¹² Durkheim, E., Sociologie et sciences sociales, in La science sociale et l'action, Paris, P.U.F., 1970, p.148

¹³ Sperantia, E., Introducere in sociologie, vol. I, Bucuresti, Editura Casa Scoalelor, 1944, p. 451

¹⁴ Durkheim, E., Sociologie et sciences sociales, p.149-150

¹⁵ Sperantia, E., op. Cit, p. 452

¹⁶ Durkheim, E., Eléments d'une theorie sociale, in Textes, Paris, Les Editions de Minuit, 1975, p. 246

¹⁷ Durkheim, E., Sociologie et sciences sociales, p. 152

¹⁸ Lucrarile mentionate: Sociologie et sciences sociales, publicata in lucrarea colectiva De la méthode dans les sciences, Alcan, Paris, 1909, republicata in La science sociale et l'action, P.U.F., Paris, 1970; La sociologie et son domaine scientifique, Textes, vol.I, Les Editions de Minuit, 1975; Interventia la Societatea de Economie Politica a fost publicata in Debat sur l'économie politique et les sciences sociales in Journal des economistes, 1908, tome XVIII si republicata in E. Durkheim, Textes, vol. I, Editions de Minuit, Paris, 1975; revista L' Année Sociologique, fondata in 1897

¹⁹ Durkheim, E., Sociologie et sciences sociales, p. 150

²⁰ Ibidem, p. 151

²¹ Ibidem, p. 151

²² Durkheim, E., Regulile metodei sociologice, p. 68

²³ Ibidem, p. 73

²⁴ Ibidem, p. 74

²⁵ Ibidem, p. 69

²⁶ Ibidem, p. 77

²⁷ Ibidem, p. 78

²⁸ Ibidem, p. 79

²⁹ Durkheim, E., Debat sur l'économie politique et sciences sociales, Textes, vol. I, Editions de Minuit, Paris, 1975, p. 220

³⁰ Ibidem, p. 221

³¹ Ibidem, pp. 221-222

³² Ibidem, p. 224

³³ Reynaud, P. L., La psychologie économique, P.U.F., Paris, 1969, p. 26

³⁴ Sperantia, E., op. cit., p. 521

³⁵ Tudosescu, I., Structura actiunii sociale, Editura Politica, 1972, p. 34

³⁶ Weber, M., Le savant et le politique, Paris, Plon, 1959, p. 115

³⁷ Freund, J., Sociologie de M. Weber, Paris, P.U.F., 1968, p. 37-38

³⁸ Aron, R., Les grandes doctrines de sociologie historique, Paris, CDU, 1962, p. 224

³⁹ Prades, J. A., La sociologie de la religion chez Max Weber, Ed. Nauwelaerts, Louvain, Paris, 1966, p. 44

⁴⁰ Weber, Max, Etica protestanta si spiritul capitalismului, Bucuresti, Editura Humanitas, 1993, p. 183

⁴¹ Ibidem, p. 178

⁴² Tarde, G., Le lois de l'imitation, Paris, Felix Alcan, 1921, p. 16

⁴³ Ibidem, p. 73

⁴⁴ Ibidem, p. 214

⁴⁵ Ibidem, p. 216

⁴⁶ Dupont, A., G. Tarde et l'Économie politique, Paris, V. Girard et E. Brière, 1910, p. 132-134

⁴⁷ Le Bon, G., Psihologia multimilor, Bucuresti, Editura Anima, 1990, p. 7

⁴⁸ Ibidem, p. 49

⁴⁹ Schemeil, Y., Les cultures politiques, in M. Grawitz, J. Leca, Traité de Science politique, vol. IV, Paris, P.U.F., 1985, p. 276

⁵⁰ Le Bon, G., op. cit., p. 61

⁵¹ Gusti, D., Sociologia si stiintele sociale, Opere, vol. I., Bucuresti, Editura Academiei, 1968, p. 251

⁵² Gusti, D., Introducere la cursul de istoria filosofiei grecesti, etica si sociologie, Opere, vol. I, Bucuresti, Editura Academiei, 1968, p. 216

⁵³ Gusti, D., Sociologia si stiintele sociale., p. 251

⁵⁴ Ibidem, p. 250

⁵⁵ Braudel, F., Traité de sociologie, tome I, Paris, P.U.F., 1962, p. 83

⁵⁶ Bouthoul, G., Histoire de la sociologie, Paris, P.U.F., 1950, p. 106

⁵⁷ Gusti, D., Introducere la cursul de istoria., p. 221

⁵⁸ Ibidem

⁵⁹ Gusti, D., Consideratii asupra unui sistem de sociologie, etica si politica, in Opere, vol. I, p. 341

⁶⁰ Gusti, D., Legile unitatilor sociale, in Opere, vol. I, Bucuresti, Editura Academiei, 1968, p. 359

⁶¹ Ibidem

⁶² Ibidem

⁶³ Gusti, D., Paralelismul sociologic, in Opere, vol. I, Bucuresti, Editura Academiei, 1968, p. 266

⁶⁴ Gusti, D., Consideratii asupra unui sistem., p. 345

⁶⁵ Ibidem

⁶⁶ Gusti, D., Paralelismul sociologic., p. 262

⁶⁷ Gusti, D., Consideratii asupra unui sistem., p. 347

⁶⁸ Gusti, D., Monografia sociologica, in Opere, vol. I, Bucuresti, Editura Academiei, 1968, p. 420

⁶⁹ Gusti, D., Doctrina si metoda scolii sociologice de la Bucuresti, in Opere, vol. I, Bucuresti, Editura Academiei, 1968, p. 237