Efectele divortului cu privire la relatiile personale dintre parinti si copiii lor minori

Efectele divortului cu privire la relatiile personale dintre parinti si copiii lor minori

1. Incredintarea copiilor minori

Efectele divortului se rasfrang si asupra copiilor minori rezultati din casatoria fata de care sotii au exercitat impreuna drepturile si indatoririle parintesti. Faptul ca parintii sunt despartiti nu modifica indatoririle lor de crestere, educare, pregatire profesionala a copiilor. Chiar si in situatiile de exceptie, cand un parinte este decazut din drepturile parintesti, legea nu il scuteste pe acesta de indatorirea de a da intretinere copilului.

Efectele divortului cu privire la relatiile personale dintre parinti si copii nu se produc in cazul copiilor majori.

In ce priveste incredintarea copiilor minori, odata cu pronuntarea divortului, instanta este obligata sa se pronunte prin hotarare de divort, asupra incredintarii copiilor minori, chiar daca sotii nu au cerut aceasta in mod expres, pentru a se evita introducerea ulterioara a unei noi actiuni, ceea ce nu ar fi in interesul copiilor minori care nu pot fi lasati fara ingrijire nici un moment.

Criteriul care trebuie sa stea in atentia instantei in aceasta privinta este in exclusivitate interesul copiilor minori.

In stabilirea interesului acestora se tine seama de o serie de elemente printre care mijloacele materiale ale parintilor, posibilitatile de dezvoltare fizica, morala si intelectuala pe care copiii le pot gasi la unul dintre parinti, varsta copilului, comportarea parintilor fata de copil inainte de divort, legaturile de afectiune dintre minor si familie, posibilitatile fiecarui parinte de supraveghere si ingrijire a copiilor si preocuparea manifestata de ei in acest sens, conduita lor morala[1].

Conceptul de "interes al copilului minor" de care trebuie sa se tina seama in incredintarea acestuia are un caracter complex, fiind in functie de mai multi factori. Instanta trebuie sa decida pentru fiecare dintre copii, acestia putand fi incredintati chiar parintelui vinovat de divort[2].

Sustinerea, in mod generic, ca numai mama copilului poate asigura ingrijirea corespunzatoare a acestuia, contravine principiului indreptatirii egale a ambilor parinti de a se ocupa de dezvoltarea fizica, morala si intelectuala a copiilor si deformeaza ideea calauzitoare in materie care este cea a preeminentei interesului copiilor.

Astfel, in speta, in prima instanta, ca si in apel, s-a intreprins un examen comparativ complex al conditiilor oferite de ambii parinti pentru cresterea si educarea minorilor, conchizandu-se motivat ca, in momentul actual ele sunt mai bine realizate prin incredintarea minorei la tata, cu pastrarea tuturor drepturilor mamei privind legaturile personale cu minora. Legatura de concubinaj a recurentei a fost dovedita, iar afirmatia ca minora poate fi incredintata chiar parintelui vinovat de divort, indiferent de motivul vinovatiei  a fost inacceptabila in principiu, fiindca, in concret, o conduita neconforma exigentelor vietii de familie este de natura a afecta in mod cert inchegarea armonioasa a individualitatii copilului[3].

Desi textul legal - art. 43 alin. (3) din Codul familiei - vorbeste numai de dreptul parintelui de a avea legaturi personale cu copilul, iar in practica judiciara s-a decis ca alte rude apropiate, cum ar fi bunicii, nu pot revendica dreptul de a avea legaturi personale cu copilul, unii autori[4] considera gresita o atare concluzie si in neconformitate cu interesele copilului minor, care, si in situatia divortului dintre parintii sai, este bine sa aiba raporturi firesti atat cu acestia, cat si cu rudele sale. In opinia acestor autori, o actiune a bunicilor sau a altor rude apropiate pentru vizitarea minorului ar trebui admisa, fixandu-se anumite date rezonabile in acest sens, aceasta avand efecte benefice asupra echilibrului sufletesc al minorului.

Instanta este datoare sa culeaga din timp toate datele necesare ce ar putea fi de natura sa influenteze solutia. Instanta este obligata sa asculte pe parinti, autoritatea tutelara si pe copiii care au implinit varsta de 10 ani.

Tribunalul Suprem, prin decizia de indrumare nr. 19/5 iulie 1962, a hotarat ca prezenta efectiva a delegatului autoritatii tutelare la dezbateri nu este obligatorie. In ce priveste concluziile delegatului autoritatii tutelare, ele trebuie sa se intemeieze pe rezultatul investigatiilor acestui organ care, de obicei, sunt concretizate intr-un act de ancheta sociala. Ancheta sociala prezinta o importanta deosebita, ca mijloc pentru realizarea ocrotirii minorului si trebuie facuta de persoane cu pregatire de specialitate si experienta in cresterea copiilor. Ancheta reprezinta un mijloc de proba. dar ea ramane la aprecierea instantei, in contextul tuturor celorlalte probe ale cauzei.

Autoritatea tutelara isi poate comunica parerea in scris, informand instanta cu privire la traiul sotilor si modul cum sunt ingrijiti copiii si cu privire la masurile ce crede de cuviinta a fi luate in interesul copiilor. De aceea, citarea autoritatii tutelare in procesele in care sunt copii minori este, in toate cazurile, obligatorie.

Potrivit art. 144¹ din Codul de procedura civila, ascultarea copilului minor se face in camera de chibzuinta. Daca, fata de imprejurarile cauzei, instanta gaseste potrivit, ea asculta copilul minor fara ca partile sau alte persoane sa fie de fata[5]. Vointa exprimata de minor, cand acesta a implinit 10 ani, trebuie analizata cu multa grija de instanta. Tinand seama de influentarea psihica a copiilor la aceasta varsta, in special in perioada de pubertate, astfel ca dorinta lor nu poate avea o influenta majora la incredintare, ceea ce trebuie sa primeze fiind interesul copilului si care se determina in functie de criteriile mai sus mentionate[6].

Totusi, daca din probele administrate rezulta ca ambii soti s-au ocupat deopotriva de copii si au manifestat in egala masura afectiune, iar interesele minorilor nu sunt prejudiciate, nu este de neglijat optiunea exprimata de ei in conditiile legii. Astfel, in speta, casatoria fiind declarata desfacuta din vina ambilor soti, despartirea lor in fapt a condus la separarea celor doi copii, care si-au manifestat dorinta ca fiecare sa fie incredintat cate unui parinte. Solutia primei instante ca ambii copii sa fie incredintati mamei reclamante a fost criticata de parat, iar recursul sau a fost admis si sentinta modificata. Astfel, unul din copii i-a fost incredintat paratului retinandu-se ca minorul se afla de mai multa vreme in ingrijirea lui si ca acesta manifesta mai multa afectiune fata de parat[7].

In concluzie, fratii care au crescut impreuna nu pot fi separati la divortul parintilor lor, decat atunci cand exista motive temeinice.

Parintii se pot invoi cu privire la incredintarea copiilor minori, dar aceasta invoiala nu produce efecte daca nu este incuviintata de instanta judecatoreasca, pentru a se verifica daca invoiala corespunde intereselor copiilor. Invoiala parintilor cu privire la incredintarea copiilor nu este obligatorie pentru instanta de judecata[8].

Daca exista motive temeinice, datorate de cele mai multe ori imoralitatii ori comportarii parintilor, copiii minori pot fi incredintati unor rude sau altor persoane, dar numai cu consimtamantul acestora, ori unor institutii de ocrotire[9]. Astfel, chiar daca unul daca unul dintre parinti traieste, copilul poate fi incredintat spre crestere si educare bunicilor in cazul in care, din imprejurarile cauzei, ar rezulta ca este in interesul acestuia (art. 103 din Codul familiei). In speta, copilul a fost incredintat, dupa divort, mamei, fiind ingrijit de bunici, iar in urma decesului mamei a fost lasat in continuare la ei, considerandu-se ca este in interesul sau[10]. Pe de alta parte, atasamentul bunicului fata de nepot nu constituie temei suficient pentru ca tatal sa fie inlaturat de la dreptul si obligatia de a creste si educa pe copil.

In procesele in care figureaza copii minori este bine sa puna concluzii procurorul. In acest fel exista inca o garantie pentru a asigura o hotarare justa din partea instantei cu privire la incredintarea copiilor minori.

2. Exercitarea drepturilor parintesti cu privire la persoana copilului

Parintele divortat, caruia i s-au incredintat copiii minori, exercita in privinta acestora drepturile parintesti - art. 43 alin. (1) din Codul familiei -, celalalt parinte pastrand dreptul de a avea legaturi personale cu copiii, precum si de a veghea la cresterea, educarea, invatatura si pregatirea profesionala a acestora - art. 43 alin. (3) din Codul familiei. Modurile de exercitare a acestui drept sunt, mai ales, urmatoarele: vizitarea copilului la locuinta parintelui caruia acesta i-a fost incredintat; lasarea copilului in vizita la locuinta parintelui caruia nu i s-a incredintat; vizitarea copilului la scoala; petrecerea vacantelor scolare la ambii parinti[11].

In cazul in care copilul a fost incredintat unei alte persoane decat unul dintre parinti ori unei institutii de ocrotire, acestia vor avea fata de copil numai drepturile si indatoririle parintesti cu privire la persoana copilului - art. 10 alin. (1) din O.U.G. nr. 26/1997 cu privire la protectia copilului aflat in dificultate. In cazul plasamentului copilului, potrivit aceleiasi ordonante, parintii copilului isi mentin drepturile si obligatiile fata de acesta cu exceptia acelora care sunt incompatibile cu aplicarea acestei masuri.

Acest mod de exercitare a ocrotirii parintesti este denumit uneori in literatura de specialitate "scindarea ocrotirii parintesti"[12]. Dreptul parintelui divortat caruia nu i s-au incredintat copiii minori de a avea legaturi personale cu acestia nu trebuie privit doar ca drept ci si ca obligatie, acest parinte fiind nu doar indreptatit ci si dator sa-si aduca contributia la ocrotirea copiilor.

Solutionarea cererilor facute in cadrul procesului de divort sau pe cale de actiune separata cu privire la stabilirea modalitatii de exercitare a dreptului pe care il are parintele caruia nu i s-a incredintat copilul, de a pastra legaturi personale cu acesta este de competenta instantelor judecatoresti[13].

In speta, prima instanta, admitand actiunea formulata de parinte, i-a incuviintat dreptul de a pastra legaturi personale cu minorii (un baiat si o fetita) in fiecare zi de marti si joi a lunii intre orele 10-12, la domiciliul paratei, precum si sa-i ia pentru doua saptamani in timpul concediului sau de odihna. Impotriva sentintei parata a declarat recurs, sustinand ca gresit nu i s-a permis reclamantului a-si lua copiii de doua ori pe luna de la domiciliul sau si doua saptamani in timpul concediului de odihna deoarece, fiind divortata de reclamant, nu este firesc sa-i suporte prezenta la domiciliul ei. Considerand ca recursul este fondat, tribunalul l-a admis si a modificat sentinta in sensul ca i-a incuviintat reclamantului sa-si ia copiii la domiciliul sau in prima si a treia zi de sambata din fiecare luna intre orele 10-18 si doua saptamani in timpul concediului de odihna, cu obligatia de a-i readuce la domiciliul mamei. In motivarea solutiei s-a apreciat ca programul stabilit de prima instanta nu este acceptabil deoarece in zilele de marti si joi intre orele 10-12 ambii parinti au un anumit program de lucru, iar copiii, in varsta de 4 si 6 ani, au nevoile lor de crestere si educare, trebuie sa serveasca masa si sa li se asigure posibilitatea de a se destinde[14].

Dispozitiile art. 43 din Codul familiei nu obliga insa instanta sa   stabileasca modalitatile de a exercita drepturile parintesti, ceea ce inseamna ca parintii se pot intelege, iar intelegerea lor nu are nevoie de incuviintarea instantei daca este executata intocmai si cu buna credinta, dar numai in masura in care nu afecteaza in niciun fel interesele minorului.

3. Modificarea masurilor luate cu privire la persoana copilului si organul competent sa ia masura

Daca se schimba imprejurarile avute in vedere pentru incredintarea copilului, instanta judecatoreasca poate modifica masurile cu privire la drepturile si indatoririle dintre parinti si copii[15]. Aceasta schimbare trebuie sa reclame modificarea masurilor luate cu privire la copil. In acest sens, s-a decis[16] ca o schimbare partiala a conditiilor care, in ansamblu, au determinat ca incredintarea copilului sa se faca unuia dintre parinti nu trebuie sa atraga neaparat si revenirea asupra masurii cat timp subzista elementele de baza hotaratoare, care confirma necesitatea ca masura luata in interesul copilului minor sa fie mentinuta. In consecinta, luarea copilului minor de la parintele caruia i-a fost incredintat trebuie sa aiba o justificare temeinica, adica sa existe motive puternice care sa demonstreze ca mentinerea copilului minor la acel parinte ar avea consecinte daunatoare asupra bunei lui dezvoltari fizice si morale.

Imprejurarea ca, printr-o hotarare judecatoreasca, copilul fusese incredintat mamei spre crestere si educare nu constituie un impediment ca ulterior sa fie incredintat vremelnic tatalui, pe calea ordonantei prezidentiale, daca exista stare de urgenta[17]. Faptul ca unul dintre parinti are si alti copii din alta casatorie nu constituie un impediment pentru reincredintarea copilului aceluiasi parinte, desi are spre crestere si educare si pe ceilalti copii, daca ii poate asigura conditii de crestere si educare mai bune decat celalalt parinte[18]. Atasamentul fata de bunici nu justifica inlaturarea parintelui din dreptul si obligatia de a creste copilul[19].

Potrivit Ordonantei de Urgenta nr. 26/1997, masura de protectie fata de copilul la care se refera aceasta ordonanta, nu si fata de ceilalti copii, de exemplu, incredintarea sau plasamentul la o persoana sau familie, se ia de catre Comisia pentru protectia copilului. Hotararea Comisiei pentru protectia copilului poate fi atacata in conditiile Legii contenciosului administrativ, deci instanta de judecata poate controla masura luata de Comisie (spre deosebire de situatia anterioara acestei Ordonante).