Ințelesul non-natural

Ințelesul non-natural

In acest eseu imi propun sa expun teoria ințelesului non-natural a lui Grice, sa identific eventualele dificultați și sa raspund la obiecții posibile.

Grice a considerat ca ințelesul propozițiilor este fundamentat in starea mentala, iar teoria ințelesului o va explica in termenii starilor psihologice ale ființei umane. Putem gandi aceasta ca o reducere a ințelesului limbajului la psihologie.

Grice a dezvoltat o analiza a noțiunii de ințeles lingvistic in termenii mesajului comunicarii vorbitorului (speaker-meaning) - conform sugestiei sale inițiale, 'A vrea sa spuna ceva prin x' este echivalent cu 'A exprima x cu intenția de a induce o parere, un mesaj prin intermediul recunoașterii intenției'.

Face o distincție intre ințeles natural și ințeles nonnatural, care consta in faptul ca ințelesul natural presupune o relație intre cauza și efect, ca x inseamna ca p si x inseamna ca p implica p, de ex: 'Aceste puncte inseamna pojar'; in timp ce ințelesul nonnatural este de forma 'Cele trei clinchete de clopotel din autobuz inseamna ca autobuzul este plin', adica aici x inseamna ca p si x inseamna ca p nu implica p. Pentru ca x sa insemne nonnatural ceva 'trebuie sa aiba tendința sa produca in auditoriu o anumita atitudine (cognitiva sau nu) și o tendința , in cazul vorbitorului de a-l produce datorita acelei atitudini, aceste tendințe fiind dependente de un proces elaborate de condiționare ce insoțește folosirea semnului in comunicare' . Ce vrea sa spuna prin 'atitudine cognitiva sau nu'? De ce ar vrea vorbitorul sa ii produca o atitudine necognitiva auditorului? Adica ce sens ar mai avea sa vrea sa ii spuna ceva, daca ar ști ca o sa-i produca o atitudine necognitiva?

Din punctul meu de vedere, sunt irelevante exemplele sale date in scopul de a ilustra diferența dintre ' a lasa pe cineva sa afle ceva in mod deliberat si deschis' și 'a spune ceva', și intre 'a face pe cineva sa se gandeasca la ceva' și a 'spune ceva'. Exemplele sunt urmatoarele: a) Ii arat domnului x o fotografie a domnului y intr-o postura nepermis de familiara cu doamna x; și b) Desenez o imagine cu domnul y in aceasta postura si i-o arat domnului x. Grice spune ca in primul caz nu avem ințeles non-natural deoarece recunoașterea de catre x a intenției mele de a-l face sa creada ca e ceva intre domnul y și doamna x este irelevanta in ce privește producerea acestui efect de catre fotografie. Grice susține ca domnul x va ajunge s-o suspecteze probabil pe doamna x chiar daca in loc sa i-o arat as fi lasat-o in camera lui din greseala, fara ca eu sa fiu constient de aceasta. Intrebarea este: care este diferența intre cazul in care ii arat fotografia și cazul in care ii arat desenul? Pentru ca mi se pare mult mai relevant și concret cazul in care ii arat fotografia ( e cert ca cei doi sunt intr-o situație 'nefamiliara'). Acest caz, dupa parerea mea, respecta condițiile teoriei sale și nu inteleg de ce domnul x nu ar ințelege mesajul meu. Din exemplele lui Grice reiese ca și in fotografie, și in desen doamna x și domnul y apar in posturi nefamiliare, deci nu e nici o diferența intre a-i arata desenul și a-i arata fotografia. Parerea mea este ca și in primul caz avem ințeles non-natural.

Grice vrea sa atraga atenția asupra faptului ca, de exemplu, noțiunea de a ințelege nu coincide cu ințelesul unui enunț: 'A fost una ingrozitoare'. Ințelesul acestei propoziții nu este determinat, și ca atare, nu poate fi ințeleasa decat in momentul in care este insoțita de intenția celui ce a rostit-o. Cineva poate ințelege ca este vorba de o calatorie ingrozitoare, in timp ce altcineva se poate gandi la o tornada ingrozitoare; depinde de context.  Sau, daca am lua in considerare sarcasmul și am avea urmatoarea propoziție: 'Ești foarte amuzant', insemnand ca cineva este penibil, sau ca glumele sale sunt plictisitoare. Aici intalnim o divergența intre ințelesul propoziției și ceea ce a vrut sa transmita vorbitorul.

Grice incearca in primul rand sa reduca ințelesul unei propoziții la ințelesul vorbitorului, și in al doilea rand incearca sa reduca ințelesul vorbitorului la o stare psihologica complexa, concentrate pe tipul intenției.

Lycan ofera o prima obiecție: mesajul vorbitorului nu implica neaparat un auditoriu. Sa presupunem ca am o problema grava, lucrez la ea vorbind cu mine insumi, fara sa ma auda cineva. In acest caz, spune el, nu intenționez sa produc un efect vreunui auditoriu. Personal, consider ca obiecția este slaba, deoarece in momentul in care vorbesc cu mine, intenționez prin intermediul limbajului, sa-mi rezolv problema, sa gasesc soluții. Aș putea considera ca sunt in același timp și cel care intenționeaza sa-i spuna auditoriului ceva, deoarece eu sunt subiectul vorbitor, dar și auditoriu, cel care asculta, deoarece scopul, intenția mea este sa ințeleg problema mai bine. Sau, mai putem lua in considerare și situația in care cant, imi fredonez o melodie; ținand cont, evident, de versuri, incerc sa-mi induc o stare. Ca atare, consider ca un vorbitor intenționeaza oricand sa spuna ceva cuiva, sa faca pe cineva sa ințeleaga ceva.

Sa consideram, de exemplu, situația urmatoare. Daca o persoana crescuta intr-o savana, avand format limabajul sau propriu, incearca sa faca un copac sa ințeleaga sa se mute din locul in care se afla, pentru ca se va raspandi un incendiu, aceasta poate considera ca are auditoriu (copacul), dar ca poate nu s-a exprimat bine, aceasta fiind cauza pentru care copacul a ramas in loc. Ca și in cazul in care exista un auditoriu, o persoana care recepteaza mesajul, și in aceasta situație se poate spune ca ne trebuie o relevanța cum ca receptorul a primit și a ințeles mesajul.

Grice spune ca 'x inseamna non-natural ceva daca 'cel care a rostit x intenționa sa induca o opinie unui auditoriu' și ca a spune despre ce opinie este vorba revine la a spune ce inseamna non-natural x. Acestea fiind insuficiente, el adauga faptul ca, pentru ca x sa aiba un ințeles non-natural, trebuie sa fie rostit nu doar cu intenția de a induce auditoriului o anumita opinie, ci trebuie ca vorbitorul sa aiba intenția ca auditoriul sa recunoasca intenția din spatele vorbirii. E drept ca in anumite situatii, putem verifica daca a ințeles ceea ce am vrut sa-i transmitem, prin reacția pe care o are. Dar, totuși, cum putem ști in toate cazurile ca auditoriul a recunoscut intenția noastra de a-i induce o opinie, intenția din spatele vorbirii? Teoria lui Grice pare insuficienta, deoarece ne trebuie o evidența și o certitudine cum ca auditoriul a ințeles același lucru pe care am intenționat sa i-l comunic. Este necesar deoarece s-ar crea confuzii de genul: spun cuiva ca este amuzant, și vreau sa ințeleaga ca face glume plictisitoare; el ințelege ca e amuzant, pentru ca nu a recunoscut intenția mea.

O alta obiecție ar fi aceea ca avind o audiența, vorbitorul vrea sa spuna ceva, dar nu vrea sa induca o anumita opinie auditoriului, prin intermediul recunoașterii intenției. Și aici, Lycon ne da un exemplu: un copil care raspunde corect la o intrebare de examen, spune ca batalia de la Waterloo a avut loc in 1815, dar nu intenționeaza sa induca acea idee examinatorului. Cred ca, de fapt, elevul, prin faptul ca da raspunsuri corecte, vrea sa-i induca profesorului ideea ca a invațat , iar opinia profesorului va fi drept urmare aceasta.

Lycon identifica o alta dificultate: in timpul procedeelor de inrolare in armata, lui George i se pune intrebarea: ' Ce ai spune daca ți s-ar cere sa te descrii?', al carui raspuns pe care baiatul il da, este: 'Ugh, blugh, blugh, ugh!'. Intaanim o dificultate, deși condițiile lui Grice sunt respectate. Prin raspunsul sau, George vrea sa-și arate disprețul, și vrea ca ofițerul sa recunoasca intenția sa de a-i arata. Dar in ceea ce privește sensul lingvistic, George n-a vrut sa zica nimic.

Un raspuns la aceasta obiecție, ar fi ca interjecțiile 'ugh, blugh', pot capata un ințeles lingvistic in contextul in care le-a folosit George, așa cum au capatat ințeles și alte interjecții, cum ar fi: 'of', 'ia', 'oh', etc., care inițial, independent de context nu insemnau nimic; chiar daca nu au obiect de referința, ele tot au sens, ințeles. Așadar 'ugh blugh' au un ințeles in contextul in care sunt folosite de George, mai ales daca acestea sunt insoțite de gesturi faciale, care sa arate disprețul; astfel auditoriul va putea ințelege ce vrea sa ii comunice prin ele. Dupa cum am spus la inceput, pentru Grice ințelesul cuvantului nu exista nicaieri altundeva decat in mintea vorbitorului.

Se pare ca teoria lui Grice nu e atat de clara și relevanta, deși la o prima lectura asta este impresia pe care ți-o lasa. Criticii acesteia au surprins mai multe dificultați, și le-au expus in detaliu; scopul meu a fost sa le identific pe cele mai relevante.

Bibliografie:

'https://www.fil.unibuc.ro/~stefanov/study/fillbj/grice_intelesul.html'  'https://www.fil.unibuc.ro/~stefanov/study/fillbj/lycan.pdf', pg. 103- 108