Lumea umana a spatiului si timpului

Lumea umana a spatiului si timpului

Pentru majoritatea analistilor, contextualizarea spatiala participa la "punerea in scena" a actiunilor de comunicare. Adica metafora inculcata mintilor intr-o analiza este cea a unei "productii" (text, desen sau pictura) care se va face pe un "suport servind drept fundal", suport inzestrat cu propria originalitate (textura, trama, culoare, decupaj). Forma expresiei isi va vedea atunci semnificatia "orientata" in functie de forma suportului (un text scris pe hartie roz va avea alt efect decat acelasi text scris pe hartie verde fosforescent). Conceptia de mai sus face dificila conceptualizarea proceselor de interventie a actorilor asupra contextului spatial al comunicarii lor.

Este recomandat sa consideram incheiat modelul static de analiza, intemeiat pe "punerea in scena", care presupune o singura si unica punere in scena. Contextul spatial este unul dintre aspectele contextului general al oricarei actiuni de comunicare si variaza in functie de interventiile actorilor. Sa amintim ca respectivul context nu inglobeaza obligatoriu totalitatea elementelor contextului "obiectiv" si "real" care-i inconjoara pe actori. Este constituit din elemente care li se impun indubitabil (intr-o manevra mai mult sau mai putin clara, intr-o reprezentare cel putin comuna) actorilor in timpul comunicarii. De pilda, delegatii, prezenti la o intalnire directorul institutiei, stiu ca se afla in cabinetul respectivului director, in fata acestuia si a colaboratorilor lui, in timp ce in sectii, colegii lor, le asteapta iesirea de la intrevedere.

Actorii vor interveni in schimburile lor pentru a aminti, accentua, minimiza cutare sau cutare element pertinent, in ochii lor, pentru a-i modifica expresivitatea, importanta, constrangerile asupra lor sau asupra celorlalti. Toate interventiile participa la ceea ce numim "procesele de contextualizare spatiala", si sunt forme de interventii care schimba, pentru actori, valoarea contextului. Aceste transformari se rasfrang asupra sensului a tot ceea ce se intampla din punctul de vedere al comunicarii, fiind, ele insele, procese comunicationale. Interventiile iau parte in intregime la geneza sensului.

Spatiul si timpul constituie cadrul in care este implicata comunicarea si intreaga realitate. Nu putem concepe nici un lucru real in afara conditiilor de spatiu si timp. Nimic in lume, dupa Heraclit, nu-si poate depasi propriile dimensiuni - si aceste dimensiuni sunt limitari spatio-temporale.

Primul lucru care devine clar printr-o astfel de analiza este acela ca exista tipuri fundamental diferite ale experientei spatiale si temporale. Nu toate formele acestei experiente sunt situate la acelasi nivel. Exista straturi inferioare si superioare asezate intr-o anumita ordine. Stratul cel mai de jos poate fi descris ca spatiul si timpul organic. Fiecare organism traieste intr-un anumit mediu ambiant si trebuie sa se adapteze in mod constant la conditiile acestui mediu pentru a supravietui. Chiar la organismele inferioare, adaptarea cere un sistem de reactii destul de complicat, o diferentiere intre stimulii fizici si un raspuns adecvat la acesti stimuli. "Cand ne apropiem de animalele superioare, ne intalnim cu forma noua de spatiu pe care o putem numi spatiu perceptibil. Acest spatiu nu este o simpla informatie senzoriala; el este de o natura foarte complexa, continand elemente ale diferitelor tipuri de experienta senzoriala - optica, tactila, acustica si kinestezica"[1].

Informatia, specifica lumii umane, are si ea un rol aparte. Campul de informare, generalizat, modifica in noi sentimentul timpului: efectul reculului, multa vreme considerat ca factor de obiectivitate, trebuie sa tina seama astazi de noul efect de actualitate, a carui putere este cea de a se confunda, la limita, cu perceptia. Insasi aria perceptibilului, care se limita si se limiteaza inca, riguros vorbind, doar la ceea ce puteau cuprinde simturile noastre - cativa metri pentru auz, cateva mii de metri pentru vaz, cativa centimetri pentru pipait - se extinde la intreaga planeta si chiar mai departe.

"Contextul spatial al oricarei comunicari este prezent constant, daca luam in considerare faptul ca nu putem comunica in afara unui loc materializat. Astfel, afisele se lipesc in oras, reuniunea consiliului de administratie se desfasoara la sediu, formarea la distanta se face acasa la fiecare. A face un actor sa vina intr-un loc, a aranja un loc intr-un mod sau altul, a constrange (sau a elibera) atitudinile ori preocuparile, a constrange discursul prin artificii tehnice sau materiale, a atribui anumite locuri in spatiu, a permite sau nu cutare sau cutare tipuri de miscari sau deplasari sunt procese de contextualizare spatiala, participand la "regie", care vor interveni apoi asupra sensului comunicarilor pe care cutare sau cutare actor le va face pe scena. "Regizorul" este deci, inainte de orice, un "comunicator", adica o persoana care manipuleaza procesele de comunicare spatiala si senzoriala pentru a favoriza "efectele de sens" pe care le sconteaza"[2]. Decalajul spatio-temporal conditioneaza totodata evenimentul, transmiterea sa si receptorul. In cazul presei, care recurge la scris, nenumarate mijloace sunt puse in lucru, dupa nevoi, pentru a activa impactul: marimea titlurilor, punerea in pagina (cinci coloane pe prima pagina), fotografii de presa etc. Ramane faptul ca transmisia decalata nu poate prinde din urma, prin definitie, transmisia instantanee sau in direct cum i se mai spune, proprie radio-ului si televiziunii.

"Abolirea distantelor si a barierelor fizice redirectioneaza creatiile noastre in sesizarea si perceperea estetica a timpului real. Miturile samanului isi gasesc corespondente in procedurile telematice, proceduri care dupa Pierre Levy, deschid calea unei noi forme de "relational", ce armonizeaza individul cu colectivul, lasand sa se intrevada nasterea unei "inteligente" colective pe care el o numeste inteligenta distribuita"[3].

Chiar daca aceste constatari raman schematice, ele permit totusi sa se-nteleaga ca contactul destinatarului cu mesajul difera considerabil dupa modul in care avem de-a face cu un canal natural (voce, prezenta fizica a interlocutorului, gesturi, mimica), cu un canal artificial (cinema, radio, televiziune, presa) simplu sau complex, implicand o senzatie dominanta, vizuala sau auditiva, sau amandoua deodata; apoi si dupa cum e vorba de un canal artificial simbolic, ca cel al limbii si scrisului, sau de unul artificial mecanic, ca cele ale radioului sau televiziunii. Noua tehnologie de transmitere a mesajelor e pe cale de a ne modifica profund psihologia.