Permis si nepermis, grav si mai putin grav in teoriile deontologice

Permis si nepermis, grav si mai putin grav in teoriile deontologice

Am constatat anterior cat de importanta este restrangerea normelor deontologice, precum si diferentierea actiunilor permise de cele negative. Primele au, totusi, si urmari negative, in timp ce secundele constau in infaptuirea raului. Ramane incert, insa, daca acest dublu obiectiv va putea fi indeplinit cu succes. Mai multi autori se declara sceptici cu privire la posibilitatea stabilirii unui criteriu clar, justificat, de necontestat, de diferentiere a prejudiciului grav de cel mai putin grav, deci superficial. Din multitudinea de variante utilizate, vom incerca sa prezentam rezultatul unui demers interesant.

In acest sens, ar trebui sa fim de acord cu urmatorul rationament: perspectivele noastre asupra actiunilor corecte sau gresite si asupra factorilor care limiteaza responsabilitatea individuala, in raport cu rezultatul actiunilor realizate, determina modul de abordare a consecintelor negative ale unei actiuni ca reprezentand prejudicii grave sau acceptabile. Convingerile si reprezentarile, in acest sens, difera in functie de principiile etice si normative ale fiecarei fiinte umane. Cei care cred ca suntem obligati sa prevenim producerea unor consecinte negative nu vor accepta ideea ca prevenirea raului ar putea fi un rau in sine, la fel cum cei care o perspectiva mai restransa asupra obligatiilor morale vor considera producerea raului poate fi permisa. Dimpotriva, un consecintialist va considera ca refuzul de a minti o persoana in scopul protejarii altei persoane reprezinta un rau condamnabil. In concluzie, chiar si in situatiile in care oamenii depun eforturi sustinute pentru a respecta normele deontologice, ei le interpreteaza ca fiind sugestii diverse de actiune si, in consecinta, vor actiona in mod diferit in incercarea de a se conforma unora sau altora dintre ele.

Nici celalalt mijloc traditional de restrangere a normelor deontologice, prin aplicarea principiului "dublului efect", asociat diferentierii dintre raul intentionat si cel neprevazut, nu are rezultate mai bune, din cauza criticilor aduse acestui principiu si ale incertitudinilor legate de justificarea distinctiei mentionate.

Noi credem ca aceste critici sunt intemeiate si, de aceea, ele ar putea pune probleme serioase teoriilor deontologiei contemporane. Ele indeamna fie la extinderea interdictiilor, fie la retragerea afirmatiei referitoare la caracterul absolut si categoric. Mai intai, ele apar in legatura cu conflictele dintre indatoriri, declansand o viziune normativa nefireasca. Mai apoi, ele ameninta cu subminarea structurala a teoriilor deontologice.

Intrebarea care se pune, este daca normele deontologice nu ar avea o influenta categorica, atunci in ce consta influenta pe care o au acestea si cum poate o persoana sa stabileasca, intr-o situatie concreta, daca viitorul act al ei este sau nu cu adevarat un fapt interzis. Iata pentru ce, noi am ajuns la concluzia ca, daca normele deontologice nu poseda si nu includ aceasta insusire si capacitatea de a indica individului posibilitatea de a alege cea mai corecta atitudine, atunci teoriile deontologice se afla in pericol sa se destrame, luand forma unui pluralism etic cu profunde semnificatii intentioniste. Se afirma ca anumite lucruri sunt gresite, insa ramane la latitudinea fiecarui individ sa stabileasca influenta prohibitiva pe care normele le exercita in anumite situatii concrete si urmarile mai mult sau mai putin grave ale faptului savarsit. O asemenea pozitie este analizata in lucrarea lui Jonathan Dancy "Etica indatoririlor prima facie" in care autorul se indeparteaza semnificativ de perspectiva deontologica.

Deontologii veritabili sustin o parere care nu lasa loc la compromisuri. Ei afirma ca nu exista absolut nici un motiv de a refuza incalcarea normelor deontologice atunci cand consecintele acestui refuz ar putea fi nefaste. In acest sens, Fried afirma: ". exista situatii extreme, cand uciderea unui singur om nevinovat ar putea salva o intreaga comunitate sau natiune. In asemenea cazuri, mentinerea rationamentului in forma sa absoluta ar reprezenta un veritabil fanatism, iar evenimentul catastrofal va aduce binele si raul absolut fata in fata. Dar chiar si in aceste conditii "ar fi o lipsa de consecventa" a sustine ca evaluarea binelui si a raului este o chestiune de nivel, ea fiind dependenta de binele atins si de raul care trebuie evitat( conform teoriei consecintialiste). In ceea ce ma priveste, sunt de parere ca tocmai conceptul de catastrofa este unul deosebit, pentru ca identifica situatii extreme in care nu mai sunt valabile rationamentele obisnuite( nici chiar asupra binelui sau raului )" .

O versiune similara este dezvoltata de Donovan in analiza efectuata asupra teoriei consecintialiste. Astfel, si el constata faptul ca intrucat se admite ca normele deontologice pot fi incalcate in situatii critice, acest lucru salveaza teoria deontologica de impresia fanatismului, conferindu-i mai multa credibilitate. Totusi, el atrage atentia asupra existentei posibilitatii ca aceasta eventualitate sa poata fi subminata prin introducerea "clauzei catastrofale". Intrebarea care insoteste acest pericol este de ce actiunile noastre asupra celorlalti devin relevante doar la nivelul catastrofal ? Si care ar fi acele criterii care ar putea facilita deosebirea dintre o situatie catastrofala si un banal eveniment in care se aplica principiul de mai sus ?

Este la fel de imaginat, cum ar putea cineva sa demonstreze ca deciziile de a actiona sau nu pentru salvarea unei notiuni care, intr-o situatie si in conditii mai putin extreme, ar putea fi considerata gresita, nu este o decizie morala. O asemenea viziune sugereaza ca anumite circumstante nefericite ne pot absolvi, intr-o anumita proportie, de indeplinirea obligatiei de a actiona moral. Atunci cand morala traditionala a fost formulata, pentru prima oara, si a fost sustinuta, gama de situatii si probabilitatea producerii catastrofei sau posibilitatea de a-i face fata erau restranse.

In prezent, lumea traieste sub amenintarea permanenta a unei posibile catastrofe mondiale sau zonale, ceea ce face ca perceptia cu privire la capacitatea morala si la responsabilitatea individului sa fie mult mai larga, reflectand tocmai constientizarea acestei realitati. Se intreprind eforturi precum preintampinarea accidentelor nucleare sau a calamitatilor naturale care ar putea sa apara nu numai stupide, ci si gresite. Ideea ca principiul binelui si raului nu pot fi aplicate in situatii extreme incurajeaza complezenta sau chiar pasivitatea. De aceea, credem ca trebuie respinsa in virtutea principiilor moralei.