O perspectiva critica asupra propagandei din Antichitate si pana la sfarsitul Razboiului Rece

O perspectiva critica asupra propagandei din Antichitate si pana la sfarsitul Razboiului Rece

Cronologia evenimentelor legate de conceptul de propaganda prezentata in anexa 2 reprezinta dupa cunoasterea noastra o prima si desigur perfectibila incercare romaneasca de acest fel. In primul rand, ea trebuie sa se fundamenteze pe o definitie, pe un inteles limpede al conceptului de propaganda, pentru ca in baza acestuia sa se faca selectia evenimentelor. Chiar si asa, nu este posibil a fi excluse din lista cronologica o serie de evenimente sau momente, care potrivit altor analisti sau istorici recunoscuti (si ale caror opere au constituit sursa documentara a acestei cronologii) sunt considerate drept semnificative pentru istoria propagandei. Am introdus in cronologie acele evenimente marcante care au insemnat in istorie incercari de influentare in masa din Antichitate si pana la sfarsitul Razboiului Rece, intr-un anumit context politic sau militar, dar si momentele ce au avut consecinte propagandistice, fara a fi ele insele momente de propaganda, astfel incat acesta selectie in mod deliberat nu corespunde parametrilor definitiei anterior formulate. Principala motivatie a acestei optiuni o reprezinta tocmai contra-argumentul: in cronologie pot fi identificate exemple care sa infirme sau sa puna sub semnul indoielii validitatea conceptului de propaganda propus de noi. Ca urmare, asa cum se intampla si in viata curenta de pe strada, din amfiteatre sau de pe micul ecran am introdus in aceasta cronologie acele secvente despre care exista perceptii consistente, cum ca ar reprezenta momente propagandistice. Totodata, desi cenzura este un concept diferit de cel de propaganda, chiar daca sunt cvasi-inseparabile in practica, am considerat ca mentionarea celor mai reprezentative momente din istoria cenzurii poate reliefa mai limpede contextul si succesiunea evenimentelor strict propagandistice.

Cu toate acestea, in cele ce urmeaza vom incerca supunerea spre analizei doar acelor evenimente semnificative si mai ales controversate privind incarcatura lor propagandistica, in incercarea de a le descarca, sau dimpotriva a le consacra din perspectiva actuala, de acuzatia de propaganda. Astfel, cele sapte caracteristici definitorii ale propagandei: planificarea, sustinerea de catre un sponsor, onerozitatea, scopul politic, impunerea prin contrangere sau coercitie, exclusivitatea si minciuna in toate formele ei, vor fi discutate pentru fiecare caz in parte.

Monumentele din vechea Mesopotamie ridicate in urma cu cinci milenii, avand un evident mesaj descurajator, intimidant la adresa posibililor agresori, ridicate de regii sumerieni, au fost actiuni planificate in vederea influentarii, au fost sustinute oficial, in beneficiul sponsorilor acestora, scopul politic fiind probabil legat de mentinerea la putere a dinastiei sau apararea tarii, dar putea fi legat si de traditii sau credinte religioase din afara spectrului intereselor politice. De asemenea, chiar daca basoreliefurile au exagerat sau au filtrat in mod deliberat realitatile prezentate, este greu de demonstrat atat impunerea lor obligatorie spre vizionare, cat si caracterul lor declarat exclusiv, dat fiind specificul societatii din acea vreme. In concluzie, desi nu pot fi excluse din sfera propagandei, ele nu pot fi ferm calificate drept opere de propaganda. Tot datorita evidentei lipse cel putin a conditiei coercitive si a celei exclusive - cetatenii greci nu erau constansi sa asculte Filipicele lui Demonstene, iar o alta opinie era oricand posibil a fi exprimata in aceleasi conditii - celebrele discursuri ale marelui orator atenian, chiar daca erau bine gandite inainte si aveau o puternica incarcatura politica, nu pot fi considerate drept acte de propaganda. In schimb, actiunile intreprinse in mod premeditat si sistematic de Alexandru Macedon sau de Iulius Cezar pentru influentarea adversarilor sau castigarea sprijinului popular in vederea atingerii scopurilor lor politice, din care ceea ce numim astazi cultul unei personalitati invincibile (pe atunci perceputa a avea puteri divine) pot fi calificate drept propaganda. Onerozitatea respectivelor actiuni intreprinse strict in beneficiul sponsorilor (ceremonii, parazi, scrieri, discursuri, zvonuri, simbolistica adecvata transpusa in monumente sau monede etc.), exclusivismul si impunerea acestora prin forta autoritatii unice, prezentarea exagerata, poate chiar mincinoasa prin filtrarea faptelor si imprejurarilor reale constituie alte argumente pentru acordarea atributului de "propagandistice". Nu pot fi insa denumite drept actiuni de propaganda siretlicurile sau stratagemele folosite de respectivii mari comandanti pe fronturile de lupta pentru inselarea sau descurajarea ostilor adverse.

Campaniile de initiere si de sustinere a Cruciadelor din 1095 si 1213 de catre Papalitate consideram a fi actiuni clare de propaganda, ele intrunind perfect caracteristicile definitorii ale acesteia: au fost planificate de catre Papa, care le-a si sponsorizat pentru atingerea scopurilor politice ale Sfantului Scaun aflat in competitie cu puterile laice; au fost impuse prin autoritatea uneori coercitiva a bisericii, au fost exclusive deoarece nu au admis opinii contrare ce erau considerate drept eretice sau tradatoare si au utilizat pe scara larga demonizarea lumii islamice, prin exagerarea pana la falsificarea realitatilor din Tara Sfanta.

Desi se recunoaste faptul ca la inceput a lipsit premeditarea unei campanii de propaganda anti-catolica si anti-papala de catre Martin Luther, aceasta survenind dupa excomunicarea sa in 1521, credem ca intreg demersul reformatorului german a avut mai mult caracteristicile unui act de protest moral si religios derulat in public, decat aceluia al unuia de propaganda: in conditiile epocii nu putea fi satisfacuta nici conditia impunerii si nici cea a exclusivismului unei propagande protestante - dimpotriva, catolicismul a contracarat cu vehementa prin toate mijloacele disponibile; minciuna, exagerarea din scrierile lui Luther pot fi cu greu dovedite, dat fiind coruptia si carentele morale recunoscute ale sistemului catolic de atunci. Sunt insa identificabile unele obiective politice regionale germane, la fel ca si sustinerea protestantismului de catre unii nobili sau suverani locali, ce nu priveau cu ochi buni suprematia Papalitatii.

Atunci cand, fortat de imperative politice, regele Angliei a decis in 1534 divortul de Papalitate si intoarcerea credintei supusilor sai spre o noua forma de crestinism national - anglicanismul - iar pentru aceasta utilizeaza toate mijloacele autoritare disponibile, avem de-a face cu o adevarata campanie de propaganda dusa de statul englez asupra englezilor. Actul de infiintare a Sacrei Congregatii de Propagare Credintei de catre Papa Grigore al XV-lea in 1622 reflecta insa incipienta viitoarelor carateristici definitorii a propagandei: institutia a fost planificata in scopul supravietuirii si mentinerii doctrinar-politice a Bisericii catolice, beneficiarul si sponsorul fiind Papa si Vaticanul; coercitia si exclusivismul au fost aplicate prin instrumentele Inchizitiei si autoritatilor ecleziastice, respectiv prin forta dogmei catolice; daca discutia despre minciuna sau fals nu-si are loc in spatiul credintei, atunci negarea agresiva a altui ritual de credinta crestina, ascunderea unor adevaruri defavorabile sau demonizarea rau intentionata a celor de o alta opinie religioasa satisfac si aceasta caracteristica a propagandei.

Asa numitul "razboi mediatic" de pionierat dintre gazetele regaliste si cele republicane din timpul Razboiului Civil din Anglia (1641-1646) intruneste caracteristicile unui duel propagandistic, putand fi usor identificata planificarea, sponsorizarea, onerosii beneficiari (regele Carol I, respectiv Oliver Cromwell), obiectivele politice ale fiecarei tabere, amenintarea cu forta armelor, exclusivismul si radicalismul argumentelor fiecaruia, alaturi de partizanatul si morala de a doua instanta din constructia acestora. Aceleasi argumente sunt valabile si in cazul confruntarii propagandistice dintre colonistii americani si britanici din timpul Razboiului de Independenta a Statelor Unite (1775-1783), cu mentiunea ca actiunilor lui Benjamin Franklin in Europa, in special in Franta, le lipsea impunerea prin constangere. Constrangerea, sub forma amenintarii ghilotinei, a fost insa omniprezenta pe timpul Revolutiei Franceze, cand propaganda a functionat in aproape toate coordonatele sale moderne: avand o puternica si omniprezenta incarcatura simbolica premeditata, beneficiind de o prima forma institutionala (Biroul spiritului infiintat in 1792), la dispozitia onerozitatii liderilor revolutionari si totodata sponsori ai campaniilor, urmarind obiectivele politice generale ale Revolutiei amestecate cu cele de partid, practicand excluderea oricaror alte opinii sau atitudini decat cele dictate de imperativele momentului, utilizarea de minciuni, denaturari, exagerari ambalate in discursuri pasionale si entuziaste.

Epoca napoleaneana, indeosebi perioada imperiala, a cunoscut o exacerbare a propagandei de stat si a celei in beneficiul liderului suprem, comparabila doar cu perioada ascensiunii spre putere a lui Iulius Cezar, urmata de secolele de aur imperiale romane. La inceput, utilizand doar resursele armatelor comandate, iar apoi pe cele ale statului francez, Napoleon a initiat si sustinut o vasta campanie de propaganda in beneficiul imaginii sale personale - asociata gloriei Frantei, tot asa cum si in Antichitate, imparatii romani proclamau doar gloria Romei eterne - pe care a impus-o prin toate mijloacele disponibile pe intreg teritoriul francez si apoi cel controlat de armatele sale. Cenzura imperiala napoleoneana a functionat in stransa cooperare cu politia condusa de temutul Fouche, pentru ca ascunderea intregului adevar, supralicitarea elementelor favorabile, denaturarea unor fapte si interpretarea tendentioasa a altora, impreuna cu demonizarea inamicilor sa fie cvasi-omniprezente in propaganda napoleoneana. Napoleon a fost primul caz de "cult al personalitatii" din istoria moderna, aparut pe fundalul celei mai sangeroase si rapide emancipari sociale si culturale a unui popor care tocmai se desprinsese de ruralitatea feudala si intra in urbanitatea erei industriale. Reteta napoleoniana de cult al personalitatii a fost preluata si adaptata apoi nu doar de nepotul sau, Napoleon al III-lea, ci si de alte capete incoronate sau dictatori europeni din urmatoarele doua secole.

Tot in timpul epocii napoleoniene si in perioada imediat urmatoare revine in actualitate un fenomen ce-si facuse aparitia in Antichitate si care avea sa ia amploare in secolele urmatoare: lucrarile de arta cu mesaj politic. Intrebarea care se pune este in ce masura opere de arta plastica precum "Incoronarea imparatului si a imparatesei" semnat de David in 1808 sau "Libertatea conducand poporul" a lui Delacroix pot fi catalogate drept lucrari de propaganda. Aceeasi intrebare ramane valabila si pentru compozitiile muzicale (Marseilleza lui Rouget de L'Isle) sau cele sculpturale sau arhitecturale (Arcul de triumf decorat cu basorelieful intitulat tot Marseilleza, realizat de Francois Rude) din aceeasi epoca, la fel ca si cele ce le-au urmat in timpurile viitoare. Urmarind raspunsurile posibile la compatibilitatea respectivelor opere cu cele sapte conditii definitorii puse propagandei, se poate formula urmatorul verdict: chiar daca respectivele creatii au fost comandate si concepute in scopul influentarii maselor de privitori sau ascultatori in sensul sugerat de mesajul lucrarii (corespunzator obiectivelor politice ale momentului respectiv), este greu a accepta drept plauzibile conditiile referitoare al coercitie, exclusivism sau minciuna, tocmai datorita statutului si calitatilor artistice ale respectivelor opere. Interpretarea artistica, viziunea deliberat originala si subiectiva a artistului, atunci cand acestea nu sunt vadit tendentioase, eludeaza astfel de opere de arta de acuzatia de minciuna: oricine poate afirma ca respectiva opera este fictiva sau marturisit exagerata, oricat de percutant, insinuant sau persuasiv ar fi mesajul inglobat al acesteia, la fel cum oricine o poate ignora, fara a risca repercusiuni coercitive pentru acest gest. Nici conditia de exclusivitate nu este indeplinita, deoarece functie de sensibilitatile, educatia si cultura fiecaruia orice receptor poate interpreta mesajul in felul sau. Tocmai datorita calitatilor artistice ale respectivelor opere, ele sunt dificil a fi catalogate in registrul propagandistic, chiar daca creatorul sau sponsorul acestora a avut astfel de intentii, care au generat in cele din urma emotii sau opinii in concordanta cu asteptarile. La fel de adevarat este faptul ca tentatia post factum de a confisca opere consacrate de arta vizuala in special, dar si muzicala (cazul Wagner in perioada nazista de exemplu) de catre propagandisti, in beneficiul unor teme ulterioare, straine creatorului, a fost si este irezistibila, mecanismul fiind similar celui al exploatarii propagandistice a istoriei. Aceeasi argumentatie ramane valabila si in cazul filmului, dar cu unele delimitari importante intre filmul de arta si filmul de propaganda. Datorita marii sale audiente si popularitati, precum si datorita enormei sale capacitati de a genera emotii puternice si chiar judecati de valoare, filmul constituie un mediu extrem de propice propagandei si de aceea pronuntarea verdictului trebuie facuta de la caz, la caz. Filmele lui Leni Riefenstahl, "Triumful vointei" sau "Olimpia", cele ale lui Serghei Eisenstein, "Crucisatorul Potemkin" (1926) sau "Octombrie" (1927) au fost create si insistent distribuite germanilor si rusilor in scop deliberat propagandistic de catre autoritatile naziste si sovietice, pe fundalul interzicerii altor productii cinematografice straine, ostile din punct de vedere ideologic. In schimb, despre "Dictatorul" lui Chaplin, chiar daca avea un evident mesaj anti-nazist, tocmai datorita la fel de evidentelor calitati artistice este greu sa-i fie atribuit epitetul de propagandistic. De asemenea, "Casablanca", emotionantul film cu Humprey Bogart si Ingrid Bergman, desi a fost creat in 1942 pentru a consolida moralul luptatorilor impotriva Germaniei naziste nu poate fi catalogat in panoplia propagandistica. Numeroase productii cinematografice de lung si scurt metraj au fost produse cu precadere in timpul Razboiului Rece si de o parte si de alta a Cortinei de fier pe baza unor rigide clisee propagandistice, ce reflectau perceptia angoasanta despre amenintarea celuilalt, cu singura deosebire ca productiile hollywoodiene aveau un aspect mult mai comercial-digerabil, fata de incrancenarea dogmatica a celor de sorginte sovietica. Asemanatoare filmului este situatia literaturi, in speta cea a romanului si a poeziei, specii literare din care se pot cita numeroase exemple ivite de-a lungul istoriei care desi au continut un anumit mesaj politic cu caracter persuasiv-partizan, au fost salvate de stigmatul propagandistic prin valentele lor artistice. Cu totul special este cazul istoriei, care nu doar in timpul Razboiului Rece (a se vedea "Istoria romanilor" in varianta stalinista scrisa de Mihai Roller) dar si in Evul Mediu, la fel ca si in prezent a servit ca vehicul propagandistic in beneficiul Puterii. Istoria poate constitui exemplul cel mai bun pentru a se face distinctia clara intre propaganda - cea care te obliga sa gandesti intr-un fel anume - si educatie - care te invata cum sa gandesti tu insuti.

Proliferarea presei scrise, apoi a telegrafului in secolul XIX oferit propagandei noi si subtile medii de afirmare. Ori de cate ori a avut posibilitatea, puterea - la fel ca si opozitia - nu a rezistat tentatiei de a monopoliza mass-media si a o rechizitiona in propriul beneficiu propagandistic. Acelasi lucru s-a intamplat si cu radioul, filmul si televiziunea pe parcursul secolului XX. Nu intamplator explozia mediatica din secolul XIX a fost insotita de o amplificare corespunzatoare a masurilor de cenzura si represive ale autoritatilor, iar miscarile politice de opozitie s-au bazat intotdeauna alaturi de evenimentele organizate, pe mass-media pentru a-si atinge obiectivele. Diferenta dintre mass-media si alte medii de propaganda - indeobste cele aflate la indemana si sub autoritatea totala a beneficiarului - este aceea ca intreg corpul jurnalistic este imposibil de controlat si dirijat, iar tentatia de evadare spre "celalalt" adevar, cu posibilitatea unei enorme recompense in popularitate si castig financiar este, facand parte din insasi natura fiintei umane. De aceea, discutia despre raporturile dintre propaganda si mass-media este mult mai complexa si constituie un subiect de sine statator.

Despre evenimentele semnificative din istoria universala a secolelor XIX si XX, cu deosebire despre situatiile de criza sau razboi, am discutat fie in capitolele anterioare, fie in volumele mele Propaganda fara frontiere (Nemira, 2002) sau Arme care nu ucid (Nemira, 2004). Constientizarea propagandei si a beneficiilor aduse de acesta intr-o societate de masa de catre liderii epocii explica de ce cvasitotalitatea acestor evenimente sunt susceptibile de a fi clasificate astazi drept acte de propaganda, indeplinind cele sapte conditii definitorii.

3.4. Actualitatea propagandei

Desi despre propaganda se discuta indeobste la timpul trecut, termenul continua sa fie adesea utilizat in discursurile contemporane cu referire la evenimente de maxima actualitate. Liderii politici s-au obisnuit sa foloseasca termenul atunci cand se refera la adversari, iar mass-media il foloseste si ea mult mai frecvent, deoarece ii satisface din plin nevoia de simplificare, prin implicita segregatie intre bine si rau pe care acest cuvant o inoculeaza in mintea oamenilor. Atribuirea calificativului de propaganda trimite instantaneu perceptia catre experienta nefasta a trecutului imadiat care este astfel aruncata de-a valma, fara nuante si diferentieri asupra evenimentului actual.

Institutiile de propaganda, asa cum le-am cunoscut la nazisti sau la comunisti, au disparut din actualitate si au ramas doar in cartile de istorie. Nu insa si actiunile, campaniile de propaganda, care continua sa se desfasoare sub ochii nostri. Care sunt acelea? Iata o intrebare al carei raspuns se poate gasi doar in analiza si cercetarea a noi concepte materializate prin actiuni specifice in ultimile decenii. Cert este ca propaganda, oricat de ostracizata a fost, continua sa supravituiasca, nu numai in perceptia subiectiva a indivizilor, dar si in actiunile concrete din spatiul comunicarii in masa. Un prim si grosier raspuns se poate totusi formula astfel: identificam propaganda in manifestarile acelor state sau organizatii care inca nu si-au dezvoltat capacitati teoretice si practice de operatii informationale, psihologice sau mass-media, de diplomatie publica, de relatii publice etc. Mai putem identifica in zilele noastre propaganda intr-o gama larga de manifestari politice provenind cu precadere din zona regimurilor totalitare, dar in nici un caz in sferele comerciale, sportive, culturale, militare de unde ea a fost eliminata de mult mai eficientele concepte de reclama, publicitate, PSYOPS. "Retragerea" propagandei doar in sfera politicului a fost fortata tocmai de aparitia acestor noi si mult mai igienice forme de comunicare persuasiva in masa, care in timpurile precedente nu erau posibile. Pe de alta parte restrangerea perceptiei asupra propagandei doar la zona politica permite si o limpezire, o precizare mult mai benefica a discursului public, astfel incat in final toata lumea sa stie precis despre ce vorbeste si se vorbeste, cu asumarea responsabilitatilor de rigoare.