ALECSANDRI CA OM IN FATA CRITICILOR
Exista o imagine "orala" prin care clasicii se fixeaza in
memoria fiecarei generatii, o medie intre exaltare si
contestare, o sinteza curenta a modului in care o generatie sau
alta intelege sa preia valorile clasice. O imagine eterogena si
abstracta, un amestec de reminiscente scolare si opinii
autorizate, de poncife su etichete de prestigiu. In linii mari, imaginea "orala"
de astazi a lui Vasile Alecsandri este aceea a unui valoros exponat de
muzeu, bine conservat si frecventat rar, mai mult de specialisti si
uneori, de marele public, din ratiuni instructive. Nu se poate spune, cu
toate acestea ca opera lui Alecsandri si teatrul in mod deosebit nu au
starnit interesul criticii. Mai mari sau mai mici, majoritatea criticilor si
istoricilor nostri literari s-au pronuntat asupra operei sale, iar teatrul
a beneficiat, mai cu seama in ultimii ani, de "exegeze regizorale" foarte indaznete
si foarte importante pentru realizarea unui circuit mai firesc al operei
sale dramatice. Fara indoiala, in ce priveste dramaturgia,
criticii cei mai minutiosi au fost regizorii. Ei nu l-au "respectat"
pe Alecsandri dar l-au studiat si l-au imbogatit cu experienta
celor aproape trei jumatati de secol de teatru care au trecut de
la o mare premiera a dramaturgiei noastre: "Iorgu de la Sadagura". De la monografie la eseu, de la cercetarea
obiectiv-istorica si de la punerile in scena mai inventive, pana la simpla cronica
de spectacol, dramaturgia si, in general, opera lui Alecsandri a produs ,
nu numai la noi ci si in alte tari ale lumii o bibliografie
critica masiva ce ramane ea insasi obiect de cercetare si
valorificare. "Imaginea orala" pe care o avem astazi despre
Alecsandri nu este, prin urmare , decat in parte o nedreptate a criticii. Se
poate spune dimpotriva, ca fiind foarte frecventat de cercetatorii
literari, Alecsandri s-a ales cu cateva etichete de prestigiu care prin
popularitate au limitat perspectiva asupra operei, dar au au si stimulat,
prin reactiile contestatare pe care le-au provocat, aparitia unor noi
puncte de vedere asupra autorului. O veritabila colectie de asemenea
etichete de prestigiu ne-a lasat George Calinescu. Era, bunaoara,
Alecsandri un "sentimental facil"? exterioritatea limbajului, absenta emotiei
si simularea acesteia in scenele lirice nu sunt neaparat dovezi ale
sentimentalismului. Nu cumva Alecsandri este facil in multe pagini ale operei
sale tocmai pentru ca nu era,ca scriitor, un sentimental? "Nici un curent
pasional nu strabate dedesupturile zugravelii sale", spunea Tudor Vianu.
Simetria bunelor sentimente si suveranitatea solutiilor instructive si
moralizatoare ale conflictelor sale dramatice nu sunt de natura somatica
ci morala; nu au in ele nimic sentimental ci sunt produse de ratiune,
de calcul mai exact. Alecsandri este ca temperament, un "pozitivist". Un om
manierat pe care utilitatea si confortul de a fi, in limitele posibile,
agreabil cu toata lumea, l-au putut determina sa para sentimental.din
calcul sau din discretie, Alecsandri a evitat sa expuna public
altceva decat ceea ce el insusi credea de cuviinta, exercitand o
cenzura severa asupra sa si asupra operei sale, iar
temperamentul sau polemic de o expresivitate argheziana s-a exercitat
foarte rar in opera destinata publicului, niciodata in coloanele
ziarelor si totdeauna in corespondenta pe care, desigur, Alecsandri o
purta cu sentimentul posteritatiii. Ranit adeseori, mai ales in
ultima parte a vietii, de critici,rivali si mai adesea de reprezentanti
ai altui gust, prea grabiti parca sa-i ia locul, uitand
poate in graba lor ca in literatura nimeni nu poate lua locul nimanui,
omul drept si loial care era Alecsandri, dar si omul de lume cu lustrul
misiunilor diplomatice si al ambasadelor europene, si-a gasit
totdeauna echilibrul in propria stabilitate dar si in practica indelungata
a bunelor maniere.
.com