De la Tratatul de la Bruxelles la Actul Unic European

De la Tratatul de la Bruxelles la Actul Unic European

O prima etapa a proiectului unei Europe a apararii a fost marcata de semnarea, la 17 martie 1948, a Tratatului de aparare colectiva de la Bruxelles, de catre Franta, Marea Britanie, Belgia, Luxemburg, si Olanda. Evolutia ulterioara a proiectului a fost insa influentata si chiar modelata, in buna masura, de infiintarea, la 4 aprilie 1949, a Organizatiei Tratatului Atlanticului de Nord.

La inceputul anilor '50, SUA au elaborat planul reinarmarii R.F. Germania, ceea ce a starnit opozitia vehementa a Frantei. Pentru a inlatura temerile pe care le-ar fi provocat, la numai cativa ani de la sfarsitul celei de a doua conflagratii mondiale, restaurarea unei armate germane, si a ancora ferm reinarmarea R.F.G. in proiectul constructiei europene, Franta a venit, in octombrie 1950, cu un contra-proiect, asa-numitul plan Pleven: cel al constituirii unei Comunitati Europene de Aparare (European Defence Community). Comunitatea Europeana de Aparare (CEA) trebuia sa fie un pandant in sfera apararii a Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (CECO), creata la 18 aprilie 1951.

Dupa dezbateri aprinse si negocieri sustinute, in mai 1952 tratatul care trebuia sa instituie CEA a fost semnat de catre cele sase state fondatoare ale CECO - Franta, Belgia, Olanda, Luxemburg, Italia si R.F. Germania. Proiectul CEA preconiza instituirea unei armate europene deplin integrate (cu uniforma comuna si steag propriu), compusa din 40 de divizii (14 franceze, 12 germane, 11 italiene si 3 din tarile Beneluxului), avand in fruntea sa un ministru european al apararii. Totodata, in septembrie 1952, au fost initiate negocieri menite a implementa articolul 38 al tratatului CEA, ce stipula necesitatea instituirii unui control democratic consolidat asupra noii comunitati. Noul proiect trebuia sa ia forma unei Comunitati Politice Europene (European Political Community), intemeiata pe un sistem de organe comune de luare a deciziilor.

Daca ar fi fost transpuse in practica, cele doua noi preconizate comunitati europene ar fi avut drept rezultat un grad de integrare europeana apropiat celui al unei confederatii. Insa la 30 august 1954 Adunarea Nationala a Frantei (Parlamentul francez) a refuzat de a ratifica tratatul ce instituia Comunitatea Europeana de Aparare, in aceste conditii atat proiectul CEA cat si cel inrudit acestuia, al unei Comunitati Politice Europene, cazand in desuetudine.

Ulterior, la 23 octombrie 1954, in urma semnarii Acordurilor de la Paris, ce modificau Tratatul de la Bruxelles pentru a permite Germaniei Federale sa participe la Alianta Nord-Atlantica in conditii acceptabile pentru vecinii sai, celor cinci tari semnatare ale Tratatului de la Bruxelles li s-au adaugat doua state vest-europene foste inamice in timpul celui de Al Doilea Razboi Mondial, Italia si RFG, noua organizatie primind denumirea de Uniunea Europei Occidentale (UEO).

In conformitate cu Acordurile de la Paris, obiectivele organizatiei nou create erau: promovarea drepturilor fundamentale ale omului si a celorlalte principii proclamate prin Carta Natiunilor Unite; apararea democratiei; intarirea legaturilor economice, sociale si culturale; constituirea in Europa Occidentala a unei baze solide pentru reconstructia economiei europene; oferirea de asistenta militara statelor membre supuse agresiunii; si promovarea unitatii si incurajarea integrarii progresive a Europei. Articolul V al tratatului fondator al UEO preciza ca "In cazul in care una din Inaltele Parti Contractante ar fi obiectul unei agresiuni armate in Europa, celelalte ii vor acorda, conform Cartei Natiunilor Unite, ajutor si asistentaprin toate mijloacele care le stau in putinta, militare si de alta natura". La randul sau, articolul IV stipula ca "Partile Contractante si organele stabilite de ele vor lucra in stransa cooperare cu NATO". Aceste doua articole au ghidat participarea membrilor UEO la proiectul apararii comune si la activitatile NATO.

Ulterior, in 1961, politicianul francez Christian Fouchet a propus crearea unei Uniuni Politice Europene, guvernata de principii interguvernamentale, pentru coordonarea politicilor externe ale statelor membre, o Comisie Politica Europeana urmand a-si avea sediul la Paris.

Planul Fouchet a fost respins de partenerii comunitari ai Frantei, fiind perceput ca un complot gaullist pentru subminarea Comunitatilor Europene (CE).

De asemenea, in perioada imediat urmatoare interventiei in forta a trupelor Tratatului de la Varsovia ce a pus capat experimentului reformist al "primaverii de la Praga" (august 1968), ministrul britanic al Apararii, Denis Healey, sustinut de cel de Externe, Stewart, a propus "constituirea unui "nucleu european" sau a unei "entitati europene" in cadrul NATO, considerand ca Europa Occidentala poate sa-si asigure, la un cost acceptabil, o aparare si un factor de descurajare adecvat (.) sa-si dobandeasca o identitate proprie". Preconizat la sfarsitul anului 1968 si inceputul anului 1969, "nucleul european" ce urma sa se constituie in sanul NATO ar fi trebuit sa se intemeieze, in viziunea de atunci a Londrei, pe cooperarea stransa dintre Marea Britanie si R.F. Germania.

In cele din urma, recunoasterea faptului ca proiectul constructiei europene va fi incomplet fara o dimensiune de politica externa si securitate, a generat Comunicatul final al summitului de la Haga (1-2 decembrie 1969) al sefilor de stat si guvern ai Comunitatii Europene, ce reafirma imperativul consolidarii legaturilor politice dintre membrii sai. Pe aceasta baza, in anul urmator, la reuniunea ministrilor de externe ai tarilor membre ale Comunitatii Europene de la Luxemburg (20 iulie 1970), a fost prezentat raportul Davignon, ce marca inceputul Cooperarii Politice Europene (CPE). La baza acesteia, raportul aseza trei principii fundamentale: conferirea unei forme tangibile vointei de uniune politica a tarilor membre; introducerea in sfera politica a unor dezvoltari similare politicilor comune deja implementate in alte sfere ale integrarii; si asumarea de catre Europa a responsabilitatilor mondiale corespondente rolului sau crescand si coeziunii sale sporite. Cooperarea viza exclusiv sfera politicii externe, fiind menita a facilita, intr-o vreme cand preferintele americane dominau politica externa occidentala, schimbul de opinii intre ministrii europeni de externe si armonizarea pozitiilor acestora si a consolida, pe aceasta cale, solidaritatea statelor membre in probleme majore de politica internationala. Intre altele, raportul Davignon propunea ministrilor de externe elaborarea unui al doilea raport care sa evalueze rezultatele obtinute prin procesul de consultare politica dintre tarile membre. Ulterior, Declaratia summitului de la Paris din 21 octombrie 1972, solicita, in paragraful 14, elaborarea acestui raport pana la data de 30 iunie 1973. Drept urmare, la 23 iulie 1973, la reuniunea de la Copenhaga a sefilor de state sau guverne ale Comunitatilor Europene a fost prezentat al doilea raport Davignon asupra cooperarii politice, ce sublinia necesitatea ca Europa sa se prezinte ca o entitate distincta pe arena mondiala, mai ales in negocierile internationale, sa identifice pozitii comune asupra marilor probleme ale vietii internationale si sa tina seama de consecintele acestora asupra politicii internationale.

Un deceniu mai tarziu, Declaratia solemna a summitului Consiliului European de la Stuttgart (19 iunie 1983 ) marca o serie de pasi inainte in sfera CPE printr-un sir intreg de decizii referitoare la: intensificarea consultarii dintre statele membre; dezvoltarea progresiva si definirea unor principii si obiective comune si identificarea unor interese comune; coordonarea pozitiilor statelor membre privitoare la aspectele politice si economice ale securitatii; si cooperarea mai stransa dintre misiunile diplomatice ale acestora in tari terte.

Pe ansamblu, se poate spune ca in perioada 1970-1986 diplomatia europeana occidentala a experimentat, prin intermediul CPE, un incipient proces de armonizare a pozitiilor in domeniul politicii internationale, in baza unor acorduri informale, care nu au necesitat implementarea unor structuri permanente.

Actul Unic European, semnat la Luxemburg, in 1986, a consacrat oficial, prin unul din titlurile sale (III), cooperarea europeana in materie de politica externa si a infiintat un Secretariat CPE. Cu toate acestea, Actul Unic nu facea referire la o "politica externa comuna", pastrand o anumita ambiguitate in ceea ce priveste repartizarea competentelor in domeniu intre Comunitatile Europene si Cooperarea Politica Europeana.