Principiile impunerii si evaziunea fiscala

Principiile impunerii si evaziunea fiscala

Principiile impunerii sunt reguli fundamentale care se cer a fi stabilite si respectate in relatia statului cu contribuabiii sai astfel incat ambele parti sa aiba jalonate si cunoscute cerintele privind impunerea pentru a asigura realizarea scopului impunerii in conditiile cele mai bune.

Principiile impunerii stabilesc cerintele pe care trebuie sa le indeplineasca un sistem fiscal pentru ca acesta sa fie considerat rational. Din perioada de ascensiune a capitalismului dateaza cele patru principii sau maxime formulate de Adam Smith in lucrarea sa "Avutia natiunilor" care trebuie sa guverneze politica fiscala:

1) justetea impunerii, presupune ca statul sa pretinda fiecaruia impozite, pe cat posibil, in raport cu posibilitatile sale de plata si nu in functie de avantajele pe care le obtine din partea statului;

2) certitudinea impunerii, presupune ca marimea impozitului sa fie stabilita in mod cert, pe baza de legi, si nu in mod arbitrar, astfel incat sa se previna abuzurile fiscale pe care oamenii fiscului sunt adesea tentati sa le comita;

3) comoditatea perceperii impozitelor stabilite, are in vedere ca termenele, modalitatile si locul de plata sa fie cat mai convenabile platitorului;

4) randamentul fiscal sa fie cat mai ridicat, ceea ce presupune ca cheltuielile cu perceperea impozitelor sa fie cat mai reduse.      

Cu timpul, stiinta finantelor publice au sistematizat astfel principiile de mai sus:

o           principii de echitate sociala;

o           principii de politica financiara;

o           principii de politica economica si sociala;

o           principii adinistrative

Principiile de echitate fiscala cer ca impozitele sa se generalizeze asupra tuturor persoanelor si asupra intregii mase impozabile. Pentru ca un sistem de impozite sa fie echitabil, trebuiesc indeplinite, in principal, urmatoarele conditii:

impunerea sa fie generala sau universala, adica sa fie impuse toate persoanele care obtin venituri sau alte castiguri, fara nicio exceptie, fara nicio discriminare (eliminarea privilegiilor fiscale);

pentru aceeasi putere contributiva, sarcina fiscala a unei persoane trebuie sa fie comparabila cu a altei persoane cu posibilitati de plata asemanatoare, adica la venituri egale sa corespunda impozite egale;

sa se intemeieze pe legi clare si precise pentru a nu se admite sustragerea de la impozitare, total sau in parte, a masei impozabile.

Acest principiu este greu de a fi pus in practica ad literam. Ca urmare, in practica exista unele exceptii determinate de asigurarea minimului de existenta, evitarea dublei impuneri, acordarea unor facilitati pentru anumite categorii sociale sau activitati impozabile. Asadar, trebuie facuta distinctie intre egalitatea in fata impozitului si egalitatea prin impozit. Aceasta din urma urmareste diferentierea sarcinilor fiscale ale contribuabililor in raport cu situatia personala a fiecaruia, in functie de o serie de criterii sociale si economice, cum ar fi: marimea materiei impozabile, situatia personala a subiectului impozabil, natura si provenienta venitului (din munca sau din proprietati), numarul persoanelor din intretinere etc.

Principiile de politica financiara se refera la: randamentul fiscal al impozitelor, stabilitatea si elasticitatea acestora, numarul si tipul impozitelor folosite.

Un randament fiscal ridicat presupune sa existe un raport cat mai bun intre incasarile realizate prin perceperea impozitelor si cheltuielile ocazionate cu asezarea si incasarea lor. Acest lucru cere ca impunerea sa fie generala, sa se asigure prevenirea si combaterea evaziunii fiscale si sa se rationalizeze activitatea aparatului fiscal pentru a genera cheltuieli cu acesta cat mai reduse cu putinta.

Stabilitatea impozitelor are in vedere ca randamentul fiscal al acestora sa nu se modifice in functie de evolutiile conjuncturale din economie. Pe de alta parte, elasticitatea impozitelor presupune ca marimea lor sa se poata modifica in functie de evolutia cheltuielilor bugetare, crescand sau reducandu-se in functie de nevoile statului. Elasticitatea poate proveni din modificarile intervenite in legislatia fiscala sau din conjunctura economica, ceea ce inseamna ca incasarile fiscale vor creste in faza de avant economic si vor scadea in faza de recesiune sau criza.

In legatura cu numarul si tipul impozitelor, in functie de situatia economica, cea bugetara si alte considerente de natura politica si sociala, politica fiscala a unui stat se poate baza la un moment dat pe diferite tipuri de impozite si pe un numar variabil al acestora. Cu toate acestea, cel putin in Uniunea Europeana se constata o uniformizare si armonizare in acest sens, ramanand diferente mai sensibile in privinta marimii cotelor impozitelor folosite.

Principiile de politica economica si sociala urmaresc ca, tinand seama de natura economica a materiei impozabile si situatia personala (sociala), sa asigure veniturile fiscale necesare, fara insa a "omori" sursele de furnizare a acestor venituri. In concordanta cu principiile de politica economica, prin instituirea unui impozit statul urmareste nu numai incasarea de venituri bugetare, ci si folosirea impozitului ca instrument cu care influenteaza activitatea economica. Optiunea economica in domeniul fiscal obliga statul sa aleaga intre impozitele asupra veniturilor, cele asupra capitalului sau impozitele asupra cheltuielilor, ori sa le combine in proportii diferite.

In vederea realizarii unor deziderate sociale, statul aplica o politica fiscala diferentiata avantajand categoriile sociale pe care le prezinta partidul de guvernamant. Optiunea sociala in materie fiscala presupune sa se aleaga intre impozitele de tip real (obiective) si impozitele personale (subiective), ori sa realizeze o anumita combinatie a lor.

Principiile administrative au in vedere modul cum se aseaza si/sau cum se percep impozitele. Aceste principii se pot rezuma la faptul ca (1) impozitele trebuie sa fie certe (legislatia fiscala trebuie sa fie clara si usor de inteles) si (2) trebuie sa existe o anumita comoditate a perceperii, adica alegerea cele mai bune variante a locului, momentului si modului in care sa se faca plata impozitelor.

Evaziunea fiscala este un fenomen economic, fiscal si social rezultat din modul in care este organizata si se desfasoara activitatea economica, din modul cum sunt sau nu respectate principiile impunerii si de contextul social in care activeaza contribuabilii. Evaziunea fiscala iseamna in limbajul cotidian fuga de la plata impozitelor. O definitie mai corespunzatoare poate desemna evaziunea fiscala ca sustragerea totala sau partiala de catre contribuabili, prin diverse forme, de la plata obligatiilor (impozite taxe, contributii) catre stat (buget).

Daca evaziunea fiscala se realizeaza la adapostul legii, adica folosind portitele sau lacunele acesteia, ea este numita evaziune fiscala legala, iar daca evaziunea fiscala este rezultatul incalcarii prevederilor legale, ea este numita evaziune fiscala frauduloasa sau frauda fiscala.

In Romania, evaziunea fiscala este pedepsita potrivit Legii pentru prevenirea ci combaterea evaziunii fiscale 241/2005, sanctiunile constand in inchisoare, iar faptele principale incriminate sunt: omisiunea evidentierii operatiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate; evidentierea cheltuielilor care nu au la baza operatiuni reale ori evidentierea altor operatiuni fictive; executarea de evidente contabile duble, alterarea, distrugerea sau ascunderea de acte contabile, memorii ale aparatelor de taxat, de marcat electronice fiscale sau alte mijloace de stocare a datelor etc.