Identitatea Europeana de Securitate si Aparare a NATO si evolutia Uniunii Europei Occidentale

Identitatea Europeana de Securitate si Aparare a NATO si evolutia Uniunii Europei Occidentale.

Conceptul de Identitate Europeana de Securitate si Aparare (European Security and Defence Identity) a aparut si s-a dezvoltat in cadrul NATO, in a doua jumatate a anilor '80, pe fondul reactivarii, dupa o lunga "hibernare", in urma Declaratiei summitului UEO de la Roma, a Uniunii Europei Occidentale. Declaratia de la Roma confirma dorinta celor sapte membri ai UEO de a coopera in interiorul organizatiei prin armonizarea punctelor de vedere asupra problemelor specifice legate de securitatea europeana. Astfel ministrii apararii din tarile membre urmau sa faca parte din Consiliul UEO. Se propunea, totodata, revigorarea activitatii Secretariatului General si dezvoltarea legaturilor dintre Consiliu si Adunarea Parlamentara.

Avand in vedere prerogativele NATO, statele membre au decis sa orienteze organizatia intr-o directie mai mult politica decat militara, care sa conduca la armonizarea punctelor lor de vedere in domenii precum apararea comuna, controlul armamentelor si dezarmarea, efectele dezvoltarii relatiilor Est-Vest asupra securitatii europene, contributia Europei la intarirea Aliantei Nord-Atlantice si implicatiile europene ale crizelor din alte regiuni ale lumii. Noile directii de actiune au modelat activitatea organizatiei si structura organismelor subsidiare ale UEO.

Revigorarea UEO a fost impulsionata si de Actul Unic European din 1986. Intr-o prima formulare, conceptul de Identitate Europeana de Securitate si Aparare apare explicit formulat in acest document, prin dezvoltarea si aplicarea la sfera securitatii si apararii a ideii de identitate europeana, inscrisa in paragraful 14 din Documentul asupra identitatii europene, dat publicitatii la Copenhaga, la 14 decembrie 1973. Intr-o forma mai elaborata, conceptul figureaza in "Platforma UEO asupra intereselor europene de securitate", adoptata la 27 octombrie 1987, la reuniunea Consiliului Ministerial al UEO de la Haga. Platforma exprima hotararea aliatilor europeni, membri ai UEO, de a institui un traiect european in sfera securitatii si apararii si a juca un rol activ in negocierile privitoare la securitatea europeana, pana atunci dominate de cele doua superputeri, SUA si URSS. Preambulul documentului preciza convingerea europenilor potrivit careia "constructia unei Europe integrate va ramane neterminata atata timp cat ea nu va include securitatea si apararea". Iar documentul propriu-zis, impartit in trei parti, preciza conditiile securitatii europene, telurile abordarii europene si politicile necesare implementarii acestei abordari. Dintre acestea din urma se remarca, indeosebi, afirmarea apasata a intentiei statelor membre ale UEO de a-si asuma deplin responsabilitatile ce le revin in sfera apararii comune, ceea ce face din Platforma documentul cel mai important ce a pavat calea dezvoltarii ulterioare a UEO in "componenta de aparare" a UE - asa cum a fost descrisa organizatia in Tratatul de la Maastricht (1992).

In prima jumatate a anilor '90 Uniunea Europei Occidentale a cunoscut un proces de consolidare, prin accederea in organizatie a Spaniei, Portugaliei (in 1990) si Greciei (in 1992), prin integrarea ca membri asociati in Consiliul UEO, a Islandei, Norvegiei si Turciei (in 1991), prin infiintarea, sub impuls francez, a unor structuri institutionale permanente - Comitetul Militar, Institutul pentru Studii de Securitate de la Paris (1990), Centrul Satelitar de la Torrejon (1991), Celula de Planificare (1992), Grupul Vest-European de Armamente (Western European Armaments Group, WEAG, 1992) si Centrul Situational (1995) - , precum si prin aparitia fortelor multinationale europene - EUROCORP (Corpul European), EUROFOR (Forta Europeana de Uscat), EUROMARFOR (Forta Maritima Europeana), Grupul Aerian European, Divizia Centrala Multinationala, Forta Amfibie Britanico-Olandeza, etc.

Un prim reper esential in evolutia post-Razboi Rece a UEO l-a reprezentat reuniunea Consiliului UEO de la Bonn, din iunie 1992, care a decis extinderea spectrului de misiuni pe care le poate indeplini UEO, dincolo de cele prevazute de articolul V, privitor la apararea colectiva. Denumite generic misiuni de tip Petersberg, dupa numele Declaratiei adoptate cu acest prilej (19 iunie 1992), aceste misiuni reunesc trei categorii: misiuni umanitare si de salvare; misiuni de mentinere a pacii; si misiuni ale fortelor combatante de management al crizelor, inclusiv de impunere a pacii. Un al doilea reper fundamental in evolutia organizatiei l-a constituit adoptarea de catre Consiliul Ministerial al UEO de la Madrid, la 14 noiembrie 1995, a unui document privitor la un concept comun de securitate europeana al tarilor actuale si viitoare ale UEO - "Securitatea europeana: un concept comun al celor 27 de tari UEO" (European security: a common concept of the 27 WEU countries). In baza argumentului potrivit caruia Uniunea Europei Occidentale largita (27 de state) se suprapune Uniunii Europene extinse de dupa anul 2007, iar amenintarile la adresa securitatii si stabilitatii europene si deficientele apararii europene la care facea referire documentul din 1995 sunt valabile si azi, conceptul comun de securitate europeana adoptat al UEO de la Madrid este socotit azi adevaratul precursor al conceptului strategic al UE.

In sfarsit, o a treia etapa hotaratoare de dezvoltare a UEO a reprezentat-o perioada anilor 1997-1998, cand au fost facuti pasi hotaratori in directia consolidarii cooperarii europene in sfera industriei de aparare. Avem in vedere constituirea, in octombrie 1997, a Organizatiei Vest-Europene de Armamente (Western European Armaments Organisation, WEAO), ce reunea cei 13 membri de la acea data ai Grupului Vest-European de Armamente (WEAG) - Belgia, Danemarca, Franta, Germania, Grecia, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Spania si Marea Britanie - si intemeierea, in septembrie 1998, de catre Marea Britanie, Franta, Germania si Italia, a Organizatiei de Cooperare Comuna in materie de Armament (Organisation Conjointe de Cooperation en matiere d'Armement, OCCAR), cu sediul la Bonn.